Numai despre poeţi

Nu ştiu cât combustibil trebuie să fie în rezervor la început de drum, când n-ai habar cât o să te ducă tălpile pe asfaltul, oricum ar fi el, sau pe lipsa acestuia, în literatură. Eu zic că după generaţia Nicoleta Esinenco, Aurelia Borzin şi după grupul Human Zone, se văd câteva nume deja recognoscibile în literatură, şi care, dincolo de faptul că au pornit în larg fără vâsle, au fost mânaţi de nişte curenţi buni.

Dintre poeţi i-aş remarca pe: Tania Dumbravă,  cu o poezie pe atât tăioasă şi autocritică, dintr-o parte, pe cât aplecată asupra părţii slabe a sinelui, din altă parte. Dincolo de tonalitatea decarativă, cu care s-ar părea că eul liric se situează superior oamenilor cărora li se adresează şi dincolo de nuanţele stănesciene, prin care aplează la nişte procedee clasicizate de recurgere la sine pentru a poetiza de dragul poetizării, are şi texte valoroase, texte în care se simte că se exprimă pe sine printr-un eu personalizat sau cu ajutorul anumitor simboluri. Ceea ce îmi place la Tania este că ea poate fi pe atât ironică, pe cât şi gravă, iar trecerile de la un ton la altul au o anumită fineţe (poate sunt masochistă/ dublura unei Ioane d’Arc/ ori poate o râmă ce vrea să vadă planeta umblată de râme/ dar nu iubesc sfârşitul de fabulă/ nici happy endurile cu nunţi şi copii/ decorul meu e saturat de toamnă/ şi vreau să văd peisaje aşijderea/ ca un gulliver în ţara piticilor/ căutându-şi semenii, Poemul solidarităţii), Ion Buzu, un poet despre care deja circulă tot felul de caracteristici luate în ghilimele. Dacă în vremea existenţei cenaclului Human Zone era considerat „tipu’ cu bombe”, datorită tonalităţii agresive şi înfuriate din poeziie lui, cum şi datorită persistenţei unor teme sângeroase ca sinuciderea, acum se aude de prin vecini că s-ar fi potolit. Nicolae Popa, la ultima şedinţă a Cenaclului de la Uniunea Scriitorilor i-a definit scriitura ca fiind de „un postmodernist ruralist”, fiindcă a reuşit să aducă ruralismul  autentic în poezia cotidiană, chiar şi în formă prozaică. Ce văd eu specific în scriitura lui, este biografismul jurnalier, prin care, pe lângă faptul că reuşeşte să creeze o tensiune poetică, prin întâmplările marcante din fiecare text, se mai întâmplă să strecoare şi anumite crezuri filosofice personale, pentru că Ion Buzu, pe lângă anarhismul caracteristic, este şi un scriitor pasionat de filosofie (frica că vei ţine nişte lame/ între degete/ şi în atingerile tale mi le/ vei înfinge în nervi/ lăsându-mă jos paralizat/ într-o intersecţie fără semafor, Primele picături de transpiraţie pe frunte), Victor Ţvetov, deşi unii ar spune că face parte din Human Zone, este un autor venit ceva mai târziu, în raport cu acel grup, fără să fi făcut parte din el. Victor experimentează o poezie liberă, degajată, tristă, dar nu lipsită de emoţie. La textele lui mulţi cititori au reacţionat pozitiv, regăsindu-se în stările poetice surprinse. Cred că a cucerit anume prin simplitate şi prin încrâncenarea lui de a nu se supune influenţelor străine, având încredere în faptul că tehnica proprie este cea mai credibilă. Eu adesea am rămas fără cuvinte, citindu-i poezia, mai ales în momentele în care găseam în cuvintele scrise de el lucruri pe care eu însămi le-am trăit cu o exactitate stupefiantă  (la mine în cap/ sună o melodie/ cei aflaţi în depresie s-ar sinucide/ mamă/ vreau o cravată împletită/ din lână/ să stea atârnată de gât/ ca un ştreang/ cineva mi-a spus/ că moartea e frumoasă/ atunci când plouă/ şi pletele ei/ îşi fac de cap, şase scaune), Ion Dabija - un poet cuceritor prin faptul că se ţine departe de poeţi şi de cercuri literare. Pentru el nu contează faima şi nici banii, important e ca poezia pe care o scrie să ajungă la cititor şi unicul mod prin care ajută acest fapt să se întâmple, este că o le-o împărtăşeşte prietenilor. Un ochi atent o să observe din start că nu este vorba de o poezie facilă, ci de o poezie care, la fel ca în cazul puţinora dintre cei care scriu bine în ziua de azi, mizează pe vocea autorului şi pe viaţa trăită de el, fără a căuta să imite stiluri celebre ori să spargă gheaţa literaturii de azi pedalând în nuditatea vulgarităţii (Nimereai din întâmplare într-o discotecă de şapte lei/ în care nu-ţi era jenă de fum/ de lumina violetă care îţi evidenţia transpiraţia/ şi lacul de pe blugi// Apoi diagonale de străzi te duceau spre camera ta/ lumina ofilită şi bătrână/ doar firul şi becul jegoase de muşte/ frigiderul SEVER se clătina insistent/ şi te învelea cu zgomotul său/ de fiecare dată când treceai pe lângă el/ îl deschideai amnezic, Intim), Aura Maru, deşi într-o vreme scria o poezie într-atât de metaforizată şi concentrată, încât îmi era greu să găsesc albia de bază a textelor sale, timpuri în care îi consideram mai bună vocea de critic literar, decât cea de poet, în ultima vreme şi-a limpezit discursul, şi, apelând la nişte amintiri concrete, prin care îşi strecoară poeticul, a început să-mi placă mai mult, iar în sensul acesta sunt foarte curioasă să-i urmăresc evoluţia anume pe linia poeziei (aveam cinci ani duceam într-un borcan cea mai/ cristalină apă şi am căzut pe scările umede/ cioburile au venit numaidecât peste pielea subţire a mâinii ascunzând/ împletitura muşchilor iar artera tăiată şi-a căscat gurile împrăştiind în aer/ un adevărat artificiu în contrapunct cu strigătul moartea/ se aduna vocală cu vocală încă nu puteam s-o rostesc deşi de câteva ori o mai simţisem – sticlărie). Diana Frumosu este poate cea mai tânără autoare basarabeană, la ora actuală, căreia îi reuşesc nişte poezii marcate de o sensibilitate specifică tinereţii. Diana scrie o poezie de dragoste emotivă şi profund personală, având mereu nişte găselniţi în imaginile folosite pentru poezie, distingându-se prin originalitate. Textele ei le primesc ca pe o gură de aer proaspăt. Cred că are un talent promiţător. Odată ce nu va renunţa la scris, are mari şanse să ajungă o scriitoare importantă în spaţiul basaraben (Sunt plină de mine şi plâng de parcă/ toţi morţii ar fi ai mei// Sasha e rus şi stă aici de trei luni./ Accentul meu imperfect, zice el,/ îmi întăreşte sexualitatea.// După-amiază îl voi chema pe acoperiş./ Îi voi spune că ne jucăm de-a iubirea/ ca nişte poeţi primitivi.// Cu degetele înăsprite de la construcţii, Sasha îmi va îmbălsăma corpul viu – Voi fi atunci poemul perfect). Un poet pe care l-am cunoscut datorită interferenţelor cenaclului Vlad Ioviţă, din Chişinău, cu cenacul Kontur din Bălţi, este Virgil Botnaru. I-am ascultat poeziile cu interes, în cadrul atelierului, şi i-am remarcat capacitatea de scrie o poezie esenţializată, sugestivă, plastică şi cu un ritm bun. Virgil izbuteşte să transcrie armonios, într-o poetică personală, realităţile percepute. Acum nu am niciun exemplu, dar voi plasa aici un fragment, imediat cum îl voi primi de la autor.

Tinerii din Republica Moldova pe care i-am citit, de-a lungul timpului, de pe internet sau din scrisorile venite în redacţia unei reviste literare, în mare parte sunt prost orientaţi de către anumiţi „mentori”, din câte am reuşit să observ. Este vorba de didacticismul impus, prin care sunt influenţaţi nu doar să se conformeze unor reguli, ci şi să scrie despre anumite lucruri şi să se limiteze la scriitura de pe marginea unor tematici, cum ar veni, spre exemplu: plaiul, dragostea, dorul, mama, patria, durerea, suferinţa, ţara... Şi totuşi, dacă e să pun pe o balanţă scrisul prea curajos al unora care sprijină incultura, pornografia şi mizerabilismul, prefer să citesc textele acestea imaculate care înduioşează cel puţin prin faptul că nu şi-au pierdut inocenţa. Şi mă refer la ponderea prea largă a tinerilor care şi-au încercat mâna în scris. Ar trebui să ţinem cont şi de vârstă. Tematicile pentru eseuri, care mă entuziasmau enorm la lecţiile de limba română, în gimnaziu, acuma mă lasă rece. Şi vreau să trasez o scurtă paralelă la Conferinţa tinerilor scriitori din Republica Moldova, care s-a întâmplat în vara anului trecut, la Uniunea Scriitorilor. Fac referinţă doar la acel moment, în care am putut remarca ce aduc nou în literatură aceşti copii, momentul în care şi-au lecturat textele. Din păcate, cred că îmi rămân prea multe degete întregi la o mână, dacă stau să enumer câţi dintre cei care au citit din propriile creaţii, merită să fie luaţi în serios.Cred însă că ideea asta legată de generaţia tânără, are şi un luminiş la capăt. Acest luminiş îl vor face autorii pe care i-am menţionat la început, unii dintre care au debutat, şi, sper eu, mai sunt şi alţii, despre care încă n-am aflat. Ar mai fi de observat cine apucă iepurele de urechi şi cine ţine pălăria nemişcată, în tot procesul acesta, care s-ar mai numi intrare în lumea literară. Cred că există necesitatea să se implice şi generaţia 80’, în cultivarea tinerelor talente, cât buruienile nu întrec înălţimea rodului, şi, mai ales, nu îl acoperă. Mai ştiu că dacă ar exista o comunicare intergeneraţionistă mai amplă, orbita generaţiei care vine ar fi mai largă, mai diversă şi mult mai interesantă, dar, chiar şi aşa, există deja bine conturat un val de tineri scriitori, o nouă promoţie de poeţi, care pot fi numiţi ca atare. Cred că ei ar putea să schimbe ceva.