vineri, 31 octombrie 2014

Am lucrat si eu doi ani la TIMPUL, dupa care... acum lucrez in alta parte. Cu toate ca, in prezent, nu lucrez la TIMPUL, nu pot sa tac. Prin pierderea lui Constantin Tanase, jurnalistica basarabeana a pierdut cel mai mare publicist al sau de dupa 2000 incoace. In anii neocomunismului moldovenesc,Constantin Tanase a transformat ziarul pe care l-a fondat intr-un adevarat ziar de opozitie, unul dintre putinele de acest fel din Republica Moldova. A preferat sa fie un jurnalist curajos si angajat decat impartial si echidistant si martor si timpul i-a dat dreptate. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace.

joi, 30 octombrie 2014

Unde e adevaratul Dumitru Crudu?

30 iul 2004 Autor: Constantin Abaluta


Cazandu-mi in mana doua volume de poeme al lui Dumitru Crudu*, la cel putin un an dupa ce citisem o carte de teatru a aceluiasi (si dupa ce viziunile sale dramatice fusesera premiate la mai multe concursuri), am avut o senzatie stranie, pe care o mai incercasem de doua ori in viata. O data recitind "Elegii pentru fiinte mici" si intermezzo-urile din "NU" de Eugen Ionescu. Si a doua oara reluand cartile de poeme ale lui Matei Visniec.


Nu e aici nici o judecata de valoare, ci doar o constatare a unor inefabile mecanisme de creatie. Dramaturgii care au inceput prin a fi poeti n-au cum sa nu faca din poem un laborator de incercare a viitorului - inca imprevizibil - limbaj teatral. In prima carte, starile usor parodice, post-bacoviene, dar prin asta nu mai putin incarcate de-o autentica emotie, prefigureaza lumea stresata si fara iesire din piesele sale. Observatia marunta si colajele neasteptate induc o stare de tensiune psihologica care se transmite direct, dincolo de orice metafora, aidoma replicii de teatru : "am pus apa pe plita / nu aveam ce sa pun in ea / eram singur in casa toata / apa incet se evapora // monedele de cinci iesisera din circulatie / si ce simpatice mai erau / apa fierbea mai departe / afara stropi de ploaie cadeau // am vrut sa ma scol si sa plec / afara intuneric cadea / stateam pe trepiede scunde / alaturi apa se evapora (SONET 5)" Starea de debusolare interioara, ca in monologul unui mare timid, este ghicita din banalul leit-motiv al apei care fierbe si se evapora, cat si din neasteptata trimitere la monedele mici ce au iesit din circulatie si la stropii de ploaie ce cadeau pe caldaram. Ang
oasa perfecta, minimalista, a personajului apare si in poemul cu gandacul care "merge spre capatul celalalt / al mesei / si se uita la luna / sunt scaune pahare sunt farfurii / nu se opreste / e negru la culoare / e noapte afara / el este / nemaipomenit de singur / eu ma / asez pe un scaun alaturi / si il privesc" Poemul IERI surprinde si el o autentica situatie dramatica: atractia morbida a tanarului pentru vanzatoarea de la pompele funebre si flusturatic-cinicele sale serenade inchipuite: vroiam "sa intreb daca sicriele sunt de marimi / diferite sa intreb ce greutate au / si peste cat timp vor putrezi / si desigur cat costa". Oblomovist, traind mai mult in inchipuire, actantul marturiseste, scuzandu-se parca: "dar pompele funebre astazi sunt inchise / eu imi fumez singur tigara in fata usii / si imi amintesc cum ieri / vanzatoarea aia noua si tanara se plictisea / la geam". Iar in al doilea volum (al carui titlu frizeaza el insusi un exercitiu de impostatie) avem de-a face cu exercitiile de iubire si singuratate ale unui cuplu, insidios si contrapunctic relatate de vocea masculina: "tu stai intinsa intr-un / fotoliu te sufoci (...) vinisoarele de / pe / gatul tau / se sparg in / sute de / musuroaie de furnici / se inmultesc (.) sunt tot mai / multe / bataile / inimii tale le / inregistrez / la magnetofon si / le amplific / prin difuzoare / bataile / inimii tale se / aud/ in tot cartierul / plutesc peste / blocurile / cu noua etaje (...) preferi sa stai in picioare cand nu e nimeni acasa? Stiu, cand / afara-i noroi / nu te mai speli pe dinti".

Stiinta de a da adancime psihologica unor fapte aparent disparate, de a construi din aschii o biografie torsionata: iata soiul de lirism ce vizeaza o constructie mai ampla, dramaturgica, ori macar scenica. Falsul Dimitrie Crudu, ubicuul Dumitru Crudu, poooooooooate fi intalnit de-acum inainte pe scena, dar asta nu rapeste cartilor sale de poeme savoarea originara.




*) Dumitru Crudu: Falsul Dimitrie Crudu, Editura Vinea 2003, 62 pag., pret


neprecizat
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.07.2004

Dumitru Crudu // Omuleţii verzi din Donbas vin în Moldova | Deschide.md

Dumitru Crudu // Omuleţii verzi din Donbas vin în Moldova | Deschide.md

miercuri, 29 octombrie 2014

http://vatraoficial.wordpress.com/2014/10/29/alexandru-musina-jurnal-continuare/

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]




Lasă un răspuns

marți, 28 octombrie 2014

un text semnat de Felix Nicolau, despre volumul ”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu
Egal cu el însuşi în energie şi posibilităţi, Dumitru Crudu îşi dezvoltă proiectul romanesc, sau cel puţin prozastic, în ritm neînduplecat. Tipologia personajelor şi stilul rămân cam aceleaşi: personajele sunt bufone şi imprevizibile, iar frazarea este sacadată, cu formulări sclipitoare printre mult…
agentiadecarte.ro

Dumitru Crudu // Cum cumnatul meu i-a ars o palmă lui Vladimir Voronin | Deschide.md

Dumitru Crudu // Cum cumnatul meu i-a ars o palmă lui Vladimir Voronin | Deschide.md

sâmbătă, 25 octombrie 2014

http://anamanescu.ro/un-american-la-chisinau-dumitru-crudu/
  • Ana Mănescu

    Ana Mănescu
    Scriitoare, jurnalist și promoter cultural, editor și proofreader

Un american la Chișinău de Dumitru Crudu

un american la chișinăuTitlu: Un american la Chișinău
Autor: Dumitru Crudu
Editură: Casa de pariuri literare
An: 2013
Pagini: 316
Comandă: elefant

[...] nu vreau să construiesc castele pe o plajă de nisip [...]

În Moldova, toți îl luau drept român și se uitau chiorâș la el, pe când în România nu-l mai scoteau din kaghebist și om al rușilor și iar îl priveau galben. Prin fraza aceasta poate fi descris perfect Anton Șleahtițchi, personajul principal din cel mai recent roman al lui Dumitru Crudu, Un american la Chișinău (Casa de Pariuri Literare, 2013). Un Anton din Basarabia, rușinat de sorgintea sa, care le spune tuturor că este din Târgu Secuiesc și își aruncă chiar pașaportul pe fereastră. Un Anton stabilit în Brașov, unde este cel mai bun ziarist de la Monitorul, în ciuda faptului că – ori tocmai deoarece – niciuna dintre poveștile sale nu este corect documentată, ci înflorită cu detalii imaginare, care îi iscă deseori probleme. Un Anton poet, înconjurat de alți poeți ce-i sunt când dușmani, când amici, tranzițiile fiind mereu bruște, impulsive – Sandu Pleșea, bunul său prieten, ajunge să-i spargă sticle de ușa casei din cauza Lorei, urmând ca după o cronică bună în ziar să îl primească iar cu brațele deschise. Un Anton gelos care încearcă să se răzbune pe americanul Martin pentru că l-a lăsat în câmp, i-a furat femeile, e bogat, liber, impunător și e tratat cu respect. Un Anton care crede că le iubește când pe Lora, cea mai frumoasă femeie din Brașov și cea mai dorită chiar și după o întâmplare nefericită, când pe Olga, care își dorește să îi dea o șansă, dar pe care o pierde în repetate rânduri, chiar și după ce trăiește Disperarea de-a fi înțeles prea târziu care era, de fapt, femeia pe care o căutase mereu. Până și pentru Irina, prietena lor educată și timidă, are o obsesie episodică, în drum spre Chișinău, fiind realmente dezamăgit când o vede în brațele altuia și simțindu-se trădat, de parcă ar fi fost de datoria ei să îl aștepte. Pentru că Anton mi se pare condus mai degrabă de orgoliu și obsesii decât de sentimentele nobile pe care crede că le trăiește. Într-un singur moment l-am simțit cu adevărat sincer și vulnerabil, când Cătă se întreabă despre unul dintre personaje:
Oare ce poezie scrie? […]
— Tu cum te-ai simți dacă cineva te-ar ruga să-i povestești cum e Cristina în pat?
— Comparația nu e prea reușită.
— Așa crezi tu, pentru că nu ești poet.
Continuarea pe SemneBune.

vineri, 24 octombrie 2014

text preluat de pe http://blogdoman.blogspot.com/2014/10/tanarul-furios-dumitru-crudu.html
 *ziar de autor | dumitru augustin doman

vineri, 24 octombrie 2014

Tânărul furios Dumitru Crudu

dumitru augustin doman
 
      Dumitru Crudu este un personaj pitoresc în Chişinăul zilelor noastre, un boem prin excelenţă, un bonom, ca şi un conviv fermecător. A studiat Literele la Braşov cu profesorii-scriitori optzecişi Alexandru Muşina, Gheorghe Crăciun, Romulus Bucur, Andrei Bodiu… A făcut ziaristică în oraşul de la poalele Tâmpei, a avut procese răsunătoare, s-a retras în Basarabia natală unde acum este bibliotecar într-un cartier mărginaş din întinsa-necuprinsa capitală a Republicii Moldova. Poate fi văzut pedalând pe o bicicletă, iarnă/vară, prin ploaie sau pe caniculă, printre maşini, autobuze şi troleibuze. Cu bicicleta merge la serviciu, dar şi la cârciumă sau la Uniunea Scriitorilor de pe Strada 31 August, sau la teatru şi filarmonică. E mereu vesel şi agitat, mai totdeauna generos, cu un ascuţit cult al prieteniei literare, degrabă săritor în ajutorul unui confrate. Are imaginaţie bogată, este original în scris, dar şi în manifestările de zi cu zi, un original, dacă nu un excentric. L-am văzut în curtea unei mănăstiri de la Orheiul Vechi, la un recital poetic (vreo 35 de lirici) româno-basarabean, adică româno-român, improvizând genial un poem, mai bine zis un „poem”, cu ghilimele, citind sacadat şi pe sărite indicatori tehnico-comerciali de pe două sticle de apă minerală şi suc. Dar, un portret insolit îi face Nichita Danilov: „Navigând cu obstinaţie în fiecare zi pe aceeaşi rută, poetul Dumitru Crudu, zis şi Dumitru cel Crud, caută să descopere, printre cioburi de sticlă, mucuri de ţigări, frunze căzute pe străzi, prin praful aşternut pe copaci şi pe trotuare, ”urmele ce duc” la Iisuşii săi răstigniţi lângă fiecare semafor, dar şi la sine. Poetul ”se ia după propriile sale urme”, dar nu ajunge niciodată la el, căci urmele sale duc întotdeauna în altă parte decât acolo unde se află poetul, duc la poezie, la proză şi la scindarea de sine. Ele duc nu la Dumitru, ci la Falsul Dimitrie (titlul celui mai recent volum de poeme al lui D. C.; n. DAD), uneori nici la acesta. Întotdeauna însă, prin transfigurare, ele duc la noi. Aceasta fiindcă şi noi, într-un fel sau altul, suntem Dumitru Crudu, alteori doar Falsul Dimitrie. Poezia sa transmite o stare de încordare ambiguă, general umană. Citindu-i versurile, ne identificăm până la râs şi lacrimi cu trăirile sale abracadabrante. Dumitru sau Falsul Dimitrie e un Charlie Chaplin postmodern, fragmentar, interpretând, la luminile stinse ale rampei aria sublimă a vagabondului idealist, într-un decor alcătuit din sticle, vase, farfurii murdare, furculiţe, cuţite şi linguri prăfuite ce joacă pe masă, lângă adidaşii găuriţi şi coatele goale, care stând într-o poziţie meditativă, în aşteptarea unei bărbii şi a unor sprâncene împodobite cu mustăţi, încep să joace foxtrot, blues şi chiar hip-hop. Între tehnica folosită de Chaplin în filmele sale mute şi poeziile, chiar şi prozele şi piesele de teatru ale lui Dumitru Crudu, există multe similitudini”.
       M-am folosit de aceste rânduri ale lui Danilov pentru a face trecerea la scriitorul Dumitru Crudu, un scriitor total, ca să folosim o sintagmă banală şi uzată. El scrie la acelaşi nivel valoric poezie, proză, dramaturgie. În 1999, împreună cu Marius Ianuş, a întemeiat faimoasa şi controversata mişcare fracturistă printr-un manifest publicat în ziarul în Monitorul de Braşov, ziar la care lucra. A publicat cinci-şase cărţi de poezie la edituri din România şi din Basarabia. E, de asemenea, un interesant dramaturg, în 2003 primind Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă de teatru a anului. Piesele sale sunt jucate în România, Republica Moldova, Germania, Italia, Franţa, Haiti (!), Camerun (!), Bulgaria, iar unele dintre ele au fost ecranizate în Italia, România şi Republica Moldova.
       Aici şi acum vreau să comentez romanul Un american la Chişinău (Casa de pariuri literare, Bucureşti, 2013), (cel de-al treilea al autorului după Măcel în Georgia (Polirom, 2011) şi Oameni din Chişinău (Tracus Arte, 2012), roman din care a publicat şi revista noastră un savuros fragment. În loc de prefaţă, romanul beneficiază de o entuziastă şi caldă Scrisoare către Dumitru Crudu şi strămoşul său, Anton – cuvânt însoţitor la un excelent roman de pană şi votcă, scrisoare de la Liviu Antonesei. Altfel zis, pentru un autor original şi excentric, o prefaţă de la Iaşi pe măsură. Dintr-o notă a autorului, aflăm şi destinul ciudat şi întortocheat al romanului, peripeţiile lui de la concepţie, manuscris, până la cartea-obiect ieşită din tipografie. Cartea a fost scrisă în 1995, dar manuscrisul a fost sechestrat de „basarabeanul albinos” Anatol în contul unei datorii la chirie de 150 de dolari, creditor şi manuscris ajungând în cele din urmă în Italia şi pierzându-şi urma. În aceste condiţii, Crudu rescrie romanul după anii 2000, rezultând desigur, în mare măsură, o altă carte, poate că mai bună decât cea iniţială, obţinând de altfel Premiul pentru Cartea de proză a anului 2013 a Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.
      Romanul este unul scris alert, cu întâmplări venind în cascadă unele peste altele, că protagoniştii abia mai fac faţă ritmului. Firul roşu al naraţiunii (la persoana a treia şi la timpul prezent, deci la modul clasic şi realist din acest punct de vedere) e trasat de personajul principal Anton Şleahtiţchi, basarabean la origini, tânăr ziarist la Braşov la mijlocul anilor ’90, personaj în care ghicim, fără mari complicaţii, un alter-ego al autorului descris în primele rânduri de mai sus. Viaţa cotidiană a tânărului Anton se desfăşoară între reportajele şi anchetele pe care le scrie pentru ziar, cenaclurile literare pe care le frecventează, urmate de beţiile de fiecare seară din cârciumile de cartier ale Braşovului şi idilele cu studente şi ziariste românce sau basarabence, idile în care protagonistul pune mult suflet şi din care iese mai mereu foarte răvăşit sufleteşte. În permanenţă, Anton este hăituit fie de creditori, fie de cei înnegriţi în cerneala Monitorului de Braşov. Este partea de roman în care se realizează nişte portrete de fete ale zilelor noastre absolut memorabile: ciudata şi bizara Lora( „fata aia cu sâni mari, blonda aia cu trup dulce şi cu picioare muzicale şi foarte lungi şi/../ ţâţe tari ca alcoolul”, mai puţin bizara, şi mai curând mămoasa Olga etc. Până aici avem de-a face cu o naraţiune în spiritul prozei tinerilor furioşi (Angry Young Men) din Anglia anilor ’50. Încet-încet, cursul vieţii agitate, dar altfel obişnuite, al lui Anton se intersectează cu nişte personaje mai ciudate, mai dubioase şi chiar periculoase. Unul dintre acestea este americanul Martin, originar din Chicago, sosit iniţial la Braşov, apoi condus de Anton, în schimbul unei sume de bani suportată de un patron braşovean, la Chişinău – „ca să descopere adevărata viaţă”. Pe tot traseul, Anton trebuie să înfrunte pe un fel de „raket” basarabean care vrea să-l jefuiască pe american. Nimic din ce e sordid în materie de cârciumi, de apartamente închiriate, de case din satele basarabene, nimic din toate acestea nu-i e străin lui Dumitru Crudu cel blând.
      De vreo două decenii, între generaţiile de români s-a căscat un abis de neexplicat, un abis de ordin moral, dar şi între modul de a exista cotidian între cei pe care i-a prins revoluţia din 1989 la tinereţe şi maturitate şi copiii revoluţiei. Ei bine, nimeni nu prinde mai aplicat în pagini de proză modul de viaţă al tinerilor români şi basarabeni decât Dumitru Crudu în romanul său. Într-o devălmăşie democratică, în naraţiunea aceasta convieţuiesc personaje absolut fictive cu unele la limita dintre ficţiune şi realitate şi cu altele cu totul reale: Călin Vlasie, Alexandru Muşina, Al. Cistelecan, Gheorghe Crăciun…, descrise în scene savuroase, dar după meandrele empatice sau nu ale autorului.
       Romancierul Dumitru Crudu nu este ceea ce s-ar numi un stilist, chestiune care ţine probabil de strategie epică, acribia stilistică tăind, după toate calculele romancierului, din veridicitatea acţiunii. Naraţiunea este colocvială, savuroasă prin transpunerea fonetică a limbajului personajelor, mai ales a celor din spaţiul basarabean, prin cuvintele rare, dacă nu pur şi simplu inventate: „pipicoasa aia roşcată”; „nu te mai gurguia atâta; „epilogă (verb la perfect simplu; n. DAD) Anton…”; „vagoanele alea chifteau (verb la imperfect; n. DAD) de lume…”; „Romulus îşi bovină (verb la perfectul simplu; n. DAD) ochii…” etc.
      Ca şi prietenul său Nichita Danilov, Dumitru Crudu nu-şi struneşte mai deloc imaginaţia, suprarealitatea fiind descrisă ca o realitate autentică. Ajuns în satul său basarabean, după ce i se fură actele şi banii la Chişinău, Anton zace, dar şi consemnează câte o întâmplare suprarealistă: „În aşteptarea paşaportului, moţăia în pat ore întregi şi zilele curgeau otova. Tatăl său spărgea lemne în curte sau din când în când mai intra în camera sa şi îi povestea ba una, ba alta. Într-o zi, nitam-nisam îi povesti cum, după ce băuse spirt cu căldarea acum o săptămână, îi ţâşniră flăcări pe gură şi pe nas şi mamă-sa îi vărsă o căldare de apă pe cap, dar pălălaia aia se făcu şi mai mare şi el răcnea ca un apucat şi atunci îi sări în ajutor o vecină, tanti Zina, care ştia ce-i de făcut în cazurile astea şi-şi sumesi fusta şi i se pişă în gură şi aşa îi stinse focul care-i pârjolea corpul pe dinăuntru…” În aceeaşi notă, protagonistul Anton, într-o dimineaţă, mahmur fiind, vomită într-un lighean trandafiri şi mulţime de petale de trandafiri… Sau, în sfârşit, o scenă la graniţa dintre suprarealism şi onirism: „Aţipind abia spre dimineaţă, Anton visă că doarme în casa domnului Doboş şi că, la un moment dat, se trezeşte, deschide uşa balconului, dă într-o parte capacul coşciugului şi scoate de acolo o roată de salam, dar, când e gata s-o bage în gură, acesta îl pocneşte cu o ghioagă peste degete…”
      Poet, dramaturg, romancier, Dumitru Crudu de la Chişinău este, fără îndoială, unul dintre cei mai originali şi valoroşi scriitori români afirmaţi în anii 2000.
(cronică apărută în revista Argeş, nr. 10/octombrie 2014).


vineri, 17 octombrie 2014

S-a mai încheiat un concurs la care am participat cu romanul Un american la chisinau. Juratii au deliberat, dar o sa anunte abia luni cele cinci romane finaliste. 

marți, 14 octombrie 2014


În octombrie 2007, mă angajam la Adevărul. Fusesem invitat să propun un nou concept pentru "Adevărul literar şi artistic" şi să relansez suplimentul. (Apoi mi s-au dat alte lucruri de făcut, care s-au tot adunat.) În urmă cu câţiva ani, "Adevărul literar şi artistic" a fost închis şi, treptat, departamentul Cultură al ziarului Adevărul s-a tot micșorat, în urma disponibilizărilor succesive, până a ajuns aproape de zero. E normal, în lumea noastră strâmtă, cultura e considerată un moft... Astăzi plec şi eu de la Adevărul. Şi constat că au trecut exact șapte ani. A fost, deci, un ciclu complet.

luni, 13 octombrie 2014

Nu a fost nici de data asta simplu, dar cei trei membri ai juriului au stat şi au cumpănit şi fiindcă trebuiau să aleagă un manuscris din toate pe care le-am primit, a fost acela al lui Ştefan Ivas, pe care Casa de Editură Max Blecher îl va publica şi lansa la târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti (19-23 noiembrie). Le mulţumim tuturor poeţilor care au trimis volumele lor şi le urăm succes. Câţiva au scris cărţi bune pe care sunt sigur că le vom vedea curând publicate.
VCR
- unchiul din america -

băgam transformatorul în priză
un prelungitor în transformator
vcr-ul în prelungitor.
înainte să apăs pe play îmi plăcea să ascult
huruitul acela uşor
pe care-l scotea odată pornit
ca un tors de pisică
huruitul pe care-l puneam pe seama
unui tractoraş cu baterii din interior
al unui camion de jucărie care se învârtea în cerc acolo
(tot într-un camion, camion plin cu mere, spunea tata, părăsise şi el ţara. după multe peripeţii reuşise în cele din urmă să ajungă în america de unde trimisese vederi şi poze. deşi cu mâinile groase de muncitor nebărbierit şi cu o cămaşă boţită apărea lângă maşini luxoase, în camere spaţioase cântând la pian scriind ceva la un birou mare de mahon sau cu un pahar de whisky în mână. pe jos erau covoare pufoase, albe, canapele şi fotolii uriaşe de piele iar în fundal se zăreau zgârie-nori şi o bucată perfect albastră de cer.
după revoluţie nu s-a mai întors. unii spuneau că-i spion şi n-are cum, alţii că s-a înstrăinat şi nu mai ţine la neamuri. a trimis însă un pachet cu un video şi casete cu filme pe teme religioase. se părea că în vest îl găsise pe Dumnezeu sau – cum ne spunea tata numai nouă şi numai după câteva pahare – „ajuns în curu’ gol în america, pentru că doar nici acolo nu stau câinii cu colaci în coadă şi nu-ţi dă nimeni nimic degeaba, a trebuit să treacă la pocăiţi că america-i plină de pocăiţi şi ăştia atât asteaptă să te faci unul de-al lor că imediat te ajută. nu vedeţi că le-a făcut calicilor ălora din capătul satului până şi casă!”)
în după-amiezele de vară
când arşiţa ne alunga de la cules fasole
când nu era nimic interesant pe tvr
puneam o casetă de la unchiu’
the ten commandements cu charlton heston de exemplu
după huruitul cunoscut apăsam play
tânărul moise află ca nu era nobil egiptean
ci fiu de sclav evreu
(„son of hebrew slave”)
rătăceşte o vreme prin deşert
îl găseşte pe dumnezeu
dar se întoarce să-i salveze pe ai lui
bărbos cu plete şi cu o sclipire în ochi
(pe care îmi plăcea să cred că o avusese
şi unchiu’ când ajunsese în america)
şi tocmai când urma să despartă cu toiagul
apele mării roşii
ne striga mama să venim să despărţim
fasolea culeasă de păstăi
puneam pauză
huruitul continua
îl auzeam de pe prispă
mâinile dezghiocau păstăile
camionul cu mere demara
din ţara sclavilor care culegeau fasole pe câmpuri
urma să ne scoată unchiu’
bărbos într-o cămaşă boţită
dar cu o sclipire în ochi
Ştefan Ivas

duminică, 12 octombrie 2014



Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteţi primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Eugen Ionescu

(1909 - 1994; biografie)

Bal
Baladă
Cântec
Crochiu umoristic
Elegie
Elegie pentru păpuşa cu tărâţe
Florile
Incertitudine
Moartea păpuşii
Rugă


         

Bal

Săltau perechi
După un cântec
Foarte vechi,
O, foarte vechi!
Mişcau cuminte
(Un, doi, trei)
Un genunchi
Fără cârcei.
Cum se-nvârteau
Încetinel
Când s-auzea
Un clopoţel
Se apăsau
De subsiori
Şi surâdeau
De patru ori.
Când vreun şoc
La un soroc
Oprea în loc
Isteţul joc:
Stăteau din trup
Şi dau din cap
Şi dau din cap.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Baladă

I 

A fost un pitic.
Era prost 
Şi peltic. 
Cu fraţi buni 
Gărgăuni
Rătăcea 
Prin văgăuni.
Făcea pipi
Într-o lalea
Şi locuia
Într-o stea.
Se răstea
Cu-n vârf de ac
La furnică
Şi gândac.
Când mişca
Nu se ştia
Dacă-i nasul,
Dacă-i pasul.

II

O, nătâng pitic,
Făptură de nimic,
Cum de ţi-a plăcut
Fata trestioară,
Gura ei de mac,
Şoldul ca un arc,
Când tu te-ai ştiut
Fiinţă de ocară?
O, pitic nebun
Fata e în turn.
Îl strivi
Cu degetul mic
Şi-l ascunse 
În buric.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Cântec

Peste apă, peste lut,
Cine oare l-a văzut?
A sărit din stea în stea
Nu-l mai prinde nimenea.
Fraţi îl caută plângând
Şi cu glasul şi în gând.
Alb acum el şade sus
În grădină, la Iisus.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari îngeri mici”

La inceputul paginii

         

Crochiu umoristic

Arlechin se simte trist şi fără gust de viaţă.
Astă seară, zâmbetele se preschimbă-n lacrămi.
Nu c-ar voi-o Arlechin: el se strâmbă.

Glumele sale: nu mai crede-n ele.
Colombina i-a rămas borţoasă.
Lumina lămpilor s-a-nceţoşat.
Berbeleacurile i-au lăsat cocoaşe.

Traducere de Mihai Rădulescu

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Elegie

Vai, tot sunt
pe pământ.

Cerul e-o plasă:
să trec nu mă lasă.

Stau şi mă-ncovoi
departe de voi.

Stau şi plâng
în două mă frâng.

Stau şi gem,
vă chem, vă chem.

O, glasul meu prea mic
la voi cum să-l ridic?

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Elegie pentru păpuşa cu tărâţe

S-a sfărâmat.
Păpuşa era o păpuşă caraghioasă.
Când trăgeai sfoara stângă,
Şi piciorul stâng,
Când trăgeai sfoara dreaptă.
Acum nu mai mişcă nimic
Şi nimeni nu poate face nimic.
Nimeni nimic.
Gata.
Ea are ochiul bleg şi plângăreţ,
Gura strâmbă,
Şi din cot şi din cap şi din gât:
Tărâţe, tărâţe, tărâţe.
N-avea numai tărâţe în ea.
Sângele s-a scurs şi nu s-a văzut
Dar viaţa a rămas sugrumată.
Şi vârâtă aici printre paie,
Printre zdrenţe,
Printre lemne,
Sub pupila bleagă de cârpă
Nu este pentru nimeni un păcat.
Păpuşa era o păpuşe caraghioasă
Şi julită la nas.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Florile

Florile culese în pahare plâng
Şi visând la fluturi, la livezi cu soare
Florile culese în pahare mor.

Tristele potire picură-aşa jalnic
Pete de lumină.
Lunca toată crede că sunt doar petale.
Numai eu ştiu însă că sunt lacrimi grele,
Sfărmături de suflet.

Un bondar le-aduce veşti de la surori.
Creşte nostalgia veştedelor flori.

Florile culese, florile de câmp
Mor de nostalgie, mor visând la fluturi,
La livezi, la soare.

8 aprilie 1929

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Incertitudine

Copacii fac semne lungi.
Cui fac semne lungi?
Apele nu îl oglindesc.
Apele pe cine caută?
Vântul se întoarce obosit.
După cine a fugit?
Un om se uită în zare.
Oftează cu ochii în zare.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Moartea păpuşii

A murit de congestie pulmonară,
Păpuşa madonă de ceară.
Păpuşile la căpătâi s-au strâns
Cu ochii ficşi, sclipind a plâns.
Biserica de mucava pentru pitici
Plânge cu dangăte slabe şi mici.
Sicriul de carton e pregătit
Pe drumul de hârtie convoiul a pornit,
Cai de lemn şi dric de ciocolată,
Popa cu barbă de vată.
Un arlechin cu haine bizare
Şi sora madonei mai mare.
Unui pierrot rămas în drum
Îi curg tărâţele din coate,
Şi-abia se mai aude cum
Clopotul stinse sunete scoate.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

La inceputul paginii

         

Rugă

Un mic soare, Doamne, 
Pentru sufletul meu.
Doamne, eu sunt o frunză,
Eu sunt o nucă,
Sunt un broscoi speriat,
Sunt o vrabie rănită.
Mi-au furat toate cuiburile.
M-au ajuns toate prăştiile.
Doamne mic, ridică-mă,
Şi fă-mă fericit.
Ca pe boii cu coarne nevinovate,
Ca pe câinii cu ochii de îngeri,
Ca pe nenuferi,
Ca pietrele prietenele.

Din antologia alcătuită de Mihai Rădulescu
“Aceşti mari poeţi mici”

miercuri, 8 octombrie 2014

Buzunarele cusute pe dinafara` 

Ottilia Ardeleanu

Nu stiu de ce am tot ocolit raftul acela.
Fata venita de peste Prut alerga dimineata, culmea, prin locurile pe unde scurtam eu drumul spre serviciu, dar n-am stiut multa vreme de asta pana cand, intr-o dimineata, ocolind niste gunoaie insirate pe drum exact cum intinsese Ariadna candva firul ei, desigur acum fara niciun scop, ci doar din lipsa de educatie, am vazut-o cam la vreo zece metri in fata mea, in costum sport, alergand nici marathon, nici viteza, jogging, cum se spune, cum se poarta, concentrata asupra directiei ei sau poate rememorand cursul de farmacie, la nu stiu ce disciplina cu termenii ei latini, ori gandindu-se la o prima iubire, un zmeu matinal pe care nu-l scapa din priviri. Am vrut atunci sa o opresc, sa o intreb ce mai face si de ce este in forfota atat de devreme, dar imediat mi-am spus ca nu e bine sa o intrerup dintr-o cursa atat de personala.
Ochii ei mari vorbesc. Daca-i privesti, intelegi ce vor sa spuna. Un copil matur, inzestrat cu multe calitati. Intaia oara cand ne-am intalnit la City Mall, am gasit-o studiind, pe o banca, departe de lumea inconjuratoare prezenta. Dar ca printr-un declic, in momentul in care m-am apropiat de ea, m-a si vazut. Ne-am zambit. Ne-am imbratisat. Mi-era teama sa o strang, era asa de firava. Ma gandeam ca se poate rupe in tot atatea oase cate avea de studiat. Ma gandeam ce ar fi putut spune parintii ei: uite, acolo la romanii nostri, din dragostea de semeni te faci praf!
Ne-am plimbat de-a lungul parcului si am vorbit. De fapt, mai mult ea mi-a povestit despre proiecte trecute si viitoare. Am incurajat-o. Avea ceva distins si totusi copilaresc: fragilitate si vointa, delicatete si spirit care arde.
Brusc dau cu ochii de Cantece de la sase de Ecaterina Bargan. Sa fie vorba de cantecele de la sase ani proiectate in actualitate?! Sau poate de cantecele de la ora sase, dupa ceaiul amiezii, cu un tempo anume si o reverberatie personala… Posibil sa fie niste cantece care se aud de la etajul sase unde un chef de viata se dezlantuie… sau de ce nu, sase feluri de a intona sase cantece din copilarie ori sase poeme ascunse sub parchet…
Din colectia Noii barbari …– asta spune ceva! –, sub indrumarea lui Dumitru Crudu, cartea, impartita in trei sectiuni fara nume, in format A5, a aparut la editura Gunivas, in 2011.
De prima data am constatat ca fiecare sectiune incepe cu o poezie dedicata papusilor care au inspirat-o, probabil fiind primii ei prieteni. Asadar, Burjui – ursuletul rusesc, Marta cea cu „parul blond si carliontat”si Sneg, „o jucarie care facea parte din mine” si care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful”.
Fata cu ochi gravi se ascunde in spatele acestor papusi pentru a indrazni sa se dezvaluie cate un pic pe sine. Porneste intr-o joaca si depune inaintea cititorului un fel de pietre de referinta:
- moartea, in modurile cele mai absurde…: „O sa mori de cancer,/ de arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptati,/ de favoruri gratuite./ … iar carnea ta o sa fie mancata de/ microorganisme.”/ (In strada in care o sa intinzi afise); cele mai deznadajduite…: „Ceea ce vad eu zilnic pe marginea strazilor/ sunt pisici si caini striviti, seringi aruncate,/ pietre funerare, vagabonzi care dorm,/ imbratisand pietre funerare straine.” (Pe trotuarul inclinat); cele mai periculoase…: „Aluatul acesta dens miscator ma sufoca” (Haide sa ne jucam cu masinutele in nisip);
-senzatia de a fi, in pielea cuiva, a unui animal, sub impulsul unei obsesii: „Plangi patru ore ghemuita/ intr-un fotoliu,/ ca intr-o palma imensa,/ si dintii iti tremura cu zgomot” (Dispare), un gurmand care vrea sa manance doar pentru a intari o anormalitate, a starni invidia, a rabufni din sine printr-o astfel de atitudine iesita din comun („Ai vrea sa mananci din frigiderul altuia./ Vrei macar o data pe saptamana sa se schimbe/ imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea/ oricarui alt frigider.” (Se aude furtuna)), un monstru care sa ucida tot ce e mai vechi si mai intunecat in fiinta: „Mizeriile acestea infipte in muschi/ in nedreptati si cuvinte” (A trecut vremea cand ascundeam poezii sub parchet).
Despre intamplarile, fiorii, senzatiile, inspiratia venind dinspre Marta s-ar putea spune ca produc legaturi multiple, iar poeziile aferente sunt mai lungi si mai dense. Deduc faptul ca influenta acestei papusi asupra copilei, autoarea descrierii acestor relatii si relationari, a fost mult mai pronuntata. Mica poeta isi pastreaza registrul, tonul grav, starea bolnavicioasa, vulnerabilitatea, la modul aproape imperturbabil. Aerul pe care il respira este unul „cu miros de sange”, ceva precum ciuma camusiana, cu un astru placid. Starile apasatoare, care ii repugna, sunt bine detaliate in Plecarile tale: „Mi-as cicatriza liniile palmei cu ascutisul unei lame./ Nu regret nimic din ce am trait pana acum./ Nu stiu cu ce sa finalizez, asa cum nu am stiut niciodata/ cu ce sa incep./ Vreau doar sa visez, macar sa visez momentul/ in care eu sunt cea care pleaca prima,/ sa nu mai port in mine numai plecarile tale.”
Disperarea, apelativul moarte, durerea interioara sunt zugravite brutal in versul: „o sa traim in cimitire” (Faci pluta, umplu cada cu apa)
Si chiar daca moartea vine din toate directiile, impotriva ei se afla dragostea, o arma pe care o sprijini de un perete, al inimii desigur, si pe care o folosesti sa tragi in ea cand iti apare in catare, in haine soldatesti care metamorfozeaza toamna: „Tu esti dragostea care se sprijina-n perete” (In coltul buzelor)
Poezia Ecaterinei este una descriptiva. Nu in sens prozaic, ci liric. Ea se releva fie prin intermediul sinelui, fie, in diverse imprejurari, prin intermediul oamenilor, obiectelor, naturii. Ii place sa vorbeasca, in felul ei copilaresc de serios, despre papadii, harbuzuri, cactusi, porumbei, soareci, papusi ca elemente de legatura cu vocabulele care imprima hartia. Nu se omite pe sine: „Sunt scheletica, nu am nimic special, imi place rutina.” (Plecarile tale); „Pieptul meu calcaros./… Ar trebui sa-mi fi simtit tristetea. Trebuia sa ma fi simtit/ cum calcam/ pe cuie cand citeam.” (Dar eu sunt reala)
In peisajul emotiilor sale – nu putine, intalnesc frecvent fenomene naturale cum: ploaia, zapada, frigul armonizand perfect interiorului ei sensibil, descurajat.
Apa este locul in care se duce pentru indragostire, pentru a se vizualiza clar pe dinlauntru, spre a ghici chipul iubitului, ca intr-una dintre traditiile romanesti.
Ingerii apar si ei pentru a sterge chiciura de pe fereastra sufletului.
Poeziile Katyei sunt din preajma ei: pe unde se plimba, pe unde respira, pe unde se intalneste cu oameni care ii marcheaza viata sau care fac parte din vreo inchipuire, din vreo intamplare inregistrata in ochii lui Burjui, ursuletul de plus. In felul acesta aminteste orase, carti si autori cititi, maruntisuri precum brelocuri, monede, zaruri, despre locuri de intalnire: cluburi, funny bistrouri, baruri (Renet), librarii, paduri, statii de transport, strazi (Puskin, Petru Rares 37, Bd. Stefan cel Mare). Ar vrea sa viseze, plimbarile ei sa fie intr-un basm, sa poata lua aer „din gura unui dragon/ cu flacari” (Vom fi impreuna)
In poezia Distante, poeta personifica noaptea intr-o fiinta care nu se poate odihni datorita efectului de incalzire globala. Isi traieste, de fapt, propria stare incomoda prin intermediari universali si antagonici, soare-noapte: „Trebuie de impins soarele/ un pic mai departe./ De adus mai inspre noi/ norii negri ca sa ne/ acopere pe mai multi./ Noaptea nu se simte bine,/ se zvarcoleste, imi aduce aminte./ Plamanii ei mici,/ parul ud.”
Dragostea este si ea o tema pe care o abordeaza, in aparenta, superficial. Se vede insa ca incearca sa-i dea nota personala de intelegere, ca incearca sa-i atribuie propriile inchipuiri, scenarii: „Daca ar fi sa scriu ceva despre dragoste,/ as scrie despre el ca si-a taiat pletele lungi, / dar a ramas la fel ca inainte,/ ca noaptea se duce acolo unde e liniste./ Ca dragostea are genele si ochii./ Ca il admira pe Bukowski/ pentru betivism, fata de autoritati/ nepasare, felul cum gaseste ceva suportabil/ si chiar bucuros in nebunie/ si durere.” ( Sa nu credeti ca ma favorizeaza)
Poeziile ei sunt vii pentru ca vin din trairi, din intamplari, din realitate.
Ea pomeneste, in Cantece de la sase, oameni, scriitori si filozofi, pe care ii descopera in lecturile sale: Bukowski, Murakami, Platon, Novac; face referire la filme vizionate: Vier Minuten, ori la interpreti & trupe: Godspeed You! Black Emperor, Eddie Vendder, Sigur Ros, Bjork, Eagles, in acompaniamentul carora petrece clipe de meditatie.
Intamplarea se porneste adesea la un suc de fructe, din pulpa zemoasa si citrica a portocalelor si lamailor, de la pacatosul receptacul dulce-acrisor al merelor, de unde ramai cu degetele lipite, neputincios in a mai scrie cuvinte despre cum „iti picura stropii din par,/ ca si cum ai fi parte/ din cerul acela/ si-ai vrea sa ramai/ sub coaja lamaiei,/ in dragoste,/ o floare care sa-si stranga/ puternic/ petalele imprejur.” ( Atat de curat)
Despre o iubire naiva, fara repros, „ca-n aburul apei”, aflam chiar in Arhitectura iubirii.
Cat despre Sneg, papusa favorizata, „martorul ocular al intregii mele vieti” care „nu facea altceva decat sa stranga/ in blana ei/ praful” ( Sneg) se poate spune ca ii aminteste de Cantecul de la sase, o poezie grava, emotionanta, cu toate ca incepe delicat, „Sub gutuiul pe care l-a plantat mama” acolo unde, sugestiv pentru spiritul abatut in care scrie poeta, cresc lacramioare.
Cantecul de la sase, este un bocet comun iscat de o patanie cu tata, „cand traversa Nistrul” sa o duca pe o acrobata „in partea cealalta”, dar cand i-au tras un glonte in ceafa, aceasta a sarit in apa si a impins usor barca la mal. Astfel, cei doi s-au salvat reciproc. Era predestinat sa aiba un vis cu tata, pandit de moarte si aparat de Dumnezeu: „Inainte sa se intample asta visasem o cruce/ si mai visasem ochiul divin intr-un triunghi albastru./ Cand am aflat m-am gandit/ ca trebuie sa existe un Dumnezeu pentru fiecare/ si uite ca taica-meu e un norocos, a supravietuit/ si nici macar invalid nu a ramas.”. Trimiterea la Dumnezeu este cea a vindecarii miraculoase, a scaparii din pericole. Este un mesaj simplu de recunoastere a fortei divine si a plenitudinii spirituale. „Pericolul se adaposteste in cuvinte”! spune Ecaterina sub titlul Am fi ajuns. Adevarat, uneori cuvintele taie mai adanc decat perceptia umana.
Iubirea pe care o simte sau chiar o traieste la varsta frageda are tumultul ei. Misterul, farmecul, taina… Ea, indragostita, in felul de indragosteala adolescentina, are ambitiile, suferintele, gingasiile, felurite moduri de perceptie, de punere in aproape, de punere in comuniune. Exista o anume nesiguranta: „Maine voi sti/ cu totul si cu totul altceva.” ( Spune-i)
Si… Vreau sa fug in Alaska!
Fugi, Ecaterina, fugi! Visul sa ti se implineasca!

O cronica de

Ottilia Ardeleanu


Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan