marți, 30 octombrie 2012

Ion Simuţ, către scriitorii basarabeni

"M-aş bucura să îndemni şi pe alţi colegi basarabeni să-mi trimită cărţile. Le aştept pe adresa:
Ion Simuţ, B-dul Dacia nr 26, bloc D 59, etaj 7, apt 31, ORADEA, jud Bihor."

joi, 25 octombrie 2012

La un ceai de mentă cu Dumitru Crudu

video
Felicia Nedzelschi (interviu studenţesc)

miercuri, 24 octombrie 2012


Vakulovski, Alexandru: Oedip regele mamei lui Freud

Vakulovski, Alexandru: Oedip regele mamei lui Freud


Alexandru Vakulovski: Oedip regele mamei lui Freud (Oidipus, král Freudovy matky), Aula, Brašov, 2002
Báseň o nohou
1
je dvanáct hodin je hodina kdy studentské koleje zamykají a já musím odejít od bratra štěstí neexistuje říká nějaký kluk jedné hezké holce proč se neptám a jdu dál je dvanáct hodin v noci a je tak pěkně ulice mě znají a nebojí se jít takhle pozdě v noci se mnou na procházku obklopují mě ze všech stran a já jim vyprávím o divadle života a smrti
2
hýčkali mě jako dítě proto jsem teď tak unavená proto už nepoznávám rodiče když jsem se narodila tátovi bylo mu dvacet devět a teď je moc starý aby byl mým otcem a já jsem řekla mihaiovi brácho nechtěl bys ty být mým tátou? má na to správný věk a já jsem jeho první dítě je mladší než táta kterého nenapadlo mě taky udělat svým prvním dítětem
3
i když je bratr mým tátou musím se vrátit domů doma je moje utkvělá představa a všichni si myslí že tam kde spí je doma
4
o samotě se mluví jen v samotě můj přítel mě zve do literárního kroužku kde se tančí na hrobech a zpívá o samotě chceš abychom my dva spolu založili kroužek ptá se mě a pokračuje budeme v samotě dva budeme číst básně o samotě budeme pít vodku budeme kouřit ne říká ona chci být radši sama
5
je včera je dvanáct hodin a já se vracím s ní od jiné k tátovi ona souhlasila že bude mou matkou ale předtím mi vynadala vyprávím jí jak moc mě pobavily hroudy padající na rakev babičky tenkrát byl táta mladý silný a já jsem ještě nemyslel na jiného tátu tenkrát můj táta plakal a slzy padaly na víko rakve proč mi nevěříš že se mi stýská po babičce chceš být mou babičkou?
6
máma dodnes nepochopí jak můžu být tak nepořádný a házet šaty na zem nebo spát oblečený proč se mám namáhat je lepší spát a přivolat ve snu babičku a pokolikáté už aby mě sama šťastně vedla měkkýma bílýma vrásčitýma ručkama aby mi umyla ruce
7
mami teď na to máš už léta nechceš být mojí babičkou?
8
nezlob se tati vynadej mi když se k tobě vrátím když praštím pěstí do stolu a řeknu ti že jsi prase a že na tebe kašlu nezlob se vynadej mi vynadám ti taky vynadej mi a budeme zase kamarádi
9
ještě píšeš zeptala se mě dneska jedna holka a přitom se měnila z babičky v mámu ještě píšeš řekla a proměnila z housenky v motýla a také odletěla
10
dnes jsem se vrátil a našel tátu mrtvého dneska jsem se vrátil a našel mámu mrtvou dneska tráva přikryla červy z mršin prarodičů dnes jsem se vrátil domů a našel všechny tak mrtvé
11
dnes jsi mi povídal o smrti když jsi byl vedle mne povídal jsi mi o samotě a já už tě nesnáším a každý atom ve mně křičí: VYPADNI
12
dneska jsem se stal pokrevním bratrem s mrtvým má krev se smísila s jeho krví mé tělo vstoupilo do jeho těla jeho tělo vstoupilo do mého otevírám si žíly jako vlněnou přízi vytrhávám je a vrhám je Ježíši k tvým nohám
13
ulice města se rozpalují jako žíly žíly jsou jako ulice ulice jsou jako žížaly znám je všechny je hodina kdy se vracím domů a nikoho tam nenajdu
0
vykřikl jsem POZOR a táta a máma a děda a babička se vyrovnali do řady provedli vpravo hleď všichni mrtví se vytřeštěně dívají na mne který je už ani nevnímá

Báseň o aneb Možná že už jsi umřel
TATI
ty
jsi měl
přijet
dnes
sem do města
TY jsi měl
přijít
DNES ke MNĚ
ale
Tati
čekala jsem
že přijdeš dnes do města a
odvezeš mě domů
pospěš si
řekl mi bratr
dneska
má přijet táta
dneska
můj přítel odešel
a já
tě čekala
že přijdeš
tati
víte já chci
aby můj táta umřel
táta je nemocný
a víte
chtěla bych aby táta sám
spáchal sebevraždu
dnes když se všichni hádali
jsem mluvil a všichni se smáli
víte řekl jsem
já chci aby můj táta umřel
slunce pálilo a já se potil jako zvíře
byl jsem na poušti a neviděl
ani velblouda nikoho
byl jsem sám
nedokázalo se mi zdát ani o několika unavených lidech
jdoucích pískem jako v románech od Fowlese
nevím ani proč táta
ale nebylo mi zle
věděla jsem že musíš přijít
dozvěděla jsem se tati
že jsi ošklivě onemocněl
někdo snad řekl že
už je s tebou konec tati
máš nemocné ledviny a
dneska když jsem si vyšel na balkon zakouřit
nebe a země mi
připadaly jako obrovská nesnesitelná ledvina
s kameny místo hvězd
jsi
nemocný
a já
nemůžu
udělat
nic nic nic
než tohle
radši bys
tati měl umřít
Dante putoval peklem
očistcem rájem až nakonec
spatřil
prostě a jednoduše
nebe plné hvězd
a ty musíš zemřít
tati
v ulicích se mi zatmělo
jako v myšlenkách
dnes všechny mé myšlenky jsou u tebe
včera jsem jedné ženě povědět chtěl
miloval jsem tě a budu milovat
navždy
nikdo a nikdy
to nemůže změnit
ani já
ani ty
ale ty bloudící
myšlenky
nepatřily jí
a
vystupuji z trolejbusu
nohy se
rozběhnou
a všechno jen závisí
na tobě
nevím jestli jsi přijel nebo ne
ale chci dorazit rychleji
otevřít dveře
a i když vždy jsi byl tak klidný
dnes chci otevřít dveře
rozevřít dlaně
tati já chci
otevřít dveře
abych ti řekl


Smrt básně
„Jsi krev mé krve, jsi tělo mého těla. Všechno co činíme je jen pro tvé dobro.“
„Vše, co se děje, je pouze k lepšímu.“

matka roste
v děloze babičky
já umírám
v děloze babičky
zvenku dům vypadal obyčejně všichni jsme viděli jen Otce Věděli jsme že má i jiné syny ale netušili jsme kolik Vedle Otce chyběla Matka Ve městě se o ní začaly říkat fámy Nikdo si ani nedokázal představit že Matka prostě neexistuje nebo už neexistuje
a tehdy
jsem vstoupil
do domu
Věděl jsem že Oni
vědí že musím
přijít já
Pes byl uvázaný
překousal řetěz a vyskočil
aby mě přivítal
Vaše matka
zemřela
pro vás
vy zemřete
pro mne
modlete se
abych neumřel
a budete i vy živí
Hodil jsem tašky na zem V domě bylo ticho Zaklepal jsem na dveře a vyšla matka Jako obvykle tak citlivá a řekla mi jakto že jsem zhubnul že jsem tak hodný chytrý kluk a přitom nemám štěstí Pak vyšel ven otec
nechtěli jsme zemřít Otec nám nosil všechno možné i cigarety a ženy Cigarety došly Ženy odešly a my jsme si přáli aby Otec zemřel Otec se objevil s nožem v ruce a my se modlili aby nás nezabil
pak vyšel otec
stiskl mi ruku
posadil se
a ukázal mi
že vzdálenost mezi
otcem a synem
nikdy nezmizí
Bylo nás hodně a neznali jsme svá jména Samota proto byla pro nás stejná Nikdo se neobtěžoval promluvit nahlas Jedli jsme stejné jídlo měli jsem stejné ženy kouřili stejné cigarety Naše myšlenky byly u našeho Otce Mysleli jsme si někdy že smrt je Matka Matka zemřela a my jsme nechápali proč Otec je živý Když matka je mrtvá jak zemře Otec? Náš život už ztratí smysl když nespatříme Otce mrtvého
přinesl jsem si malého pejska
kterého otec
nikdy
nemůže přivázat
otec mě poslal spát
zítra tě brzy ráno vzbudím
řekl mi dnes otec
pojď budeme psát každý zvlášť
o téhle růži
a pak si básně ukážeme
Já nechci, řekl jsem
Budu psát radši
o tobě
ráno je otec vzhůru ráno chce otec mé básně Čte je a říká bravo Ptá se na knihy které jsem přivezl mluvíme o literatuře Večer mi otec vypráví rodinnou historii od počátků až dodnes Říká mi že se podobám mé matce a že mé básně jsou strašně špatné že nemám pevný charakter a že už budu po celý život takový Nevydám ty řádky které se mu nelíbí
otec se tváří že spí jen aby viděl co dělám matka se vyptává sousedek jak se mi daří
otec řekl vstaň
probuď se
křikl na mne
nikdo mu ale neodpověděl
a tak otec vstoupil
do domu
matka taky vstoupila do domu Smyla s podlahy krev vynadala otci že dělá špínu Vezmi si rýč a Vykopej hrob Je to náš syn My ho milujeme a my ho jako syna musíme pohřbít
My jsme milovali Otce a on miloval nás Otec byl sám a my jsme byli sami Otec nás zabíjel a my jsme zabíjeli otce
POZNÁMKY
1. Když vidíš ptáka letícího mezi mraky chceš aby ten pták byl tvůj. Zabiješ ho, aby byl tvůj.
2. Ta báseň měla všechno. Měla ruce, měla nohy, dělohu i penis, měla matku, měla otce. Otec zabil matku matka zabila otce. Matka i otec zabili syna. Jestli jste nikdy nepocítili SMRT BÁSNĚ, pak jste nikdy nepocítili nic.

překlad © Jitka Lukešová
ukázka z knihy Oedip regele mamei lui Freud
na iLiteratura.cz se souhlasem autora a překladatelky

luni, 22 octombrie 2012

Nimic nu e mai incostant ca pretul la zahar

La magazinul din piata Cantemir, un kilogram costa 14.50. La Grean Hils, 13, 30. La magazinul de pe I Creanga, 15.00. La chioscul din fata casei noastre-16.00.

Si ...se mai vinde cu 18 lei.

Nimic nu variaza mai mult ca pretul la zahar.

Poate doar incredere in oameni.

duminică, 21 octombrie 2012

vineri, 19 octombrie 2012

 

Vând pian «Penza» la un preţ rezonabil.

miercuri, 17 octombrie 2012

Moni Stanila

cam aşa, cam horror… sau good cat, dead cat

Aseară am fost la CDC, pe Puşkin 4, unde au avut loc câteva lecturi.
Oana Ninu din Stări intense
Un Cristian din Morţii Mă-tii.
Un fel de spectacol lectură prezentat de Viorel Pahomi.
Oana Ninu a mişcat fără discuţie sensibilitatea auditoriului. Un Cristian a smuls zâmbete, atenţie, apreciere.
Eu şi Sandu, dat fiind faptul că eram rupţi de somn, am hotărât să stăm şi la lectura următoare, apoi să fugim acasă.
Am stat şi mi-a părut rău. Când oamenii cred că înjuratul într-un text e scop în sine, te ia tristeţea. Dar nu numai înjuratul: textul citit era numai bun pentru un scenariu porno pervers. Nu avea cap, coadă, linie directoare. Nimic. Doar – ca să citez din text -  sex şi kkt.
(autocenzura)
Voiam să scriu această postare fiindcă au fost prezenţi mulţi tineri de la Republica şi Vlad Ioviţă. Tineri care mă cunosc, mai mult sau mai puţin. Nu aş vrea ca cineva să creadă că prezenţa mea la lectura respectivă înseamnă aprecierea în vreun fel a textului.
Nu ştiu cine e autorul Good Cat şi sper să nu aflu. Fiindcă ce am auzit a fost o formă de exibiţionism. Fără nici o valoare literară. Textul nu ducea nicăieri. Descrieri amănunţite despre sex, perversiuni şi nelipsitele înjurături.
Am mai fost de câteva ori la CDC şi am auzit piese faine. Unele chiar cu înjurături. Însă să te duci să asculţi doar înjurături, ce sens are?
Sigur CDC face bine că oferă spaţiu tuturor. Şi pisica respectivă (catul) poate scrie ce vrea. Nu îi cer să îşi ardă textele. Eu doar îmi spun părerea ca ascultător. Text varză. Horror.
Literatura nu e nici înjurătură, nici simpla ambiţie de a scrie.  Cine nu reuşeşte să-şi schimbe meseria.
Dumitru Crudu ne invitase să stăm la discuţii, dar nu am reuşit. De aceea mi-am spus aici părerea.



Dragi prieteni,
dupa spectacolele din ultimul timp, eu ma retrag din CDC.
Voi explica intr-o alta postare si intr-un alt context de ce. Pur si simplu ceva nu merge. Ceva nu e bine. Ar trebui ceva schimbat. Si eu nu stiu ce si cum. Nu se mai poate merge mai departe asa, cu texte ca cel de ieri seara, sub orice critica din punct de vedere estetic. Nu mai vreau sa mai raman in CDC. Ma retrag.
Atelierul de dramaturgie il suspend.
Va doresc succes.
Cu cele mai bune ganduri,
Dumitru Crudu,
fost director artistic la CDC

marți, 16 octombrie 2012

Editura CARTIER te invită la lansarea volumului ”Eșarfe în cer” de Dumitru Crudu.
cartier@cartier.md
http://cartier.us2.list-manage2.com/track/click?u=6ccbc66918734c2b1e115b122&id=929d3a898d&e=5b11fc4631
------------------------------
------------------------------
Cartier Publishing (http://www.cartier.md)
Friend on Facebook (http://www.facebook.com/librariilecartier)
Follow on Twitter (http://www.twitter.com/PromoRodica/

)
Forward to a Friend (http://us2.forward-to-friend1.com/forward?u=6ccbc66918734c2b1e115b122&id=43f0850351&e=5b11fc4631)
(http://www.cartier.md/)
Mie îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt alături de noi. Ca să comunic cu ei, ca să-mi exprim dragostea şi recunoştinţa faţă de ei, am scris aceste poezii.
Sunt nişte poezii prin care am putut să-mi înving frica şi disperarea.
Nu credeam că am să mai scriu poezie.
Am vrut să mă las, dar cartea asta am scris-o în timpul când a fost bolnavă şi atunci când a murit mama soţiei mele. E un volum consacrat amintirii ei. E un volum consacrat tuturor oamenilor apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă.

Joi, la ora 18:15, la Librăria din Centru, Editura CARTIER vă invită la lansarea volumului ”Eșarfe în cer” de Dumitru Crudu. Vor mai vorbi: poeta Moni Stănilă, scriitorul Mircea V. Ciobanu precum și criticii literari Lucia Țurcanu și Maria Pilchin. Moderatorul discuției: scriitorul Emilian Galaicu-Păun.

”Amplul poem "Eşarfe în cer" este foarte diferit de ceea ce a scris până acum Dumitru Crudu, trecând printr-o metamorfoză îşi schimbă stilul, devine celălalt Dumitru, pe care îl anunţă oarecum profetic încă de pe vremea când şi-a scos volumul de debut „Falsul Dimitrie”.
Aşadar, poți lectura un volum autentic, care te face să-l descoperi pe celălalt Dumitru Crudu, a cărui poezie ajunge direct în sistemul limbic.”

CARTIER
(http://vladiovita.blogspot.com/2012/09/editura-cartier-mi-publicat-zilele.html#comment-form)


** Dumitru CRUDU s-a născut la 8 noiembrie 1967 în Flutura, Ungheni.
Director al Bibliotecii „Ștefan cel Mare” din Chișinău. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și din România.
Poezie: Falsul Dimitrie, Arhipelag, 1994; E închis, vă rugăm nu insistați, Pontica, 1994, Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente, Paralela 45, 1996  și Poooooooate, Vinea, 2004.
Teatru: Crima sângeroasă din stațiunea Violetelor, Arc, 2001; Salvați Bostonul, CARTIER, 2001; Alegerea lui Alexandru Sutzu, Unitext, 2004; Oameni ai nimănui, CARTIER, 2007.        Piesele sale sunt montate în Republica Moldova, România, Italia, Germania, Haiti, Camerun, Franța, Suedia și Bulgaria.
Proză: Măcel în Georgia, Polirom, 2008; Oameni din Chișinău, Tracus Arte, 2011.
Premii: Premiul pentru experiment al Asociației Scriitorilor Profesioniști din România.
Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului.

------------------------------------------------------------

(http://www.cartier.md/carti/oameni-ai-nimanui/575.html)


** „Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este una extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce privește procedeele. Autorul basarabean a câștigat un pariu nu atât estetic, cât unul etic, moral.”
------------------------------------------------------------
Bogdan Crețu, Ziarul de Iași (http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/exodul-moldovenilor~ni4mst)

============================================================
Copyright © 2012 Cartier Publishing, All rights reserved.
 Anatol Grosu

PR Manager - Editura CARTIER

Singuraticii II: Ernu vs Țurcanu

Generaţia literară care nu mai vrea să stea încolonată. Acest text nu este un promo
de Vasile ERNU
Inro
Am citit cu atenţie şi curiozitate textul domnului Andrei Ţurcanu. Cred că dumnealui ridică o temă semnificativă, face un pas important, doar că într-o direcţie greşită. Ar fi extraordinar dacă am putea să discutăm şi să analizăm comparativ, calm şi argumentat ce s-a întîmplat cu diversele generaţii de scriitori din Basarabia. Ar fi foarte util să vorbim nu doar de Stere şi Goma, indiscutabil doi scriitori importanţi de origine basarabeană, ci şi despre generaţia interbelică şi mai ales despre generaţiile perioadei sovietice ai anilor 50, 60, 70, 80 ai secolului trecut despre care se ştie foarte puţin în România, dar şi în Republica Moldova. Domnul Ţurcanu începe bine dar se poticneşte de „tinerii de după 89 care trec Prutul”.
Greşeala majoră însă a textului domnului Ţurcanu constă în faptul că în loc să deschidă un dialog, o posibilă polemică, el nu face decît să adopte un ton moralist şi să înşirue o serie de clişee şi reproşuri aduse noii generaţii. Ar fi fost foarte interesant dacă domul Ţurcanu ar fi chestionat şi ar fi încercat să explice, să argumenteze ce se întîmplă cu aceste generaţii de scriitori şi mai ales de ce se întîmplă ceea ce se întîmplă. Cum e posibil ca ceva să aibă loc într-o anumtiă formă şi nu în alta? Care sînt temele care frămîntă o generaţie de scriitori şi de ce anume aceste temă domină? Care sînt structurile identitare ale unei generaţii de scriitori şi de ce ele sînt deseori fluide? Etc. Însă domnul Ţurcanu se pare că nu este interesat să interogheze, să cerceteze, să descopere, ci doar să aducă o serie generală de injurii unui grup de scriitori (mult spus o generaţie) din care fac şi eu parte. Mă voi opri strict asupra finalului de text care din păcate face imposibil dialogul.
În ultima perioadă am învăţat un lucru foarte important pentru mine în legătură cu tot soiul de reproşuri neîntemeiate, etichete neargumetate şi injurii viscerale. Dacă iniţial mă enervau acum chiar le analizez cu atenţie şi nu pentrucă aş avea „sindromul Stockholm”, ci pentrucă am înţeles că aceasta este forma de comunicare a unor intelectuali. Sînt oameni care atunci cînd nu înţeleg sau nu au timp şi nervi să-şi construiescă un raţionament, o poziţie argumentată, apelează la această formă de comunicare: aruncă un clişeu sau pur şi simplu aduc injurii. Cum sînt obişnuit cu acest tip de comunicare căci în ultimii şase ani am fost etichetat ca „evreu”, „sovietic”, „comunist”, „stîngist”, „vîndut ruşilor şi ungurilor”, „antipatriot”, „românofob”, „sectant” etc. voi încerca să desluşesc care este de fapt adevăratul mesaj, reproş al domnului Ţurcanu adus „noii generaţii plecată peste Prut”.
Ce reproşuri li se aduc învinuiţilor?
Domnul Andrei Ţurcanu, dar sînt idei întîlnite des în mediul conservator literar basarabean, aduce de fapt trei reproşuri mari şi late acestui grup de scriitori care s-au afirmat în România postcomunistă (Crudu, Baştovoi, dar în mod special lui Ernu&Sandu&Mihail Vakulovski):
  1. Că nu mai sîntem patrioţi şi înjurăm Moldova fără a ne asuma identitatea noastră naţională şi că de fapt ne inventăm identităţi false. Sîntem vinovaţi de un păcat de moarte: „nu au sentimentul de Țară”.
  2. Toată construcţia noastră de texte, literatură etc. este un produs de PR & marketing şi, fireşte, în detrimentul valorilor culturale naţionale autentice care nu au loc de răul nostru.
  3. Şi cum noi sîntem doar „branduri”, valoarea noastră literară este îndoielnică, dacă nu chiar nulă.
Ca notă la aceste 3 reproşuri aş aminti domnului Ţurcanu că se sincronizază perfect cu discursul patriotard şi conservator din România. Chiar în aceste zile, unor autori români (Mircea Cărtărescu, Dan Lungu & co) de succces afară şi în ţară li se aduc exact aceleaşi repoşuri: nu reprezintă valorile naţionale şi sînt un produs al PR&parketing.
Sincer să fiu cred că s-ar putea ca domnul Andrei Ţurcanu să aibă întrutotul dreptate şi reproşurile sale  să ducă doar lipsă de argumente. Dar dacă domnul Ţurcanu are dreptate şi-l credem pe cuvînt fără a avea nevoie de nici o demonstraţie ce ne facem cu părerile avizate a unui număr imens de critici şi instituţii din România şi străinătate? Ce ne facem cu succesul lor la publicul din ţară şi străinătate, cu numeroasele tarduceri şi participări la tot soiul de evenimente internaţionale? Domnul Ţurcanu spune: e doar PR. Admitem că domnul Ţurcanu are dreptate: Ernu&Fraţii Vakulovski, ajutaţi de Crudu şi Baştovoi au manipulat prin PR & marketing totul.
Cum au ajuns nişte looseri studenţi basa să manipuleze tot?
Să vă spun scurta poveste a celor trei care de fapt sînt cinci (dar eu cred că sînt mult mai mulţi… ce ne facem cu Micleuşeanu & Planeta Moldova, cu Ciocan, cu Garaz şi cu o mulime de alţi scriitori talentaţi care fac parte din aceaşi generaţie şi sînt bine receptaţi în RO). După 1990 un mare număr de tineri din Basarabia au trecut vama cu paşapoartele roşii pe care scria mare CCCP şi au ajuns în România la studii. Aventura acestei generaţii care a făcut studii în România este destul de complicată: unii au ajuns specialişti străluciţi, alţii au devnit bandiţi, iar unii chiar conduc astăzi Republica Moldova. Cîţiva dintre ei, unii mai devreme iar alţii mai tîrziu, s-au apucat de scris. Toţi cei care s-au apucat să scrie erau niste copii sărmani de prin diverse sate prăfuite ale RM care trimiteau mai degrabă la prototipul looser-ului decît la cel a omului de succes. Întîmplător, pe mulţi i-am cunoscut cu mult înainte de a scrie şi dacă v-aş povesti aventurile lui Dumitru Crudu sau ale lui Sandu Vakulovski de prin România acelor vremuri ar rîde o ţară întreagă. Pe feţele lor scria mare: naivitate, romantism, lipsă totală de adaptare la noile valori ale capitalismului triumfal.
Aş mai aminti că aceşti tineri cînd au început să scrie sau să cocheteze cu mediul cultural românesc nu numai că nu faceau pare din nicio gaşcă literară, nu frecventau critici literari etc., ci pur si simplu trăiau şi activau în zone ultramarginale. De exemplu: pînă cînd am debuta eu, şi asta am făcut-o destul de tîrziu spre deosebire de ceilalţi , nu vazusem în viaţa mea un critic literar, iar mediul literar îl ignoram pentru că zona mea de interes era cu totul alta. Nici astăzi nu accept să fac parte din nicio Uniune a scriitorilor sau grupare literară din simplu motiv că ţin la libertatea mea, nu vreau să datorez nimănui nimic; de altfel, cred că ele sînt mai degrabă nocive decît benefice în viaţa unui om care scrie. Ce vrau să spun cu acest lucru e faptul că marii „selfpromoteri basarabeni” de care vorbeşte domnul Ţurcanu nu numai că nu au avut sprijinul unor scriitori sau grupuri importante aşa cum se întîmplă deseori în maşinăriile literare din RO & MD, ci au avut succes chiar în ciuda unor atitudini de multe ori ostile si a unor piedici legate de o mulţime de prejudecăţi care circulă şi azi în RO despre basarabeni. A venit şi sprijinul însă mult mai tîrziu.  Lucrurile acestea ar trebui poate discutate şi analizate pe îndelete, fără emoţii inutile şi revanşisme ieftine.
Cum au ajuns acesti copii mari manipulatori ai valorilor pieţei libere spre aş impune opera habar nu am, însă cu siguranţă au devenit nişte scriitori luaţi în seamă de toată lumea. Nu vreau să vorbesc în numele unei „generaţii”, ci doar în nume propriu pentru că toţi cei enumereţi sînt oamnei maturi şi în mare parte tot ce au făcut şi scris ei vorbeşte de la sine. Aş vrea să punctez doar cîteva lucruri legate de obiecţiile domnului Ţurcanu cu tote că mi-ar fi plăcut să discut depre alte generaţii poate ceva mai interesante.
  1. Problema identitară. Nu cred că problema identitară funcţionează şi poate fi tematizată la fel la finele secolului XIX-ce, în diversele perioade ale secolului XX (una e perioada interbelică, alta e perioada dezgheţului, alta e perioada perestroika, şi cu totul alta e perioada postsovietică) sau în cea a secolului XXI. Fiecare generaţie a avut problemele ei identitare, temele şi obsesiile ei. Asta nu înseamnă că anumite probleme şi teme nu au trecut de la o generaţie la alta. Problema identităţii etnice la care vrea să reducă domnul Ţurcanu problema identitară este doar o parte a identităţii unui scriitor sau intelectual (ca a tuturor indivizilor, de altfel) şi cu atît mai mult a unuia care a trait în doar 20-30 de ani (cum era cazul nostru) în trei state şi culturi diferite. A spune şi a cere generaţiei actuale să se comporte ca precedenta înseamnă a nu înţelege realităţile cu care se confruntă aceste generaţii. Problema identitară este destul de complicată şi delicată pentru a fi redusă la cîteva etichete. Ea devine simplă dacă o reduci la un set de clişee ideologico-etnice. Eu cred cu convingere că generaţia noastră s-a confruntat şi se confruntă cu un set de probleme identitare destul de complicate pentru că se depăşeşte cu mult aria clasică a problemei etnice. Fracturile apărute la nivelul identităţii noastre – de la sovietism, la moldovenism şi de la românism la multiplele construcţii sociale în care am trăit au ridicat probleme destul de dureroase şi de multe ori au produs identităţi fluide. Lucrul cel mai important pe care l-a înţeles, cred eu, generaţia noastră după multe frămîntări identitare este faptul că identitatea nu este un dat, ci e mereu în construcţie, iar singurul lucru stabil şi sigur pe care-l avem este limba. De aceea, nu trebuie să urîm sau să iubim trecutul, nu trebuie să luam de-a gata prezentul, ci trebuie să-l chestionam, să ne raportăm critic, sa-l înţelegem şi să-l povestim. Iar în demersul nostru, un lucru la fel de important pe care l-am înţeles şi ni l-am asumat conştient sau inconştient, este următorul: spaţiul cultural românesc are nevoie nu de mimetism, nu de repetiţie, ci de diferenţa pe care o reprezentam noi. Noi nu am vrut să fim a miia copie de escu, ci am ales să fim noi înşine cu problemele, fracturile şi diferenţele nostre. Noi am ales să fim Ernu, Crudu, Vakulovski, Baştovoi. Asta a fost marele nostru pariu şi cred că am mizat corect.
  2. Cum povestim şi care sînt temele noastre? Aici deja nu mai putem fi luaţi la pachet, aşa că tehnica domnului Ţurcanu de a pune la grămadă pe toată lumea este puţin perversă. Una a fost demersul lui Mitru Crudu, iar „fracturismul lui” a fost printre cele mai importante fenomene literare din domeniul poeziei din ultimii 15 ani, şi cu totul altul este demersul lui Vakulovski sau al meu. Venim cu experienţe difeite, cu educaţii diferite şi cu bagaje conceptuale şi lingvistice diferite, de aceea fiecare trebuie discutat separat. Fireşte, avem şi lucruri comune, însă eu, de exemplu, nu am scris încă nimic despre RM în cărţile mele, deci nu aveam cum să o înjur cum susţine domnul Ţurcanu. Şi dacă veni vorba de înjuraturi la adresa „ţarişoarei noastre” o spun franc că în viaţa mea nu am scris şi nu am folost o înjurătură şi nu pentru că sînt mai „sfînt” ca alţii, ci pentru că am o educaţie puritanistă. Acesta e cusurul meu. Cu alte cuvinte, cred că fiecare şi-a problematizat şi abordat temele aşa cum i-a fost la îndemînă şi mă îndoiesc profund că cineva îşi facuse o strategie de PR sau marketing înainte de a scrie. Revin iarăşi la exemplul meu pentru că îmi e la îndemînă: nu mi-am propus să fiu scriitor şi cînd am scris prima carte era o încercare de a le povesti unor amici crîmpeie din viaţa sovietică şi nimic mai mult. Scrisul rămîne în continuare un domeniu secundar, dar important în viaţa mea, iar interesul meu e legat de multe alte zone de activitate. Fie vorba între noi: în mediul literar românesc sînt mult prea puţine idei şi mult prea multe ifose pentru a deveni atractiv pentru mine.
  3. Acum legat de PR & marketing. Ca om care cunoaşte domeniul dat pot spune că această credinţă oarbă în existenţa unor astfel de mecanisme în domeniul culturii este fie o naivitate, fie o necunoaştere. Cultura şi în mod special cartea nu se supun niciunei reguli elementare de PR&marketing. Ca om care am lucrat în edituri mari şi mici şi care este interesat în mod special de modurile de funcţionare ale culturii în capitalismul financiar vă spun că PR&marketingul propovăduit de actuala ideologie economică este în domeniul cărţii din România frecţie la picior de lemn. În spaţiul anglosaxon, unele elemente din aceste mecanims funcţionează. Însă în Europa, şi mai ales în Europa de Est, ele au o cu totul altă funcţionalitate care este forte greu de pus în scheme şi cu siguranţă nu poate fi reprodus. Din contra, tendinţa culturală în raport cu piaţa este mai degrabă opusă mecansimului pieţii. Paradoxul face că tot ce se opune pieţii, mărfii, PR etc pare să fie mai căutat şi capătă o plus valoare dacă e să vorbim în limbajul de lemn. Se pare că ideea lui Boris Groys care susţine că arta este avangarda economiei are o mare doză de adevăr.Personal, eu promovez ideea sustragerii din cîmpul pieţei, mărfii şi a tehnicilor de PR&marketing pentru că le consider nocive culturii şi umanismului în ansamblul sau. Practic, susţin exact opusul reproşului adus de domnul Ţurcanu. Dar mă îndoiesc că dumnealui a citit ceva din ce am scris eu. Trecînd dincolo de povestea asta tehnică, care este ceva mai complicată decît am schiţat-o eu, pot spune că toate aceste lucruri sînt secundare. Înainte de a vorbi de toate poveştile astea cu piaţa şi PR-ul e nevoie să existe un scriitor în carme şi oase şi o carte pe care să o fi scris. Cînd aceşti scriitori „basa”, veniţi naiba ştie de pe unde, au pus primele volume pe masă ca să fie publicaţi, sucesul lor mai mare sau mai mic nu a fost garantat de nici o strategie, din simplul fapt că ea nu a existat, iar dacă am admite prin absurd că ea ar fi existat, oricum nu ar fi funcţionat. Reuşita lor s-a bazat pe ceea ce au scris, cum au scris şi ceea ce sînt ei. În ziua de azi ce scrii, cum scrii şi ce eşti începe să devină un tot. Dar va rămîne oricum ceea ce ai scris.
  4. De ce au avut succes? Cum au reuşit să se impună nişte „outsideri” într-un spaţiu pe alocuri ostil şi într-un cîmp literar unde există multă invidie şi se duce o bătălie cruntă? Nu ştiu. Am vagi idei şi cîteva teorii, dar nu e cazul să explic eu acest lucru. Parţial, am dat deja nişte direcţii de răspuns şi pot să mai dau doar nişte întrebări, care nu sînt nevinovate, dar care pot să ne ajute să înţelegem ceva. De ce s-a scris atît despre autori precum Crudu, Fraţii Vakulovski, Baştovoi sau Ernu? De ce se citesc şi se vînd bine? De ce sînt controversaţi şi comentaţi? De ce li se acordă premii? De ce critica este destul de împărţită, dar cu toate acestea au susţinători şi admiratori în toate taberele fără ca ei să facă parte din niciuna? De ce sînt traduşi şi publicaţi în mai multe ţări? De ce presa îi caută mereu pe ei şi nu pe alţii? De ce sînt la tot soiul de festivaluri, întîlniri etc.? De ce unii dintre ei sînt consideraţi „vîrf de lance” în domeniile lor şi studiaţi în universităţi din ţară şi străinătate? Chiar nu ştiu şi nu-mi propun să dau un răspuns pentru că nu este treaba mea. Poate că au avut curajul să iasă din rînd, să fie altfel, să abordeze teme vii, actuale, să aibă curaj să spună lucruri pe care nimeni nu le spune în România? Să spună altfel, direct şi sincer fără a intra în veşnica şi sforăitoare baladă identitară a „Podului de flori” care nu duce nicăieri. Poate că sînt lipsiţi de complexe faţă de „fraţii de peste Prut”.  Poate pentru că nu s-au redus doar la lumea literară şi au depăşit demult sfera acesteia sau poate pentru că au vrut să fie ei înşişi fără a se teme că vor fi diferiţi renunţînd la ifosele elitiste ale culturii române? Nu ştiu. Poate nimic nu e adevărat din toate astea, dar merită să medităm. Dar să nu uităm că oricum în mediul tradiţional cultural românesc, scriitorii patriotarzi vor primi laurii şi numele de străzi. A se vedea cazul Vieru & Păunescu.
  5. Cine ocupă locul cui? A insinua (am auzit de mai multe ori acest reproş) că din cauza lor nu ajung şi alţii pe firmamentul literar din RO este o afirmaţie cel puţin eronată. De ce? Pentru că nimeni nu mai controlează procesul literar din spaţiul românesc, iar influenţele şi mecansimele clasice s-au diversificat foarte mult. Mediul cultural şi artisitic s-a fragmentat şi diversificat ca întreaga noastră societate. Problemele şi temele s-au diversificat, iar spaţiu de afirmare este pentru toată lumea. De-am scrie noi cîte probleme şi cît spaţiu de ocupat avem… Iar relaţiua celor în chestiune cu scriitorii şi medicul literar activ din RM este, din cunoştinţele mele, cît se poate de corect. Ştiu foarte bine cît lobby au făcut pentru scriitorii din RM un Dumitru Crudu sau Mihail Vakulovski. Ştiu bine cît m-am zbătut pentru ca scriitori din RM să apară la edituri bune şi cît am susţinut nevoia de a fi cunoscută cît mai bine în RO poate cea mai bună generaţie literară din RM: Beşleagă, Druţă, Busuioc, Vasilache  etc. Ştiu bine că sînt mulţi scriitori buni din RM mai puţini cunoscuţi în RO, dar oare asta nu e şi treaba comunităţii literare din RM? Personal am făcut eforturi nenumărate sa aduc scriitori şi critici importanţi din RO în RM pentru a înlesni relaţia şi cunoaşterea dintre cele două comunităţi. Sincer să fiu, nu am văzut un mare interes al lumii literare din RM faţă de aceştia… Poate nu am văzut eu bine. În acelaşi timp, trebuie să fim corecţi şi să spunem că sînt o mulţime de scriitori din RM dintr-o alta generaţie care sînt la fel de bine cunsocuţi şi se simt perfect în ambele medii literare: de la contrafortiştii Vitalie Ciobanu şi Vasile Gîrneţ, la Leo Butnaru şi Emilian Galaicu-Păun, sau de la Maria Şleahtiţchi, Arcadie Suceveanu la Nicolae Popa. Lista ar putea continua…Cred că putem privi în spate şi înainte fără complexe, teamă şi obsesii mărunte. În ceea ce priveşte evoluţia unui scriitor bun cu siguranţă nimeni nu o poate opri; decît el însuşi.
Ca să închei povestea în aceeaşi notă sinceră şi directă, aş mai spune ceva. Ceea ce mai ştiu este că aceşti cîţiva oameni care sînt apreciaţi şi citiţi în România pînă şi de duşmanii lor, pentru că succesul presupune să ai nu doar prieteni ci şi mulţi dusmani,  sînt total ignoraţi şi huliţi de o bună parte a mediului literar din RM. Dar cum asta nu e doar o tradiţie locală, ci destul de universală, nu e cazul să ne victimizăm şi compătimim. Ne place sau nu ne place, ei fac astăzi imaginea nu doar a culturii vii din Republica Moldova, ci în mare parte şi a culturii române. Dovadă e şi faptul că în acest moment, nu ei vorbesc şi discută despre Andrei Ţurcanu, ci Andrei Ţurcanu despre ei, iar pentru acest lucru cred că trebuie să-i mulţumim. Reproşurile dumnealui ne-a adus la un moment de reflecţie şi sinceritate. De fiecare dată e bine să existe momente de reflecţie, să regîndim şi să discutăm propria condiţie, chiar şi cînd e incomodă.
(Textul este publicat cu acordul autorului)

luni, 15 octombrie 2012

Afişări de pagină ieri
243

Azi, la ora 16.00, la Biblioteca O.Ghibu va avea loc lansarea Antologiei CASA VERDE, car include 16 tineri poeti si prozatori basarabeni. Toate textele cuprinse in antologie au fost scrise la sfarsitul lunii iulia la Orheiul Vechi, unde a avut loc prima scoala de creative writing din Republica, cu profesori de scriere creatoare selectati din randul unora dintre cei mai valorosi scriitori contemporani din Romanai si din Republica Moldova, ca Simona Popescu, Radu Vancu, Nataol Moraru, Moni Stanila si Alexandru Vakulovski. Scoala nu ar fi putut avea loc fara sprijinul financiar al Institutului Cultural Roman si Departamentului de Cultura al Municipiului Chisinau. Antologia a aparut pe banii Bibliotecii Municipale B.P.Hasdeu. Meritul antologiei nu e doar acela al unui experiment, ea certifica existenta unei noi promotii literare. Cum s-o numim? Unii le zic noii barbari. Altii le spun promotia post-mizerabilista. Altii, le mai spun si neominimalisti. Nu stiu ce nume poarta. Stiu insa ca aceasta antologie marcheaza un moment foarte important: impunerea unei noi promotii literare care cuprinde tocmai 16 autori. E mult? E putin? Timpul va arata.

duminică, 14 octombrie 2012

La ora cinci , la Biblioteca Stefan cel Mare Olesea Sfecla incepe repetitiile la nEUROCHIRURGIA lui M Vakulovski.
Merg acum sa iau un exemplar din CASA VERDE!!!
APARTAMENT DESCHIS – inaugurarea parcării de biciclete urmată de un program de proiecții de film
str. București 68/1, Chișinău
Duminica, 14 octombrie 2012, ora 18:00
Pe an ce trece tot mai mulți oameni urcă pe bicicletă drept un mijloc alternativ de transport, care permite să te deplasezi rapid și liber. Cei care circula cu bicicleta în Chișinău se pot confrunta cu diferite probleme, printre care se regăsește și lipsa posibilității de ați parca bicicleta într-un loc sigur. Începînd cu 14 octombrie 2012 scuarul din str. București 68 își va avea propria sa parcare pentru biciclete oferită de chișinăuieni, în calitate de cadou de ziua orașului. Pentru a inaugura acest fapt vă încurajăm să veniți cu bicicleta și să o lăsați în parcarea din B68, și să vizionați alături de noi fime documentare legate de ciclism.
The Inverted Bike Shop de Peter Crosby [US]2004 / 5 min.
Printre multitudinea de magazine de biciclete din Manhattan si Brooklyn, 718 Cyclery iese în evidență pentru abordarea lor unică de afacere.
Bike Kitchen – a filmic approach de David Paede și Barbara Sas [AT]2010 / 14 min.
Un documentar despre Bike Kitchen din Viena, Austria - un atelier de reparații de biciclete de auto-ajutor organizat în comun.
Brussels Express de Sander Vandenbroucke [BE]2012 / 19 min
Un documentar despre mesageri pe biciclete, la Bruxel, cel mai aglomerate oraș din Europa, cu doar 4% de tafic format din cicliști.
‘intrarea’ gratuită
A aparut Cartea lui Sorin Iliesiu "Infernul vândut ca paradis" la Editura Junimea din Iaşi.
UN CRISTIAN  si Oana Ninu sunt la Chisinau!!!
Lina MAMALIGA

prinzi o scobitoare din
         oarecare chestie anterioară
         te bagi in alta
         şi să faci la reflexiv
         un rău
         astăzi e o gîdilitură din Corea I love you
         la nivelul miocardului inferior
         cîteva pulsaţii duble
         pe o bucată de timp ai zilei
         femeia cînd e gravidă
         trăieşte pentru doi
         sunt young lady
         sunt gravidă cu tine
         am brusc inimă pentru doi
         şi beat-uri nu prea downtempo
         tu încă nu ştii                                                             

***
Suntem un film
de o oră  
cincisprezece minute
cel de două ore
v-ar plictisi
Suntem cei care-şi 
îmbrăţişează supele
din burtă 
ele se salută una 
una pe alta
pipăindu-şi 
gustul.

***


***
Stau cu Carolina pe beton
Ea fumează,eu nu
O femeie în roşu lîngă 
Noi cu egoismul
În pahar de plastic
Privim
PMANaţionale
Peste treizeci secunde
Se reîncarnează
Cîinele meu
Hrănit cu peşte
Sărat vara trecută
A venit să ne dea
Ceva de băut

***

Am perioade întregi în care
Nu mai întîrzii
Totul e bine
Eu în fustă scurtă şi vînătaia
Mare de pe picior
Mi-au înmînat diploma
Toţi s-au uitat la ea de parcă
O luasem pe nedrept
Aplauze

***
Tu visezi să mergi într-o călătorie scurtă 
Prin rai-ul din market nr.1  acolo
Alcoolul să-ţi aducă numai bucurii şi tu
Să nu te mai saturi de tristeţea pe
Care o scoţi din sac voyage sub
Forma unei cutii de la printer
Scaner sau 3 in 1
Să strîngi profeţiile de pe
O casetă cu peliculă
Look vintage Alegi o planetă
o lume întreagă să te
Iubească
Pe rînd
iar tu să le povesteşti fix o oră
Ce-i asta apocalipsă

***

Eu mă dau
toată
Cu sîngele menstrual
Tu vrei să mă laşi să dorm
În fotoliu pe unele porţiuni
Ale corpului nu creşte păr
Te zbaţi violent pe burtă
Cu capul în pernă eu mă bag
În intimitatea ta şi mîna mea
Care-i culcată pe tine îţi frînge
Coastele

***

Larisaaaaaaaaaaaaa
Larisssssssssssa
Picioarele tale lungi
Lungi
Oh
Nu
Ieşi din casă



***
Lasă să beau din berea ta
Să dorm în patul tău
Să aprind ţigara cu
Chibritele tale
Să mă urc pe tine ca pe scenă
Promit
Nu fac isterie mare
Lasă să mă fac muci
Să mă mănînce porcii
31 august Eminescu Ştefan Cel Mare
Nu mă împinge în microbuz

***
Exerciţiu Simona

În colaborare cu Poşta Moldovei
Naţional TV
În program:
Dimineaţa cu Răzvan şi Ţupa
Jumate oră teleshopping
Urmează telenovela
Bărbatul din vis
în debut-
Cunoscutul poet Hose Pablo
Exact după întoarcerea de la
Internaţionalele de bere
Ştirile de la 8:55
Au fost găsite cele 18
Degetele ale morţii ascunse
Într-un cîine din New York
-cîinele nu a avut parte de carte
Zic martorii.
Cultură
Scriitorul american John Buuz
Vorbeşte despre bestsellerul
,, Spionii în vacanţă ,,   scris
În vara 2012 din Maryland
Negînd beţia din Trebujeni
Aceluiaşi an
Emisia se încheie cu
Scurt metrajul
,,Angelika renunţă la
Sexualitate,,

***
Salut Loser
Mai vrei să fii omul
Fierbinte şi bun
Nu-ţi iese
Baţi din picioare
Înjuri
Uite un plan
Fac o tonă de hrişcă
Tu sosul
Insert: nimeni
Nu face sosul ca tine
Şi hai nu
Sta cu botul pe dos
Sînt prietenul tău
Al meu a plecat
Nu aveam bicicletă
Ţie nu-ţi trebuie
Eu sunt aici
Un păpşoi fiert

***
Probleme la 12 ani
-nu-mi iese cu matematica
-profa de matematică seamănă cu bunica Dunea
-bunicii îi place amanta lui tata
-tata şi amanta îmi cumpără haine pentru băieţi
-în hainele pentru băieţi sunt un down
-pe cînd femeia lu tata e frumoasă blondă
Are ochii albaştri

***
MONI
Mîţa ca tine recent învăţată să
Dea cu pumnul în piept
Mîţa ca material organic
Creşte în mama
Mîţa ca insomnia ei
Înfinge sub plapumă
Mîţa ca nervul isteric
Sparge o cană
Mîţa ca frica
Nu se ţine în casă


***
Strîng transpiraţia
De pe mine
Ţi-o torn în gură
Îţi treci mina prin păr
Confirmi
Nu fac nimic
Ca să-ţi plac

Aici e acasă
Am regim
Trei ori pe zi
Te aştept
Să te aşezi
Vis-à-vis  
la masă

***
Din gurile noastre
Din ultimul rind
De scaune
Fără căptuşeală
Din gurile
Noastre închise
Miroase a Dirol
Cu zmeură

***                                   

Telefonul care sună
Nu e al meu
Te copiez maestre
Bătrîn
Atît te aduni în glezne
Cad Zici-
Hai măi eşti beat
În ultimul hal
Lucruri rele despre
Mine
Se fac vîrcolaci dulci
În patul tău
Dimineaţa scriu
Ce tu nu ai zis
Şi toată lumea
Care merge spre
Ruta 191 se uită
Cum dormi

***
12 ani de liceu
Am vrut să mă placă
Nicu
Să mă apuce de buci
Cu imprudenţa unui
Tip ce practică
Arte marţiale
Nu am mai putut aştepta
Şi am strigat:
Niculeee! Ia-mă de sîni
El nu vrut
Niculeee! Îţi fac un eseu
La română franceză
Engleză
La ce mă pricep eu
Am nevoie de mina ta
Afişări de pagină ieri
246

sâmbătă, 13 octombrie 2012

Ion BUZU

Şi morţii parcă jucau cărţi acolo
1.
Intru în coştireaţa găinilor să văd dacă n-a rămas nimic în treucă. Nu, nu era nimic. Am uitat că găinile mîncau deja de o săptămînă numai buruian. Dar am uitat, că şi ele, găinile, nu mai erau demult.
Alerg în hambar, dau la parte grebla, sapa, lopata şi hîrleţul. Ridic capacul de la butoi şi văd fundul ras. Înclin butoiul, îl scutur, nici un grăunte. Nici măcar un şoarece nu-i, aşa cum apărea de fiecare dată cînd dădeam un căuş de grăunţe la găini. Nici măcar o muscă nu a ieşit din acel butoi. Sunt un prost şi un uituc. Trebuia să-mi dau seama că lucrurile stau aşa.
Dar poate nişte orz, sau lobodă, papură, cornuţi, lăstari de vie ori chiar nişte brebenei. Doar am văzut scroafa cum îndoapă cu poftă brebeneii, şi loboda, şi ştirul, ce, eu nu pot să-i mănînc, sunt mai rău ca o scroafă? Ba nu, ouă. Da, ouă vreau!
Ies titirez în ogradă şi cercetez cu atenţie colţurile acoperişurilor, să văd dacă nu sunt cuiburi de rîndunici. Parcă văd acolo nişte paie adunate căuş. Iau scara de la pod şi o sprijin de perete. Dar nu ajunge pînă la cuib. Ce mă fac? Să fărîm cuibul cu un băţ? Dar vor cădea ouăle de rîndunici şi se vor strica. Las’ că pun scara pe o masă şi, ehehe, în trei minute mănînc ouă prăjite. Îmi frec palmele cu entuziasm, mîndru de ideea mea, la doar 9 ani.
Fixez dîrz scara pe masa din bucătărie. Ridic privirea şi văd cuibul ăla sus de tot, pînă la cer, aproape de Dumnezeu. Mă apuc de urcat şi ajung la cuib. Dar în el nu e nimic. Caut cu mîna în paiele celea şi nu dau de nici un ou, nici o pasăre, nici un vierme, nici o frunză.
De aici de sus, de la o înălţime aproape de Dumnezeu se vede jumătate de sat. Gata! Dumnezeu, asta e! Îmi amintesc cînd m-a dus mama la împărtăşit şi părintele Vitalie a zis că ne dă să mîncăm trupul lui Iisus Hristos şi să bem sîngele lui. Of, dar ce bun a fost sîngele ăla. Am gustat odată o gură de sînge de porc şi mi s-a făcut pe loc greaţă. Dar sîngele lui Iisus, mmm, ce bun e, nici nu se compara cu cel de porc.
Dar acum vreau să mănînc, şi Iisus este Dumnezeu, iar Dumnezeu ajunge la toţi. Că doar e mare, atît de mare şi puternic că nu se termină, chiar dacă ar mînca 20 de ani toţi cei din sat de la noi. Aşa de mare este Dumnezeu. Dar eu acum vreau măcar o bucăţică să mănînc.
Fug la gard să-l strig pe popa Vitalie să-mi dea o bucăţică din Dumnzeu. Că parcă mi-a zis să vin la el nu numai cînd mă împărtăşesc. De aia vin acum, să-mi dea să mănînc din trupul lui Dumnezeu.
Dar cînd dau să-l strig pe popa Vitalie, văd că stau trei oameni în ogradă la dînsul, îmbrăcaţi în soldaţi. Unul din ei leagă un sac plin cu orz. Altul vine cu o două torbe pline în mîini şi îi dă un picior în cur părintelui. În torbe se află nafură! Aiştea 3 fură nafura de la părinte. ÎL fură pe Dumnezeu. Acel care stătea cu mîinile în şolduri se uită la mine.
- Auzi paţancic, ia adă o mătură să facem curăţenie în podnaveţul lui popa ista, că e un gospodar levîi ca papucii lui Lenin.
Eu mă dau în urmă, apoi fug spre hambar unde-s hîrleţele şi furcile. Mă împiedic de masa de la colţul casei pe care am pus scara. Cad şi mă julesc la braţ. Văd o dîră de sînge. Mă uit la ea şi tare bine mai seamănă cu mierea ceea de la împărtăşanie. Ling cu limba dîra de sînge de pe braţ. Nu e chiar aşa greţoasă. Pun buzele la julitură şi mai sug puţin. Totuşi, nu e chiar greţos.
2.
Şi atunci, nopţile erau albe. De fapt, nici nu erau nopţi, nu dormea nimeni din noi, doar aşteptam ziua, chinuindu-ne, zvîrcolindu-ne. Eu îmi priveam stomacul şi îmi părea că se umflă cu un centimetru, doi. Mă îngrozeam. Nu trebuia să adorm. Ştiam despre cei din sat care se umflau, mureau îndată. Se făceau ca nişte mingi de volei şi direct în groapă ajungeau. Eu umblam de colo colo noaptea. Mă holbam în oglindă. Oare a mai crescut stomacul, sau mi se năzare? Îmi sugeam pîntecele. Aşa mai bine! Erau nopţi cu narcotice. Nu din cauza că te simţeai bine. Nu. Erau nopţi de suferinţă, în care trebuia să rămîi treaz, în durere şi slăbiciune şi nebunie, să aştepţi să treacă, să vină dimineaţa şi să înceapă altă zi fără scăpare. Dar numai să nu ajung cu burta umflată. Nopţi în care auzeai cum foametea loveşte în pereţii casei şi cîinii urlă, urlă, se tîrăsc după un gard şi îşi dau suflarea.
Şi atunci i-am cărat cu sania pe badea Colea, şi badea Mitea. I-am cărat, ţepeni. Ieri am stat cu ei la un pahar cu vin, azi cu sania. Şi i-am pus în groapă şi morţii parcă jucau cărţi acolo. Ţepeni cum erau, care în pirostrii, care pe brînci. Iar badea Colea parcă îmi făcea semn cu ochiul să vin şi eu, căci mie tare îmi mai plăcea să joc bilot. Îi băteam pe toţi. Şi lor părea să le fie bine acolo, jucînd bilot la nesfîrşit. Eu tot vroiam să-mi fie bine. Dar m-am scuturat şi am zis „pe altădată”.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă la Nistru, să adun cu grebla scoici. Apoi am vrut să-mi fac casă pe trenul spre Polonia, mereu spre Polonia să merg, mereu cu speranţa că voi găsi acolo saci plini. Dar nu ajungeam în Polonia. Polonia nu era, de fapt, Polonia, de aia nu ajungeam.
Şi atunci am vrut să-mi fac casă în podul sovietului sătesc unde erau toţi sacii cu grîu şi grăunţe şi pîine de prin sat. Ăsta îmi era visul. O casă din paie în podul sovietului sătesc.
Şi atunci doar un singur refren ascultam la patefon. „Dă-mi să mănînc ceva.” Dar nu erau dansuri la club, nici nuntă în sat. Totuşi, refrenul ista se auzea în toate casele, în fundul şi în centrul satului, la Nistru. Apoi, s-a întors discul şi refrenul s-a schimbat. „A murit acela, a murit acela, a murit acela.” Şi muzicanţii stăteau întinşi pe şanţ, vîntul sufla în trombon, vîntul sufla în stomacul şi rărunchii lor şi „a murit acela, a murit acela, a murit acela.”
 
Ion BUZU

CASA VERDE A APARUT!!!

Casa verde e titlul unui celebrul roman al lui LLosa, dar tot Casa verde se chemase si pensiunea unde am stat in iulie la Orheiul Vechi si unde am scris poezie si proza. Ei bine, textele scrise in acele zile toride au fost antologate intr-o antologie care se cheama CASA VERDE. Si luni, la ora 15.00 la Biblioteca GHIBU, are loc lansarea.
Va invitam!

miercuri, 10 octombrie 2012

Editie Speciala CDC 

Urmatorul spectacol lectura nEUROCHIRURGIA de Mihai Vakulovski, luni, la Biblioteca Stefan cel Mare, str Decebal 91, inainte ca troleele unu si patru sa o coteasca la stanga si respectiv la dreapta. Regia Olesea Sfecla. Inceputul Ora 18.00. La aceasta lectura va fi prezent si Mihail Vakulovski.
Angelina Mistret 10 octombrie 10:25
Dragi prieteni, caut de lucru ! daca aveti vre-o propunere pentru mine, scriet-mi va rog in privat. ms mult, va pupik!


Paul Goma: un înnoitor al prozei româneşti

„Nu se mai poate aşa!” 


                                       Anatol Moraru


          Paul Goma este, esteticeşte vorbind, un scriitor singular şi singuratic.  Literatura, în concepţia sa, „se face în solitudine, este o chestiune individuală, şi iese sau nu iese” (1)). Nu-i plac ierarhiile, or, vanitatea e calitatea oamenilor mediocri şi nici înregimentarea – un exerciţiu propriu oamenilor slabi. “Eu, zice Goma, nu văd arta în general, literatura (…) ierarhizată strict, ci pentru că ea e o chestiune şi de gust, poţi să spui aşa: cutare este un foarte bun scriitor, iar cutare este un bun scriitor, iar cutare, bon, nu prea este un bun scriitor. Dar aşa: numărul 1, numărul 2…” (2)
După gustul şi înţelegerea nostră, Paul Goma este, ca să-i  utilizăm terminologia, “un  foarte bun scriitor”, dar, din nefericire pentru el, unul român.                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                          Referindu-se la zbuciumata istorie a românilor, regretatul Andrei Vartic, şi el un împătimit de opera lui Goma, dădea vina pentru neşansa noastră istorică nu doar pe nefavorabilii factori externi, pe puhoaiele de cotropitori, ci şi pe factorii interni, pe felul nostru de a nu fi întotdeauna performanţi. El afirma că, ipotetic vorbind, conflictul din Mioriţa: când doi intenţionează să-l omoare pe al treilea pentru că li-e superior: ”are oi mai multe, mândre şi cornute”, ilustrează formula decăderii noastre, gradul de viciere al codului genetic: or, noi mai tot timpul ne-am străduit să-l anihilăm, dacă nu să-i suptimăm, pe cei mai buni. De aceea, concluziona Andrei Vartic, şi rămânem a fi un popor periferic, care n-a făcut şi nu face, vorba lui Cioran, istorie.
Urmărind traiectoria destinului uman şi artistic al lui Paul Goma, trebuie să recunoaştem că această ipoteză este foarte aproape de adevăr. Relevantă în acest sens este istorisirea din Arta reFugii despre trădarea ciobanilor din satul ardelenesc Buia, în fond, o situaţie aproape ca-n Mioriţa .Familia Goma se ascundea la o stână pentru a nu fi extrădată sovieticilor, repatrierea însemnând pentru ei, cum s-a întâmplat cu atâţia alţii, iminenta deportare în Siberia - ”pentru trădare de patrie”. Orbiţi de mărimea recompensei pentru fiecare refugiat capturat, ciobenii i-au predau noii conduceri comuniste.
Paul Goma a fost un scriitor constestat cu vehemenţă de regimul comunist, valoarea sa artistică rămânând a fi, din păcate, nerecunoscută şi astăzi de unele conştiinţe literare din România.
De unde şi bucură nespus, mai ales pe noi, basarabenii, boom-ul Goma din ultimii ani. Spun asta nu pentru a ne alimenta o infatuare geografică. Cred că atunci când va fi redactată o istorie adevărată a contribuţiilor scriitorilor ardeleni, basarabeni şi bucovineni, aflaţi timp de secole sub o cruntă oprimare etnică, la devenirea şi (p)refacerea literaturii române, Paul Goma se va număra printre scriitorii întemeietori. Asta pentru că energiile condensate în fiinţele năpăstuite izbucnesc dintotdeauna nesupuse ca râurile de munte, apele cărora schimbă faţa câmpiei literare.
Ira facit poetam, spunea Juvenal. Răzvrătirea asumată cu întreaga biografie împotriva neadevărurilor de tot felul constituie combustia  majorităţii scrierilor lui Goma şi, totodată, lutul artistic din care-şi plămădeşte personajele sale memorabile.
Valoarea prozei sale “rezolvă” practic polemica dintre Dumitru Ţepeneag şi Nicolare Balotă, obiectul căreia era de importanţă: unde s-a scris cea mai bună literatură română – în România, sub comunism, sau în exil? Ei bine, Ostinato, Din Calidor, Arta reFugii, Bonifacia,, Soldatul Câinelui, Roman intim etc., demonstrează că literatură de calitate s-a scris şi sub ceauşism şi în exil.
Totodată, capătă certitudine şi Ion Simuţ, care, în Incursiuni în literatura actuală, îşi dă seama că o clasificare a literaturii române postbelice “nu se poate realiza cu fidelitate faţă de epocă din unghi exclusiv estetic: ar rezulta nu numai un dezastru (un vast cimitir de eşecuri) lipsit de explicaţiile necesare, ci şi o falsificare a epocii”. (3;10) Nu e şi cazul literaturii lui Goma: indiferent ce criteriu estimativ vom aplica: estetic, moral, politic… proza sa nu-şi va pierde puterea.
Pe urmă, mă gândeam la Gelu Ruscanu din Jocul ielelor al lui Camil Petrescu, care “a văzut idei” şi optează pentru punerea în practică a adevărului absolut, întreprindere peste puterile umane, cum dovedeşte finalul dramei, când protagonistul se sinucide. Şi Paul Goma a “văzut idei”, pe cea a adevărului desăvârşit, dar el e din alt bazalt. Scriitorul si-a asumat implicarea împotriva unui sistem monstruos, a suportat agresiunea asupra fiinţei sale profunde şi a învins. Trebuie să înţelegem că verticalitatea sa a contribuit mult la erodarea şi prăbuşirea regimului comunist.      
Ştim prea bine că istoria nu admite modul condiţional. Aşa este. Şi totuşi, cum toţi cititorii posedă pilduitor facultăţi ficţionale, vă îndemn să vă imaginaţi ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-ar fi existat anii interdicţiei şi operele lui Paul Goma ar fi circulat liber pe ambele maluri ale Prutului. Cred că procesul literar ar fi avut mult de câştigat, iar peisajul literar ar fi arătat altfel atunci.
Editate la vremea lor romanele lui Paul Goma ar fi livrat naratologiei, experimentului epic românesc destule exemple şi modele demne de valorificat, precum relevant ar fi fost scriitorul Goma în calitate de creator al unui univers verbal insolit. 
Astfel, personajele lui I. Druţă, posibil, n-ar mai fi spus resemnaţi “Las’că-i bine”, ci ar fi exclamat indignaţi, furioşi chiar: “Doamne, ce mizerie!” şi “Nu se mai poate aşa!”  Apoi, neadevărul lui Druţă despre “enorma satisfacţie” cu care ciuturenii întâmpinau pe “eliberatorii ruşi”: “Şi, Doamne, ce bucurie era pe atunci un rus în ghimnasterkă albită de soare, cu pilotka repezită pe sprânceană! Era aşteptat şi rugat să intre în fiece casă…”, ar fi fost combătut cu adevărul lui Goma despre bucuria generală pe care sătenii din Mana o trăiesc sincer odată cu venirea armatei române în 1941, episod redat în romanul Din Calidor. Revenirea ostaşilor români după un an de aflare a satenilor sub regimul stalinist a însemnat restabilirea firescului, a ordinii lumii.   
Posibil, Iona lui Sorescu ar fi aderat, ca să continuăm şirul supoziţiilor, prin acea metaforă extraodinară, de substanţă metafizică din finalul dramei: ” întreaga lume e o burtă de chit”, la concluzia la care ajunge Ilarie Langa, personajul din Ostinato. Eliberat din detenţie el constată că libertatea nu există, România comunistă fiind, de fapt, o uriaşă închisoare. Toate astea în cazul când, precizăm, Ostinato ar fi apărut în România în1966, când a fost depus la editură, adică cu 2 ani înainte de ieşirea de sub tipar a piesei Iona.
Totodată, Ostinato, pentru care P. Goma a fost supranumit “un Soljeniţîn român”, susţinut de volumul Gherla, pensionează definitiv o ipoteză formulată de Mihai Ralea într-o discuţie despre romanul interbelic. Criticul susţinea în 1928 că ”n-avem roman”, întrucît scriitorii români nu sunt capabili de pânze epice de mare întindere şi profnzime, precum cele ale lui Dostoevski sau Tolstoi, pentru că n-au respiraţia şi viziunea necesară tratării temelor fundamentale.
Paul Goma dovedeşte că este alergător pe distanţe lungi, are vocaţia  structurării universurilor epice polifonice.
Şi Marin Preda ar fi fost obligat, presupunem, să spună apăsat în Cel mai iubit dintre pămînteni mult mai multe adevăruri despre universul concentraţionar românesc, iar protagonistul, Victor Petrini, ar fi completat concluzia-sentinţă din finalul romanului, ajungând la versiunea: “Dacă dragoste şi adevăr nu e, nimic nu e!“. De altfel, specia romanului total pe care o ilustrează Preda : “al unui destin care asumă o istorie” se potriveşte ca o mănuşă lui Paul Goma, care s-a implicat în istorie, a rezistat terorii ei, suportând Jilava şi Gherla, dar neacceptând compromisul cu propria conştiinţă. El , vorba lui Alex Ştefănescu, nu s-a temut să declare: ”exact ceea ce ar fi declarat ei(românii- A.M.) înşişi, dacă ar fi avut curaj…” (4; 644)
La fel, posibil, că numărul celor care au rezistat pe-adevăratelea şi nu doar prin cultură sau evaziune, în Ţară şi în Basarabia, ar fi fost mai mare.
 Paul Goma nu este un personaj iubit de toată lumea liteară, întrucât rar cui îi plac oamenii intransigenţi şi integri, care au obţinut prin sacrificii dreptul moral să igienizeze putrefacţiile etice şi estetice. Paul Goma devine necruţător când judecă autorii compromişi, indiferent cât de mare le este opera: ”Cărţile nu-şi pierd valoarea lor estetică pentru că autorul a fost un porc de câine. Dar încă o dată: nu e deloc bine să se creadă că viaţa lor este înălbită şi spălată de sânge sau de căcat pentru că au scris un volum foarte bun sau un roman excelent”.(5)
Goma nu-i cruţă pe greii literaturii române. În conştiinţa sa,  “Sadoveanu era Ceahlăul de murdărie. De fapt cu el a început cedarea din timpul comunismului. După el s-au luat aproape toţi cei mari, cu o excepţie, cu Blaga”. Nu este scutită nici demisia morală a lui Arghezi: ”Dar s-a uitat că în volumul lui de versuri apărut la Fundaţia Regală avea o prefaţă, inadmisibilă pentru un poet uriaş ca Arghezi, uriaş poet şi om mic. Zicea cam aşa ceva, i se adresa lui Carol al II-lea, în genul ăsta: că ceea ce e scris între coperţi nu e scris de mine ci parcă de Mîna Măriei-Tale!. O chestie înfiorătoare. Este sfîşietor pentru că noi am fost tentaţi să spunem că din vina violenţei comunismului care s-a instaurat la noi în ţară am făcut noi orice”. (6) (…)

Note: 
1.                         Goma Paul, Să se restabilească peisajul normal al unei literaturi!, Calende, 1992, nr. 4.
2.                         Goma Paul, Op.cit.
3.                         Simuţ Ion, Incursiuni în literatuta actuală, Oradea, Editura Coghito, 1994.
4.                         Ştefănescu Alex, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Editura Maşina de scris,2005.
5.                         Goma Paul, Op.cit.
6.                         Goma Paul, Op.cit.