Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa
lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a
politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub
ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea
sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi
trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea
literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la
un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le
demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare
cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant,
etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul
etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a
prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o
colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai –
cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca
totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum
– aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în
timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai
ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca
relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de
indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă
tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a
tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat,
„vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai
sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis),
cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară)
spre „reuşita” de atunci.
Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin
timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin
în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a
„meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în
poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar
trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză
nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt
„sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca
tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e
un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi
iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O
să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel
cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru
Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca
„exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar
zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.
9.XII
Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am
curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să
scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare
socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în
substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond
şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze
turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară,
din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii
de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut
angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să
ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă
la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de
genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la
îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că
nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi
încurajăm unul pe altul etc.
Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e
opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi.
Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă
instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de
a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie
ieftină, adevăruri clare, operă ioc!
10.XII
„Două-ş-una,
Schimbă mîna,
Două-ş-două,
Cu-amîndouă”
De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru
rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.
Deci: – visul care se continuă (în „serial”)
eseuri din cele mai diverse
cronologia legată de orele trecerii prin staţii
*
Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!
16.XII ’88
Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică
incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu
literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a
rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai
consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în
munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu
spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să
distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei
mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege).
Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?
False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”.
Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să
descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă
tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă
ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul,
retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia
„degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia),
în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după
orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde
am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă
puternice, însă)?
Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!
23.XII
Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se
adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu
firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi
reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”),
afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit
învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală
infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în
sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii
comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume
tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape
boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine
(exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă,
senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau
chiar acum seama, dar să continuăm).
Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces
la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să
stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor
perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru
condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum
e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur
de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi
spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus,
taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu
ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte
ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel
tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai
multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate
domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar
puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi
de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu
atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte
complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune,
care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”.
Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care
vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu
aiurea.
Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.
2.I.1989
Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane
de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu
ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă
fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi
veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3
poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele
meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum
sînt – nimic.
O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să
fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă
consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.
8.I. ’89
Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore
(ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate
proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de
anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea,
Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor,
ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă
mai interesează mare lucru. Literregn.)
Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”
10.I
Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de
Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir
despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la
vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar
cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut.
Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă
recunoaşte!”
În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi
(„Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de
micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele
apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la
debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi
de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da!
Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de
isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot
un joc mimat?
Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.
11.I. ’89
Bovaricul jurnal muşinian,
Iată-l trecut şi-n noul an.
Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc
de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum
mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din
plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri
cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…
Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă
împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi?
Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a
zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu
reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi
atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse.
Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural”
(cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi –
ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un
„idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul,
în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară
prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în
angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult
„analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu,
Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru
„globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar
sînt în stare?
Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt
eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt
adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au
chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat:
devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de
mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi
mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat
meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi
văicăreaţă).
12.I
Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet
de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat –
de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la
mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a
făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog
ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de
Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns
şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37
doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi
profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi
dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi
pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne,
doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi
ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la
fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9
la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi
10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te
iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor
amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul,
scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la
cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele
(„dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la
schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt,
motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii,
jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii
locali şi centrali.
„Alo, bebi, madmoasel,
Hai cu mine la hotel”
19.I
Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism,
nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar
trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai
săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care
s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul,
dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei
eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi
energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu
pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului
drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni
duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi
troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C.,
curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate
socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un
om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că
eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii,
paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o
lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe
ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic –
le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o
„viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că
dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”.
Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!
Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la
punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui
care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.
1.II.1989
Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici
măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre
postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” –
pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem
că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…
Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică
seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că
nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat
pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să
mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre
primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă
trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar
eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă.
Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o
muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?
Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la
celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi
necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.
O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de
prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul
episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la
partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe
directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a
răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic
(subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să
ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!
Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.
Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a
„chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond,
cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe
ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea
prin „utopie”.
Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.
Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti
numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile
cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză?
Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce?
Aşteptînd.
4.II.1989
Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda.
Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie:
că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic,
nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de
complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe
care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost
obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul,
talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de
partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va
deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică –
de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a
ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…
Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.
O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e
acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.
