luni, 16 septembrie 2019

Multumesc, Carolina Diacov!!!


Multumesc foarte mult, Andrada Strugaru!!!

https://alecart.ro/dumitru-crudu/?fbclid=IwAR20WH0JiKuoFhGDrPxwEaxHc87FmoMiDbuV3PLRRq-ScsP1B0rR1tELV00



CADRE PENTRU A 

RECONSTITUI 

O ISTORIE: ZIUA DE NAȘTERE

 A LUI

 MIHAI MIHAILOVICI



28 iunie 1948: tânără mamă cu soț deportat, primind în toiul nopții vizita șefului de partid în sat; șeful de partid aduce făină.
28 iunie 1950: băiat pe o uliță prăfuită, în urma unui cortegiu funerar, suferind pentru prima dată din dragoste; întors acasă, jelește alături de familie vaca.
28 iunie 1968: tânăr dezertor, fugit pentru a vedea lumea liberă de la Praga, ascunzându-se de ofițeri și miliție.
28 iunie 2018: grădinarul lui David Lodge la Chișinău, încolțit de membrii Uniunii Literare.
28 iunie 1940: soldații români, marii proprietari de fabrici, restaurante și hoteluri, negustorii de pânzeturi, prăvăliașii, medicii și profesorii, sau funcționarii statului, impiegații, jandarmii și muncitorii părăsesc orașul. Chișinăul se golește ca un pahar de apă scăpat din mână. Ard portretele regelui și steagurile României. Basarabia este „eliberată” de către sovietici. Mihai Mihailovici se naște.
Chiar și de la distanță, în toate aceste cadre fugitive, desprinse din romanul lui Dumitru Crudu, există ceva de natură imagistică, ce pare a fi mai degrabă opera unui versat cineast, care m-a convins că, dacă Moldova ultimilor 79 de ani ar fi fost trasă pe un diafilm, cu siguranță Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici ar fi fost acela.
(aproape) 80 de ani de singurătate
Mihai Mihailovici se naște, de fapt, odată cu ruptura dintre românii de o parte și de alta a Prutului; viața lui începe în același timp cu aceea Basarabiei sovietizate, asupra căreia comunismul se abate anihilând ceea ce fusese construit înainte, impunând noi modele, ideologii și idealuri sociale, permanentizând confuzia, teama, neliniștea și nesiguranța. În aceste circumstanțe, destinul băiatului este, încă din fază incipientă, condiționat contextual; existența și experiența lui anterioară „Zilei Eliberării” sunt nule, iar acest lucru îl transformă, în mod indirect, într-un exponent al unei generații limită, de tranziție: felul în care evoluează și ceea ce i se întâmplă lui și familiei sale în Chișinău, Flutura, Siberia, Anglia și Tbilisi, întotdeauna sub semnul zilei fatidice de 28 iunie, reflectă întocmai felul în care a evoluat și tot ceea ce s-a trăit în Moldova și în fiecare casă de pe teritoriul acesteia în ultimii 80 de ani; este, de fapt, în sine, povestea încercărilor de adaptare/ resemnare/ avansare/ resemnare, a zbuciumului și a goanei neîntrerupte în căutarea unei soluții, a unui rost al vieții pe care toți românii din Basarabia au trăit-o de la 1940 încolo.
Amintind de Marquez într-Un veac de singurătate, Dumitru Crudu nu își minimalizează personajele pentru a face loc expunerii istorice în radiografia aspectului socio-politic al Basarabiei, ci, mai degrabă, fiecare membru al familiei Lebădă-Gavrilovici, de la Mihai Feodorovici și Liza, părinții lui Mihăiță, care părăsesc Chișinăul și se refugiază în Flutura în timpul invaziei sovietice, și Radu Gavrilovici, șeful de partid care preia conducerea Fluturei și cel de-al doilea soț al Lizei, până la copiii și nepoții acestora (fie că se angajează la aceeași tipografie, aduși de Vladilen, căruia succesul în viață îi este asigurat de numele abreviat de la Vladimir Ilici Lenin, fie că se ascund sub pat de miliție sau renunță la bursa de traduceri în Georgia și părăsesc în plin război civil țara cu bani împrumutați, fie că emigrează pentru a-și câștiga traiul) devin instrumente în crearea unui mare tablou; căci mutațiile politice se subînțeleg din turnurile existenței lor, așa cum felul în care viața fiecărui personaj evoluează se subînțelege din schimbările care au loc în exterior. Deci instalarea comunismului, foametea, locuințele de stat, poliția politică, suspiciunea, războiul din Transnistria, tranziția anevoioasă, împiedicată de funcționarea neîntreruptă a vechilor mecanisme mentale și politice nu iartă nici clanul Lebădă-Gavrilovici. Mai mult decât atât, este accentuată interdependența stabilită între macro-nivel și micro-nivel: instalarea comunismului conduce la deportarea lui Mihai Feodorovici, tatăl lui Mihăiță, iar foametea care urmează o determină pe Liza să înceapă o relație cu Radu Gavrilovici, lider de partid, care le poate procura hrană copiilor ei. Atunci când Mihai se întoarce nu mai este primit în casă, iar vestea că Liza și Radu sunt un cuplu îl aruncă într-un întuneric existențial în urma căruia își află spontan, dar nu pe loc, sfârșitul sub roțile unui tren. La fel, luptele de la Tighina, care au valoare episodică în macro-nivel, schimbă definitiv viața lui Mihai Mihailovici, care își pierde ambele picioare și căruia nu îi rămâne decât să ducă o existență secătuită, străină, distantă față de oameni. Relația aceasta dintre individ și context, dintre personal și universal, episodic și permanent, la nivel micro și la nivel macro dobândește o amploare spectaculoasă, deconcertantă, pe alocuri hipnotică.
Lui Radu Gavrilovici nu-i venea să-și creadă ochilor. Să mai spună cineva că nu se întâmplă minuni. Iată una dintre ele. Ziarul ăsta de azi a căzut din cer. Radu Gavrilovici se aplecă mirat și fericit spre ziarul căzut la picioarele sale, și-l apucă între degete, ca pe o sticlă de lapte, dar nu putu să-și dezdoaie spatele (…) și rămase încovoiat spre pământ, cu ziarul în mână ca un semn de întrebare. Când milițienii au năvălit la balcon, lui Bogdan Gheorghevici i-a pierit curajul să se mai arunce în gol și i-a lăsat să-l înșface de brațe și să-l tragă în casă. În sfârșit, Radu Gavrilovici și-a dezdoit spatele și s-a ridicat în picioare. Putea merge. Și se porni spre banca aia de la intrarea în bloc, cu Moldova socialistă în mână. Dar înainte de-a intra în bloc, se mai uită o dată în sus ca să vadă de unde totuși a căzut ziarul acesta atât de drag lui, care urma să-i înfrumusețeze o nouă dimineață din viață. Sus, toate balcoanele și ferestrele erau închise și el nu observă nimic ciudat.
Dincolo de o ilustrare sau, mai bine-zis, o punere în scenă a ceea ce devine probabil cel mai tulburat secol din istoria Basarabiei și a României, Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici mi-a lăsat impresia că ar putea fi, dacă nu chiar că trebuie privită, și ca un experiment asupra naturii umane în ansamblu: ne sunt aduși în față acești oameni simpli, asemănători (dacă nu chiar înrudiți) și diferiți totodată, iar de la un an la altul, de la un 28 iunie la altul, sunt surprinși în câte o fotografie, întotdeauna sub un alt filtru, sub o altă lumină. Dumitru Crudu ne arată, în definitiv, că sufletul omenesc este elementul invariabil, singura constantă (în sensul permanenței, nu al platitudinii), iar, fie că este vorba de familie sau politică, sau, ca în cazul romanului, de felul în care (chiar și) familia se transformă prin prisma politicii, ceea ce se întâmplă în jurul lui e o problemă de reglaj și de lumină, atunci când este developat filmul.
punerea în scenă
 Imposibil de trecut cu vederea este caracterul scenic al acțiunii și teatralitatea personajelor. Așa cum observă Gelu Diaconu pe www.omiedesemne.ro, într-o cronică a romanului lui Dumitru Crudu, pe parcursul întregului roman sunt atât de elaborate straturile paraverbal și nonverbal, încât personajele devin niște entități dense, ultra-expresive, ce ar putea cu ușurință să ia locul actorilor unui film mut.
Tovarășul Viorel, cu un fel de sfredel și fără anestezie, îi găurea un dinte și lui Mihăiță îi dădură lacrimile și Pavel Ivanovici îl văzu că se uită la portretul lui Stalin și crezu că plângea pentru că-și amintea că acest conducător atât de înțelept a murit.
 Lumina sub care își așază autorul personajele, fie că este cea a unui anumit context istoric sau nu, de la un capitol la altul, scoate la iveală aceeași lume a oamenilor mărunți, a gesturilor ordinare și a vorbelor familiare; ceea ce oferă însă, consistență cadrelor aproape cinematografice este tocmai atenția pentru detaliu, manifestată obsesiv și impecabil, fără a trăda atitudinea nonșalantă și detașată pe care o asumă naratorul.
Este impresionant felul în care Dumitru Crudu reușește să transforme unele dintre cele mai firești gânduri, dintre cele mai banale sau stânjenitoare situații în adevărate spectacole ale neputinței, ale obișnuinței, ale iubirii sau, mai exact, ale elementului cât mai uman din fiecare dintre noi. Un 28 iunie ploios, în care Mihai Mihailovici se hotărâse să își serbeze aniversarea, naratorul îl brodează la marginile absurdului: asemenea unui scenograf, o așază pe Barno alături de copii refugiată într-o cofetărie și telefonând la intervale regulate pentru a-l asigura pe soțul ei că vor sosi invitații, în ciuda furtunii, iar pe Mihai îl lasă în apartament, cu masa pusă, cu apa care începe să picure din tavan – iar toată emoția așteptării musafirilor este completată de alergătura bărbatului în apartamentul lui, în încercarea de a goli și de a înlocui la timp toate vasele în care lăsase apa să se scurgă, până când decide să acopere canapeaua copiilor cu propriul trup pentru a o proteja de umezeală.
Umorul construit înăuntrul absurdului, ironiei și autoironiei este calibrat perfect, integrându-se și potențând impactul discursului fluid al naratorului. Cu toate acestea, scenele savuroase, chiar și în tragismul care le înconjoară, nu mușamalizează sau, mai bine-zis, nu minimalizează mesajul de substrat al cărții: alegoria dintre soarta Basarabiei și cea a lui Mihăiță, într-un parcurs anevoios, care, până la urmă, nu este justificat, nici justificabil prin neșansă. Romanul lui Dumitru Crudu lansează, cu subtilitate, și o întrebare de tipul „Cum ar fi fost dacă”, ilustrând raportul dintre eveniment imposibil de influențat, alegeri personale, alegeri colective și destinul scăpat de sub control. Mihăiță însuși, poate asemenea Basarabiei, ajunge să crească în umbra a două modele paterne: tatăl natural, deportat și anticomunist, și tatăl vitreg, comunist convins, iubitor de revoluție, ajuns în familia lor inițial ca sursă de hrană, mijloc de supraviețuire; condiționare contextuală care limitează posibilitățile de a alege ale protagonistului într-o lume în care nu poate fi spus ce este rău și ce este bine, ce este greșit și ce este corect; undeva, pe fundal, în decor, mereu cineva sărbătorind 28 iunie, Ziua Eliberării, și Mihăiță sărbătorindu-se din când în când, în rest, trecându-se el însuși cu vederea, mai puțin important decât toți oamenii.

vineri, 13 septembrie 2019

Intertext la Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici
Rodica Gotca
Despre romanul său, Dumitru Crudu spune: „E romanul unei singure zile și a patru generații de basarabeni.”
Firul romanesc din „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” se situează pe două paliere, unul la vedere în text, legat de primul motto din Cinghiz Aitmatov „Unii, privind pe geam din goana trenurilor, s-apucau cu mâinile de cap – Dumnezeule, cum or putea trăi oamenii aici?” („O zi mai lungă decât veacul”) care relevă partea istorică, cronologică ce adună fracturile a 80 de ani pe care și-a pus amprenta ocupația sovietică, Al Doilea Război Mondial, foametea, deportările, lupta pentru independență, războiul din 1992 și criza din care nici în prezent nu vedem scăpare.
Al doilea citat ce anticipează lectura romanului este din „Ulise” de James Joyce „Sunt și eu tată? Și dacă aș fi?”, acesta ne aruncă la tema tatălui, celui prea obosit de viață ca să fie tată copiilor săi (tatăl lui Mihai Mihailovici și chiar el însuși). Imaginea unui tată care se întreabă dacă e și el tată, dacă se aseamănă celorlalți, dacă atestă acele instincte paterne pentru copiii săi și negăsind în sine confirmarea acestor ipoteze, se întreabă dacă ar fi, cum ar fi, pentru că în mintea fiecărui om stăruie un ideal, un model comportamental care ne aduce doar disperare, pentru că nu îl putem plagia nicicum.
Reducând evenimentele sociale la cadrul familiei Lebădă- Ciuntu, Dumitru Crudu realizează proba veridicității și credibilității textului, deoarece esențialul se ascunde în detaliu, iar universalul, mondialul în specific și local. Ziua de 28 iunie este treapta care reluată de-a lungul romanului ne situează pe o scară ce o urcăm ținându-ne cu ambele mâini de această zi ce apare parcă salvându-și cititorul de căderea în golurile dintre trepte. Echilibrat ca și structură, măsurat pe potriva unui cititor dotat nu doar cu vedere, acest roman este cea mai elocventă radiografie a fracturilor poporului basarabean, conturat într-o viață de om, creionat de un narator londonez care fuge de o înmormântare tocmai la Chișinău. Umorul produs de confuzia de la Uniunea Prozatorilor din Moldova, prezența autorului ca personaj episodic „Dumitru Crudu mi-a adus romanul său „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, cu un autograf pe prima pagină...” (p. 17); „... un domn cu părul lins citea ziarul „Moldova suverană”, pe care, dintr-odată, îl scăpă din mână. Și băiatul putu să vadă ce citea: un articol semnat de Valeriu Borisovici Hropotinskii unde acesta desființa noul roman al lui Dumitru Crudu, „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici”, reproșându-i acestuia că pasajul cu dentistul îl împrumutase de la Gabriel Garcia Marquez, și dintr-o proză chineză, pe cel în care Mihai le fură pistoalele unor soldați sovietici, și, în general, nu acesta e romanul pe care-l așteaptă toată lumea...” (p. 211)
Un lucru l-a țintit corect Dumitru Crudu în această înțepare autocritică, și aș parafraza spunând că lumea nu se aștepta la acest roman, pentru că, deja suprasaturat de romanele perioadei sovietice, cititorul devine pretențios, arogant chiar, fiind convins că toate s-au spus și uite că în momentul când această certitudine se instaurează, apare „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” și răstoarnă o atitudine prin un text savuros, structurat într-un mod provocator, sensibilizând și orientând percepția cititorului spre o lume știută, dar descoperită în romanul lui Dumitru Crudu.
„Lovitura de grație” ori „ultima picătură” este finalul care după 28 iunie 2017 plasează ziua de 28 iunie 1940, ziua în care s-a născut Mihai Mihailovici. Acest fragment, care și dă titlul romanului încheie fără a pune punct, deschide o paranteză pe care o închisesem cu câteva zeci de pagini mai în urmă, totuși surpriza nu este asta ci faptul că ultimele rânduri din roman te răscolesc, îți taie pe viu în carne scoțându-ți un nod pe gât, chiar dacă nu ești din Flutura, și nici măcar nu ai fost pe acolo măcar în treacăt, dar îți opresc respirația căci te recunoști ori știi că te vei recunoaște în cei care
 „...s-au oprit lângă un stâlp și s-au întrebat: și acum, acum, încotro s-o ia mai departe? Nu știau. Nu știau unde să se ducă.                                                                                                                                                             Când nu mai știi unde să mergi, du-te la Flutura, îmi spunea biata mea mamă, și-a amintit Liza, și s-au pornit pe jos la Flutura.”                                                                                                                

marți, 10 septembrie 2019

Multumesc foarte mult, Vitalie Vovc!!!

http://www.vitalie-vovc.com/2019/09/ziua-in-care-mihait-s-a-pricopsit-cu-mihailovici.html?fbclid=IwAR3scFTGSvIm7Map8B-tCIjBCpN9PMzyYMFMafMnnn-zzjrXHmBuFYSXtug

Niciodată nu citesc prezentări sau comentarii despre o carte înainte de a o citi. Toate comentariile, recenziile – întotdeauna după. Doar după ce mi-am creat propria opinie despre volum. Și citesc nu pentru a afla ceva despre el, dar pentru a-mi compara opinia cu acea a exegetului. Înțeleg perfect însă și tactica inversă: timpul e prea prețios pentru a-l cheltui pe lecturi de cărți „proaste”...
(Dacă sunteți ca mine, puteți să închideți pagina aici și merge repejor după carte. Ceea ce urmează e pentru a doua categorie de cititori.)
Din câte ați înțeles, habar nu aveam despre ce este cartea lui Dumitru Crudu până a o lua în mână. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” m-a surprins. Pentru mine, Dumitru este, în primul rând, un poet foarte bun și un maestru al prozei scurte. Deprins cu textele lui, mă așteptam la ceva tăios și dur, aidoma nuvelelor sale din ultimile volume. Și am realizat asta, de fapt, post-factum, încercând să-mi explic de ce anume am fost luat prin surprindere în asemenea hal. Eram inconștient pregătit pentru o versiune mai lungă a oricărui din textele sale sau pentru ceva similar cu primul său roman, „Un american la Chişinӑu”. Dar cartea s-a dovedit a fi departe de „aşteptӑrile” mele. Desigur, Dumitru Crudu a rămas, stilistic, același autor: o scriitură foarte sacadată, cu grupruri ritmice foarte scurte, dar extrem de accentuate și ascuțite, cu pasaje în care propoziția și gândul parcă se opresc în loc aidoma unui câine ce a adulmecat o rană deschisă și începe a se învârti pe loc, scormoning locul cu pricina de parcă ar dori să scoată la suprafață vreo mortăciune, îngropată de timp și de uitarea noastră.
În romanul sӑu Dumitru a exploatat o idee destul de răspândită în Republica Moldova: cheia evenimentelor, înțelegerea realității de astăzi din așa numitul stat „Republica Moldova”, originea tuturor relelor, rezidă în acea zi de 28 iunie 1940 când Uniunea Sovietică, respectând înțelegerea dintre Stalin și Hitler, a anexat Basarabia. Anume în această zi l-a făcut să se nască autorul pe Mihăiță, devenit cu timpul Mihai Mihailovici... Romanul este de fapt o succesiune și o descriere a acestei zile de-a lungul anilor, constituindu-se într-o veritabilă epopee a familiei lui Mihai Mihailovici, totodatӑ permițându-i lui Dumitru să exploateze la maximum unul din atuurile sale principale, măiestria de nuvelist. Rămânem deci departe de ceea ce erau cândva romanele-fluviu de acum un secol și care, îndrăznesc să vin cu o premoniție, vor reveni din nou în trend, poate cu anumite variații stilistice sau găselnițe precum acea din „Ziua de naştere”.
Dumitru Crudu reușește, povestindu-ne istoria unei singure familii, destul de numeroase, să ne prezinte o paletă foarte variată, și poate una din cele mai complete, de personaje, toate destul de emblematice pentru Republica Moldova impunându-ne un efort de condescendență față de lumea înconjurătoare, extrem de întortocheată și sucită (chiar și numele eroului din titlu este o schimonosire basarabeană: „Mihai”, o formă de prenume românească, și „Mihailovici”, un patronim rusesc... Cum să nu ne aducem aminte aici de „Ion Ionovici” care era folosit prin anii 1980?), dar și de suspiciune, căci acele personaje-tip deseori nu corespund clișeelor general acceptate. Albul aparent este deseori doar spoială de faţadӑ, iar negrul – sol fertil care a asigurat o continuitate vieții...
Dar cred că am spus deja prea multe și voi pune punct aici, înainte de a preface acest text în spoiler. „Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici” este un roman foarte bun și binevenit în spațiul românesc, în special pentru acei care doresc să înțeleagă mai bine Republica Moldova. Căutați-l!

luni, 9 septembrie 2019


La Iasi. In curand.
ALECART
Revistă
ALECART
6 ore
Începem un nou sezon Alecart. Întâlnirea cu scriitorul Dumitru Crudu va fi prilejul de a discuta despre viața lui Mihai Mihailovici și de a descoperi ce se ascunde în spatele celor 80 de ani de existență (a unui om și a unei țări). Așadar, vă așteptăm marți, 17 sept., ora 16, la Librăria „Orest Tafrali”!
17:00
20:00

Atelierul Vlad Ioviță cu Mihai Ignat

Joi, 12 SeptBiblioteca Municipală B. P. Hasdeu
Îţi place NoiiBarbari
Editează
Senzatia pe care o am tot mai acut in ultima vreme e ca romanele si cartile mele de proza nu au cititori. Si atunci ma intreb la ce bun sa mai public o carte noua daca nimeni nu ma citeste? Daca pe nimeni nu intereseaza ce scriu, de ce sa mai public o carte noua? La ce bun? 

Multumesc, Carolina Diacov!!!