vineri, 30 septembrie 2011

Impresii

Cei plecaţi, scrieţi impresii pe blog :).

marți, 27 septembrie 2011

noua sedinta a atelierului Vlad Iovita va avea loc duminica

noua sedinta a atelierului Vlad Iovita va avea loc duminica la ora 11.00. La Biblioteca Hasdeu. Intrarea e in hol, dar sedinta va avea loc intr-o sala foarte faina, unde vom fi doar noi. Exclusiv doar noi! Se vor intampla lucruri foarte faine. Ca de obicei, in prima jumatate vom scrie proza, iar in a doua jumatate vom discuta cele scrise!

luni, 26 septembrie 2011

Stop


trebuie să mă gândesc bine
dacă are sau nu rost
să-mi storc viaţa-n cerneală.
ieri mergeam cu dumitru
şi cu ion pe o stradă.
ion a exclamat într-un moment
că miroase-a cadavre.
la intersecţie am văzut
cum doi oameni ticseau
un trup neînsufleţit
într-o ambulanţă
şi l-am întrebat pe dumitru
dacă e o morgă aici,
iar el a spus pe un ton
foarte simplu: nu, e o
tipografie.





Constatare


Uitaţi-vă la pasărea asta
înfiptă cu ghearele în fereastră,
ea nu se va opri din scrijelit,
îşi va frânge ciocul, dar va răzbate.

Nu zâmbiţi, nu vă aşezaţi comod,
nu cereţi şampanie, avionul se va prăbuşi.
Sunteţi de altă părere?
Va trebui să vă schimbaţi părerea.

Veţi sfârşi sfâşiaţi de pasărea
care mocneşte de furie
dincolo de fereastră şi,
dacă vă uitaţi mai atent, chiar în voi.




Viu răsuflarea vibrează 




cu vântul ne întâlnim în pădure
stăm de vorbă ore în şir
ne comparăm pasul şi trupurile
el e de neîntrecut

îi place respiraţia mea
fragilă şi blândă

şi gleznele mele îi plac,
dar pentru ele poartă o altfel
de dragoste

e ca şi cum ai iubi cerul, -mi şopteşte,
şi gura lui coboară în iarbă
suflă un pic

câteva fire de pămînt
se rostogolesc mângâitoare
sub tălpile mele

Lângă mine

Prin fereastra deschisă
auzeam ploaia, scările păreau
pictate cu o pensulă japoneză.

O floare din trei începea
să se ofilească. Stingerea ei
ne ducea cu gândul la moarte.

Mâinile tale tresăreau. Îmi căutam
marginea mânecilor, de parcă ar fi avut
vreo importanţă. Nu obişnuiai
să mă priveşti îndelung,

Mă simţeam ca un soldat
de pe front, care, brusc,
îşi lasă jos casca, armura,
sabia, încălţămintea

şi porneşte cu mâinile goale
pe terenul duşmanului,
cu zâmbetul larg.



O repet 


mi-ai intrat în sânge.
eşti epidemia predestinată
creierului meu
şi nimănui altcuiva.

te rog, stai în loc.
te rog, nu face exces.







Ecaterina Bargan

foto




sâmbătă, 24 septembrie 2011

A APARUT: CONFESIUNILE UNUI TANAR ROMANCIER DE UMBERTO ECO

A APARUT: CONFESIUNILE UNUI TANAR ROMANCIER DE UMBERTO ECO


Traducere de Ioana Gagea

Umberto Eco si-a publicat primul roman, Numele trandafirului, cind avea aproape cincizeci de ani. Dupa trei decenii, Confesiunile ofera o retrospectiva a activitatii sale de romancier si prezinta modul in care isi construieste operele, de la alegerea perioadei si a locului unde plaseaza actiunea pina la „asamblarea” imaginilor si a episoadelor. In imbinarea de real si imaginar sint prinsi si cei aflati in afara acestor lumi inventate.

UMBERTO ECO: „Am inceput sa scriu romane in copilarie. Mai intii gaseam titlul, inspirat de regula din cartile de aventuri ale vremii, foarte asemanatoare Piratilor din Caraibe. Mai apoi desenam dintr-o suflare toate ilustratiile, dupa care ma apucam de cel dintii capitol. Cum insa dintotdeauna am scris folosind litere de tipar, incercind sa imit textele publicate, ma trezeam epuizat dupa doar citeva pagini si renuntam. Fiecare dintre operele mele era asadar o capodopera neterminata, ca Simfonia neterminata a lui Schubert.
La virsta de saisprezece ani, m-am apucat, desigur, ca orice adolescent, de scris poezie. Nu imi amintesc exact daca nevoia de poezie a constituit si cauza celei dintii (platonice si nedeclarate) iubiri sau viceversa. Combinatia a fost dezastruoasa. Insa, asa cum scriam odata – desi sub forma unui paradox enuntat de unul dintre personajele mele de fictiune –, exista doua soiuri de poeti: cei talentati, care isi ard propriile poeme la virsta de optsprezece ani, si cei lipsiti de talent, care continua sa scrie poezie intreaga viata”

Cuprins: De ce ne impresioneaza lacrimile unui personaj? In ce masura Anna Karenina, Gregor Samsa si Leopold Bloom „exista”? Eco face o subtila analiza a operei literare, surprinzindu-ne din nou cu teoriile sale despre arta fictiunii, placerea lecturii si puterea cuvintelor. Scrierea de la stinga la dreapta • Ce este scrierea creativa? • Dubla codificare • Autor, text si interpreti • Citeva re-marci despre personajele de fictiune • Ontologie versus semiotica • Liste personale • Definirea prin lista de proprietati versus definirea prin esenta

Iata ce ne propune Vasile Gogea:

Iata ce ne propune Vasile Gogea:

Gogea's Blog



"Să mergi înainte alături de cineva. Nu poţi să mergi înainte decît alături de cineva. Uneori e de ajuns şi o umbră." (Gheorghe Crăciun)
Revista “Mişcarea literară” şi Gogea’s Blog vă propun un experiment!

Posted on septembrie 24, 2011 by vasilegogea

3

Cu doar cîteva zile în urmă am primit, de la revista Mişcarea literară, un e-mail semnat de scriitorul Olimpiu Nuşfelean, directorul acestei prestigioase publicaţii ce apare la Bistriţa, unul dintre puţinele oraşe (dacă nu singurul) din România unde aproape toate proiectele – literare, muzicale, plastice – imaginate de o “boemă” cu totul specială a burgului, s-au realizat. Mesajul, prea amabil, mă invita să răspund la cinci întrebări care caută, împreună, de fapt, un singur răspuns la o întrebare de tot interesul pentru lumea (nu numai a) literaturii de azi: încotro? (sau, cum?).

Răspunzînd la întrebări mi-am dat seama că dincolo de ele (sau chiar în ele!) se află şi o… ofertă! I-am scris din nou domnului Olimpiu Nuşfelean şi, în cele din urmă, am convenit asupra acestui experiment. Pentru că, din cîte ştiu, este o premieră, nu-l voi numi în vreun fel (eventuala dumneavostră contribuţie va fi bine primită), ci voi descrie imediat în ce constă.

Aveţi postate în continuare întrebările. Mişcarea literară şi Gogea’s Blog vă invită să răspundeţi la ele (aceasta nu înseamnă că nu sunt acceptate şi alte comentarii, despre natura experimentului, de pildă), pînă luni seara. Redacţia revistei bistriţene va alege pentru publicare, în corpul ei de hîrtie eventualele comentarii pe care le va socoti compatibile cu obiectivul propus. Semnăturile vor fi cele de pe blog, indicîndu-se, desigur, sursa şi explicîndu-se procedura de adjudecare a lor. Presupunînd că vor fi şi comentarii ale căror autori nu doresc să fie publicate în revistă, este suficient să menţioneze acest lucru. În absenţa acestei menţiuni vom considera că avem acordul tacit. Sunt admise şi alte opţiuni.

După cum observaţi nu sunt prea multe reguli. De altfel, nici restricţii, putînd răspunde nu doar scriitorii. În ceea ce mă priveşte, am considerat corect ca, deşi am răspuns deja privat, să postez alături de întrebări, şi răspunsurile mele. După cum, tot corect cred că este, ca rolul de moderator să fie delegat domnului Olimpiu Nuşfelean.

Ancheta Mişcării literare

Rescrierea literaturii

Umberto Eco a stîrnit o oarecare iritare în lumea literară exprimîndu-şi intenţia de a rescrie romanul Numele trandafirului în „limba internauţilor”. Cartea, adusă la nivelul/limbajul tinerilor care navighează pe internet – fără, de exemplu, doctele trimiteri livreşti – apare în aceste zile la o prestigioasă editură italiană, urmînd să fie preluată anul viitor de edituri străine. Luînd în considerare o asemenea iniţiativă, vă rugăm să răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Avînd în vedere că scrisul/limbajul a avut întotdeauna tendinţa de a evolua „din interior”, sub influenţa esteticilor şi a artelor poetice, credeţi că astăzi acesta trebuie să-şi „regleze” aspectul în funcţie de un alt cititor? Şi, în această zonă de interes, o „nouă” scriitură ar rezolva problema cititorului de literatură actual, adică scăderea interesului pentru lectură?

2. Are literatura de azi nevoie de un alt limbaj? Cum ar trebui definit acesta?

3. Consideraţi că există cărţi care ar trebui rescrise? În ce sens sau în ce scop? Ce ar avea de cîştigat – sau de pierdut – asemenea opere?

4. Aţi fi dispus sau interesat să rescrieţi asemenea opere?

5. V-aţi gîndit vreodată că o carte sau cărţile Dvs. ar trebui rescrise într-un limbaj adecvat momentului literar actual?

Olimpiu NUŞFELEAN, pentru revista Mişcarea literară, Bistriţa.

Vasile GOGEA – răspunsuri:

1. 1. Din cîte am trăit, citit şi învăţat am impresia (nu destul de puternică pentru a fi o convingere, totuşi) că „scrisul artist” se reglează în proporţie covîrşitoare nu în raport cu „cititorul” (mai totdeauna anonim), ci cu alt „scris artist”. „Scăderea interesului pentru lectură” nu este o „problemă” a cititorului, fiind compensată totdeauna de creşterea interesului pentru altceva. Este chiar o problemă a scriitorului, atît generic vorbind, cît şi în fiecare caz individual în parte.
2. 2. Literatura de azi are nevoie de limbajul de azi! Pentru că limbajul de „ieri” nu-l mai vorbeşte/înţelege nimeni (în orice caz, din ce în ce mai puţini „cititori”), iar limbajul de „mîine” va fi „carnea şi sîngele” literaturii de mîine. De pe această poziţie este, cred, evident că nu ştiu „cum ar trebui definit”. Nici nu ştiu dacă s-ar putea defini altfel decît in progress odată cu actul însuşi al acţiunii textuale.
3. 3. Într-un anume fel, toată literatura lumii nu e decît o rescriere neîntreruptă a unei singure Cărţi (sau părţi, capitole din ea).
4. 4. Am fost tentat în tinereţe să rescriu (dar „miza” nu era „estetică”!) Peripeţiile bravului Soldat Svejk, sau Don Quijote de la Mancha. N-am reuşit decît să scriu cîteva rînduri despre fiecare. Nu poţi (re)scrie ceva ce te conţine deja!
5. 5. Nu. La ce bun? Mi-aş putea „rescrie” şi viaţa?

(Cluj, 22 septembrie, 2011)

Nu e chiar CERN, dar o barieră ar putea fi, totuşi, ameninţată: aceea dintre literatura “virtuală” şi literatura “reală”.

Ar fi, oare, corect politic să urez succes experimentului nostru? Noi nu căutăm particula lui Dumnezeu, ci ne întrebăm pur şi simplu despre puţinul har ce l-am căpătat de la El. E prea mult? E prea puţin? Aşteptăm răspunsurile Dumneavoastră!
Like this:
Like
One blogger likes this post.

* Sare'n Ochi

Posted in: Uncategorized
← Prea tîrziu pentru Troy Davis! Prea devreme pentru umanitate?
3 Responses “Revista “Mişcarea literară” şi Gogea’s Blog vă propun un experiment!” →

1.

Iancu Motu

septembrie 24, 2011

Îmi expun opinia deşi în sensul cel mai strict al termenului nu sunt,nu fac parte din coprul celor care scriu literatură. Ca istoric folosesc, fără îndoială, instrumentele scriitorului. Dar într-un alt fel.
Deci:
1 Nu cred că este nevoie de un alt scris ci de unul mai explicit. Altfel spus ţintit mai mereu către un anume tip de citittor. Lipsa de cititor, fie de pagină tipărită, fie în format electronic are în spate o “grabă” a contemporanilor noştri. Nu mai au “timpul”, unii nici măcar plăcerea de a răsfoi o carte cu un conţinut mai mult sugerat decât foarte clar exprimat. Cred că mai este o problemă. Atunci când pagina scrisă este una ce vine dinspre anume domenii ( aici numesc imediat istoria) se simte, nu de puţine ori, nevoia unei “traduceri” din limbajul de specialitate în cel sa-i zicem comun. Poate că acei autori care vor să facă translaţia între anume domenii şi cititorul comun ar trebui să reflecteze puţin la terminologie, la claritate şi, desigur, la stil.
2. Limbajul de astăzi este cel al lumii noastre. Un alt limbaj ar fi ceva în genul unor experimente lingvistice cu pretenţia de a deveni universale.( Îşi mai aduce cineva aminte de experimentul esperanto?) Dacă aş lua exemplul lui Ecco, invocat mai sus, limbajul său în romanele scrise ( nu doar Numele trandafirului) este unul inteligibil oricărui cititor( sau aproape oricărui citittor). Dacă ar fi folosit ceea ce ştie atât de bine ( a se vedea cursurile sale de semiotică) probabil că numărul celor care s-au bucurat de creaţia sa ar fi fost ceva mai restrâns. În fond limbajul este una dintre faţetele lumii în care coexistăm, vehicolul prin care comunicăm. Şi, se spune, nu schimbi caii în timpul cursei.
3. Rescrierea literaturii? Cine s-ar încumeta să rescrie să zicem Iliada? Şi dacă ar face-o cât s-ar pierde? Experimentul s-ar putea face ( sunt greu de calculat pierderile) dacă am avea în vedere ceea ce spunea F. Braudel, adică o rescriere pe anumite nivele ale lecturii. Numai că atunci am avea o accesibilizare a paginii literare, nu o rescriere în sensul propriu al termenului.
4. Uneori tentaţia de a re-scrie unele opere poate să apară. Rezultatul poate că e mai bine să rămână doar o tentaţie.
5. Tot ceea ce am scris se poate rescrie pentru a putea fi mai uşor de înţeles pentru public. Dar, în acelaşi timp, n-aş rescrie nimic în aşa fel încât să-şi piardă din sesnul general sau din motivaţia care m-a îndemnat să scriu. Mai degrabă aş scrie în continuare ceea ce mi se pare o adăugare a ceea ce am început pentru a deveni mai explicit cititorilor.
Răspunde
*

vasilegogea

septembrie 24, 2011

@Iancu Motu
Merci, profesore! Consider ca am pornit “acceleratorul”!
Răspunde
2.

Liviu Antonesei

septembrie 24, 2011

1. Nu, mi se pare o aberatie ca un autor, oricare, sa-si regleze scrisul in functie de un citotor, iarasi oricare. Ce face Eco e problema lui, dar sa-ti rescrii un roman, meritoriu, insa nu o capodopera, in functie de niste cititorti pe care-i suspecteaza ca ar fi acefali, e o prostie. Daca ar fi fost efectiv atent, ar fi vazut ca o parte din cititorii acelei virste pot inca citi Homer, Dante sau Dostoievski fara ca acesti autori sa fi fost rescrisi in vreo versiune “moderna”. Oricum, ii suspectez pe autorii care alearga dupa cititorii lor. Nu cred ca numarul cititorilor ca atare este vital pentru viata literaturii, pentru viitorul acesteia. Cred ca problema unei opere se regleaza intre aceasta si autorul sau. Restul nu e literatura, ci un fel de pauperizare a acesteia.

2. Literatura si-a gasit mereu limbajul care sa fie accesibil acelui numar de cititori fara de care n-ar mai avea public. Cred ca asta face si astazi! Mai cred ca nu literatura trebuie sa faca eforturi de inteligibilitate, ci cititorul acesteia. Daca iubesti cu adevarat literatura, de buna seama ca nu te va deranja nici macar Veghea lui Finnegan!

3. Cartile ca atare nu au nevoie a fi rescrise, desi temele, care sint limitate, sint rescrise mereu. Ullyses de Joyce nu este o rescriere, ci o intepretare in functie de o alta viziune estetica decit cea a lui Homer. Nui este o clona, ci o alta fiinta, cu personalitate proprie, indiferent ca putem gasi in maruntaiele sale ADN homeric!

4. Raspunsul este, cum se spunea pe vremuri, un NU hotarit!

5. Doamne fereste! Cartile mele sint ca niste copii ai mei. N-am de gind sa-i/ sa le bag de bunavoie pe masa chirurgiei estetice, cum se numeste operatiunea aceasta de slutire a fiintei!

vineri, 23 septembrie 2011

POETA FARA NUME



Aş vrea să pot spune despre această carte, ţinând cont de coperta sa, că e ca şi cum ţi s-ar servi un ceai bun într-o ceaşcă murdară, însă, din nefericire, textele propriu-zise scârţâie încă şi mai tare decât aspectul exterior al cărţii, care, altfel, e acceptabil, fiindcă poate fi luat drept comic şi-atât. Dacă autoarea acestei cărţi ar fi luat-o ca pe o glumă, nici nu era cazul să i se acorde volumului o oarecare atenţie. Contrar aparenţelor, Nina Caraman debutează în 2011, în Chişinău, cu volumul de poezie „Poeta fără nume...”, în format samizdat, şi se atârnă cu o maximă seriozitate vis-a-vis de acest volum. Primul lucru care sare în ochi, ţinând seama de titlul cărţii, e că pe fiecare pagină de poezii, sub orice titlu, găseşti semnătura „Autor: Nina Caraman”, un act poate compensatoriu faptului că în titlu poeta nu are nume. Anumite pagini de poezii se repetă (de exemplu p.25 şi p.27 sunt identice) şi cartea abundă în greşeli gramaticale.
Dacă despre alte cărţi mai puţin reuşite pot cârcoti cum că autorii s-au grăbit, că nu le face bine un început mediocru, un volum ca „Poeta fără nume” este o gogomănie pentru viitorul oricărui poet decis să păşească-n literatură cu aşa ceva. Cele mai serioase defecte ale volumului sunt: sintaxă ciuruită de greşeli gramaticale, ca un pulover a cărui textură întregime a fost mâncată de molii, absenţa mesajului, inabilitatea limbajului poetic şi schimbarea mult prea frecventă a conectorilor logici, de la un vers la altul, de aici şi incoerenţa. Le-am putea trece pe toate într-un singur cuvânt - agramatismul, care-i o barieră destul de mare până şi pentru simpla lecturare a textelor, ca să nu mai vorbim despre înţelegerea lor.
Citind cartea, ai senzaţia că autoarea nu îşi poate ţine în frâu propriile cuvinte, că nu le posedă, că textele sale sunt scrise descumpănit, prin acumularea unor frânturi de lexeme, luate din stânga şi dreapta, cuvinte care nici măcar nu au fost supuse efortului de a fi sudate într-un întreg cât de cât logic, iar efectul prim este preţiozitatea şi ruperile mult prea frecvente ale coerenţei: „Poveştile care se spun prea clar/ vreau să mă aştepte dorurile/ compătimirea sufletului cuprins de flăcări/ mă cuprind ameţelile, încălcarea!/ Dacă mai fi îngropat prea repede/ aş fi ieşit din noroi cu unii/ intratam către tine/ cu lacrimi în ochi am stropit pământul/ de când vrei să fii mai sincer cu mine/ pământule te-ai risipit cu optimism;...” (Şansa de a fi invizibil, p.21) sau „Harta care a fost/ citită într-un gest/ spărgătorii de ghiaţă/ care împart/ toate lunile, verile ernile/ toate anotimpurile/ care duc şi vin/ pleacă cu voi/ se întorc pentru/ a citi/ o singură impresie...” (Răzvan, p.31). Acolo unde scrie „verile ernile” autoarea nu face nicio aluzile la scriitorul V. Ernu, pur şi simplu nu ştie cum se scrie corect anotimpul iarnă.
Volumul conţine şi câteva texte patriotice, lucru pe care-l putem detecta şi după titlurile respective: „PLDM” (p.4), „Politică în cuvinte” (p.5), „Moldova printre gânduri” (p.6), „Ţara MOLDOVA” (p.24), „Despre lucrurile natale...” (p.28), „Moldova e a noastră” (p.38) „Aici în Ţară!” (p.43), „Istorie în cuvinte” (p.45). Textul „Ce e cu mine?” (p.3), deşi titlul său nu te duce aţă cu gândul la patrie, este o poezie patriotică sută la sută: „De mii de ani Moldova/ Tu eşti unică/ Ai creat valori inestimabile/ Ai zmuls din ţară vecinică/ O coroană de amintiri/ Lăsaţi voi lume sfântă/ Să cutezaţi în largul de demult;// Izvorul ce se scurge/ Pe peceată a fost scris/ Cuvinte-nşiruite de nedescris/ Aţi cutezat voi libertate;/ În România aţi parcurs/ Până la gratii/ Ma-i ai ceva de spus?/ Cuprinde tot pământul/ Steagule din legături/ Scoatene din leagăn pe noi fii;/ de-o vecnicie-ţi spun.” (Ce e cu mine, p.3). Poezia aceasta, pe lângă minusurile mai sus menţionate (paragraful doi), pătimeşte şi cu tonul său emfatic, plus că are acel aer de compunere de clasa a IV-a, când elevilor li se cere să scrie ceva frumos despre patrie, iar ei o divinizează în fel şi chip, fără să-i cunoască istoria.
Un capitol aparte de discutat ar mai fi şi paginile cu care finalizează cartea, s-ar zice, un nou suflu al modei, în Chişinău, aforisme scrise în fragedă tinereţe. Nişte fraze ridicole şi absurde („Din considerentele mele nu-ţi pot explica consecinţele mele”, „O mână a rămas pe zăpadă albă şi un picior în casă. Un întreg omul!!”, „Sunt fără motiv de care eu mă ţin şi unul care evit cauza”, „Televizorul care vede oamenii din spate”) sau pur şi simplu banale şi atone („Vei fi unic în felul tău”, „Dornic de a fi singur”, „Ştergeţi faţa cu roua vieţii”, „Hai cu mine viaţa mea”, "Gesturile curg lanţ”, „Cuvântul meu care este unic”). Pe toate acestea autoarea le numeşte „Citate şi expresii”.
Dacă e să spun şi despre ce mi-a plăcut, „Pisica mea” şi „Mesageru vremii” sunt două poezii care, dacă ar mai fi lucrate un pic la nivel de sintaxă, ar fi nişte texte acceptabile. O să citez doar „Mesageru vremii”, un text legat, construit jucăuş, marcat de un uşor erotism, cu toate că, înspre final, în mod previzibil, autoarea se cam împotmoleşte (p.20): „Când mă dezbrăcam eu/ el se uita la mine/ îţi spuneam că ai să rezişti/ Mă uitam pricepută la ele/ ele se uitau pricepute la mine/ Te amuzai ele se amuzau/ Mă prindeai de semafoare/ Era, era doar un mini început/ Şi pe cei mai idioţi, dintre cei mai idioţi,/ nu le zic nici pe nume/ mă joc cu ei,/ Asta aţi vrut să ştiţi/ asta am vrut a vă spune/ sunt vie frântă/ tăbărâtă peste graniţe/ mă năucesc confraţii/ sparţi/ din smalţul/ de pe/ opaiţi/ treziţivă”.
Însă chiar şi cu această picătură de poetic, cartea este una slabă, falsă, rizibilă, plată şi contradictorie. „Poeta fără nume...” ar fi funcţionat oarecum, dacă ar fi fost scrisă în scopul unui semn de protest la cărţile de duzină, ce se publică în prezent, dacă rostul ei ar fi fost ridiculizarea agramatismului, dar am îndoieli până şi cu privire la necesitatea unei asemenea forme de revoltă (adică tot prin tipărire, mai degrabă nu). Luîndu-se în serios cu acest volum de debut, e lucru limpede, Nina Caraman mai are mult de muncit cu scrisul ei. Iar un pas mare (şi necesar), pentru început, ar fi să se înveţe a scrie corect în limba română.



Ecaterina Bargan

miercuri, 21 septembrie 2011

Duminică

Următoarea şedinţă de atelier va avea loc duminică (25 septembrie) la orele 15 în bibliotecă.

luni, 19 septembrie 2011

nişte foto din ultima duminică





moni stănilă, dumitru crudu, silvia goteanschii

svetlana, valerian, moni, dumitru, silvia, ecaterina

dumitru crudu, silvia goteanschii, ecaterina bargan

fotografii făcute de elena chirică

sâmbătă, 17 septembrie 2011

अजी इ

Azi e cenaclul Republica la 17.00, iar maine la cinci tinem o noua sedinta a atelierului Vlad Iovita!

इअता के सक्री ललिया लिलिया रुफंदा, दे पे pe

otrava crinilor nocturni


Tovarăși de cameră & tovarăși de drum


Autocarul Chișinău-București. Am locul 2. În spatele șoferului. Lângă mine e o doamnă care vorbește non-stop și a cărei biografie o aflăm încă înainte să ieșim din Chișinău și eu, și cei doi șoferi și alți câțiva vecini din apropiere: e profesoară într-un sat, merge pentru a doua oară în România și prima oară la București, îi e cam frică, chiar dacă sunt, iată și colegele ei "în fund". Precizează a nu știu câta oară dacă autocarul va intra în București pe unde-i trebuie ei să coboare, mă întreabă și pe mine dacă n-am să uit să-i arat locul acela în cazul în care uită șoferii. Când aceștia dau muzica la maxim și nu mai au cum s-o audă ma ia la întrebări la modul serios: Ai mai fost în România? Da? Unde? Serios? Chiar aproape prin toată? Și nu te temi? Cred că ești studentă acolo... A, nu? Da unde te duci? Da ce să faci? Trăiești la București?! Taaaare-nteresaaant! Și nu te temi de țigani?... Am capul calendar, abia dacă reușesc să-mi fixez privirea pe 2-3 rânduri din cartea pe care o am cu mine și doamna vine imediat cu o nouă întrebare sau precizare. Îmi amintesc că mai am o carte în geantă. O scot și i-o propun pe cea pe care o citeam eu - Tovarăși de cameră - ei, poate că e interesată și mă lasă-n pace. "Eu știu..., ezită, dar tu ce-ai să citești?" îi spun că cealaltă e politologie, dar ei îi propun un roman. "Off, de romane îs sătulă de la universitate" aflu că am fost colege la prima facultate. Am avut aproape aceiași profesori. Și deduc că, chiar dacă crezusem că e de vârsta mamei mele, între noi nu e o diferență decât de câțiva ani. Îi spun că autorul romanului, Mihai Vakulovski s-ar putea să-i fi fost profesor, pentru că a predat la facultatea noastră în cam perioada în are era ea studentă. Pare că-și amintește vag sau ca nu-și amintește deloc: "Da? Mătincă... Dar ce preda?" Îi spun că s-ar putea să greșesc, pentru că sunt mai mică și am fost studentă când el deja plecase, dar bănuiesc că Literatura contemporană sau Teoria literaturii. "Nu, Teoria literaturii ne-a predat-o altul, își amintește, aista ne-a predat Analiza textului. Gata. Știu.Ia, chiar să văd ce roman a scris..." Pare interesată și mă bucur că am scăpat de ea, pentru că tace vreo 10 minute, dar nu îndelung, căci sare cu un "Da tu ai văzut ce prostii îs în cartea asta?" Mă cam lasă fără replică. E amuzantă și enervantă în același timp, pentru că are reacții inadecvate pentru o profesoară de română și mai și vorbește numai ea tare, contrariată, enervată, de se uită și șoferul la noi ce se întâmplă. "Ia uite ce-i scris aici!Și-aici! Și-aici...!!!" , îmi bagă cartea sub nas țintind cu degetul cuvinte "strașnice". Mi-am aprins paie în cap. Nu ai cu cine vorbi. Și oricum vorbește numai ea: "că iată și ăștia destrăbălează copiii, că copiii și așa-s destrăbălați, că numai bieții profesori știu cum e să lucrezi în școală, că... " Cum tocmai ajungem în vamă, șoferii o apostrofează să tacă "că pot să ne țină și 3 zile aici dacă facem vreo unul gălăgie". Tace privind speriată în părți și vădit supărată pe mine, neabținându-se însă să-mi strecoare un "Ești româncă, am înțeles... Dacă bărbații voștri-s proști și vă suiți în cap la dânșii... de-atâta și ai timp să citești așa prostii...", atunci când vede că dau vameșului pașaportul roșu. După care, în vama română fac schimb de locuri cu un tip, care vine lângă mine prezentându-se mieros și întinzând cuvintele: "Horațiu suuuunt". E, fie sectant, fie gay, căci se laudă că e violonist și vine de la nu știu ce mare festival de muzică clasică de la Chișinău, dar e unul despre care aud pentru prima oară și care zice că a avut loc în cadrul unei comunități numele căreia tot nu-mi spune nimic. "Te-am văzut de la Chișinău că citeeeești. Îmi place că citeeeești. Foarte puțini citesc acuuuum. Dar ce citeeești? Vaaai, Vakulovski?! Tu citești Vakulovski?" "Dar ce are?" "Păi ăștia știi ce au mai scris?" Îi zic că nu. "E bine că nu știi." Mă amuză faza și fac mișto rugându-l să-mi zică ce-au mai scris "ăștia". "Ți-aș spune, dar ești domnișoară și e jenant." "Serios?" "Chiar așa de jenant au scris? Dar zi-mi și mie cum se cheamă cartea ..." "Nu ți-am spus că e sub orice nivel? E atentat direct la feminitate cartea aceea. " "Pe bune? Incredibil..." Mor de râs și insist să-mi spună despre ce carte e vorba, nu se prinde, se enervează și-mi recomandă alți scriitori. Mai insist amuzându-mă și rugându-l să-mi spună măcar despre ce-i romanul, apoi văzând că nu-i chiar tabula rasa ( mi-a recomandat și autori buni) încerc să discut cu el spunându-i că de fapt știu despre ce carte vorbește și explicându-i ce e cu literatura, făcând o aluzie fină la diverse genuri de muzică, dar nu recunoaște decât muzica clasică și-mi sugerează să mă abțin a mă da cu părerea despre muzică atunci când vorbesc cu un specialist. "Dar ești specialist și în literatură de te dai cu părerea?". Nu prea are replică decât un vag "Mi-ai părut sensibilă când te-am văzut în autogară, dar văd că ai tupeu", apoi, când la o intersecție niște tineri coboară, trece pe unul din locurile lor, lăsându-mă până la București doar cu Tovarășii de cameră, care, într-un mod miraculos, m-au scăpat de cei de drum. :)



Publicat de Lilia Rufanda la 03:44


Un text preluat de pe blogul Liliei Rufanda

vineri, 16 septembrie 2011

Lansare


Premiile naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”





Asociaţia culturală Artgothica Sibiu anunţă instituirea premiilor naţionale pentru poezie „Mircea Ivănescu”. Premiile se acordă pe trei secţiuni.

1.Premiul „Mopete” pentru manuscris

Condiţii de participare :

Pot participa scriitori nedebutaţi în volum, indiferent de vîrstă şi fără restricţii de apartenenţă la uniuni de creaţie sau alte organizaţii. Concurenţii vor trimite între 20 şi 30 de poeme, culese cu diacritice, cu caractere Times New Roman, corp minim 12. Grupajul va fi trimis prin e-mail la adresa artgothica.sibiu@gmail.com, de pe orice e-mail care nu conţine numele real al autorului. Organizatorii vor confirma explicit recepţia e-mail-ului conţinând grupajul de poeme. ( vă rugăm să retrimiteţi emailul în cazul în care nu aţi primit confirmarea de primire ). Identitatea autorului poate fi solicitată doar după încheierea jurizării. Orice participant, despre care se va constata, de către membrii Consiliului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu, că a furnizat, în e-mail-ul de înscriere în concurs, indicii despre identitatea sa, va fi descalificat. E-mail-urile de înscriere la concurs vor fi arhivate şi vor putea fi consultate, la cerere, de oricine este interesat. Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mopete pentru debut” şi publicarea unui volum de poezie inedit al autorului la una dintre editurile partenere .

2.Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Debut

Condiţii de participare:

Condiţia de înscriere este ca volumul de debut să fi fost publicat între 1 ianuarie 2011 şi 31 decembrie 2011. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite câte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa : Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld. Victoriei, nr.28, până la data de 1 mai 2012, data poştei.
Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mircea Ivănescu pentru debut” şi un Notebook sau o sumă de bani .

3.Premiul „Mircea Ivănescu” pentru Poezie

Condiţii de participare :

Condiţia de înscriere este ca volumul să fi fost publicat între 1 ianuarie 2011 şi 31 decembrie 2011. Pot înscrie volume atît editurile cît şi autorii. Se vor trimite cîte 5 exemplare din volumul înscris, împreună cu datele de contact ale autorului, prin poştă, cu confirmare de primire, pe adresa : Asociaţia Artgothica Sibiu, 550024 Sibiu, Bld.Victoriei, nr.28 până la data de 1 mai 2012, data poştei. Premiul constă în următoarele : Diplomă ( oferită de Asociaţia Artgothica Sibiu) , Trofeul „Mircea Ivănescu pentru Poezie” şi un Notebook sau o sumă de bani .



Reguli generale.
1. Este interzisă participarea la concurs a membrilor Colegiului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu cât şi a rudelor acestora de gradul întâi.

2. Membrii juriului vor juriza complet independent şi vor furniza rezultatele finale ale jurizării într-un plic sigilat care va fi deschis în prezenţa majorităţii membrilor Colegiului Director al Asociaţiei Artgothica Sibiu. Fiecare dintre membrii juriului va desemna cîte 5 grupaje sau volume, la fiecare dintre cele 3 secţiuni, notate, în ordinea descrescătoare a opţiunilor, cu note de la 1 la 5. Cîştigătorul fiecărei secţiuni va fi desemnat prin realizarea mediei aritmetice a notelor primite de la membrii juriului. În caz de medie egală, membrii juriului vor vota între grupajele sau volumele cu medie egală, cîştigătorul fiind desemnat cu majoritate voturilor membrilor juriului.

3. Nominalizările vor fi anunţate pe site-ul Asociaţiei culturale Artgothica Sibiu, la adresa http://artgothica.wordpress.com. Decernarea premiilor va avea loc în cadrul Taberei Internaţionale de Poezie Artgothica – 2012.

Juriul care va acorda premiile este următoarul:
preşedinte: Ion Mureşan
membri:
Ioan Moldovan
Cornel Ungureanu
Leo Butnaru
Felix Nicolau

Vă aşteptăm, aşadar, cu interes, manuscrisele sau cărţile publicate pentru a fi disecate şi, de ce nu, premiate, de unul dintre cele mai bune jurii de poezie din ultima vreme .
Succes tuturor !

miercuri, 14 septembrie 2011

CONCURS

Deşi a trecut data oficială pentru ziua limbii române cred că aceasta ar trebui sărbătorită în fiecare zi. Mai ales la Chişinău. Şi cum putem sărbători mai bine limba română decât vorbind-o şi scriind-o corect?

Blog pentru Basarabia acordă un premiu de 500 de euro pentru cel mai bun articol despre limba română în Basarabia. Mai multe detalii pe Blog Basarabia. AICI.

Constantit Acosmei



Se lăsa întunericul şi strada era aproape pustie. La distanţă în faţa mea un om mergea grăbit pe trotuar, prin ploaia măruntă, cu mîinile îndesate în buzunarele paltonului. Am mers un timp în urma lui, apropiindu-mă fără să îl depăşesc. Cînd trecea pe lîngă o baltă l-am lovit scurt, din lateral, peste glezna piciorului drept, cu care tocmai păşea. Vîrful acestuia s-a agăţat de pulpa piciorului stîng. Dezechilibrat, s-a înălţat pe vîrful piciorului de sprijin, încercînd un mic salt, cît să-şi elibereze celălalt picior. Atunci l-am îmbrîncit puţin din spate cu mîna dreaptă. A apucat să-şi smulgă mîinile din buzunare, desfăcîndu-le, apoi  s-a prăbuşit răcnind pe asfaltul ud. Eu am traversat şi m-am strecurat printre blocuri.” (Relatarea unui bărbat). 




MALE DICAT


(în fiecare noapte înainte de a
stinge lumina intru în bucătărie
cu gîndul să dau drumul la gaz
pînă la urmă dau drumul la apă
iau un pahar îl clătesc apoi beau
şi mă clatin de silă mă gîndesc
- acolo în largul oceanului
pe o mare fîşie de cer nu a
zburat niciodată o pasăre”)

marți, 13 septembrie 2011

dar

La o masa rotundă din cadrul Salonului Internaţional de Carte organizat de Biblioteca Naţională, scriitorul ieşean Lucian Dan Teodorovici zicea că nu a întâlnit până acum vreun scriitor basarabean care să-şi vorbească de bine colegii. Sau îi vorbeşte de rău sau...vorbeşte despre sine.

luni, 12 septembrie 2011

Radu Herjeu



degetul pe gât 

să spui morţii noapte bună 



atât de proprietari ai înţelesurilor fără sens
recunoscători în genunchi că suntem făcuţi din mâzgă
plină de cruci
atât de singuri în unicitatea noastră
şi atât de mândri de asta
plini de iubire şi goi de ceilalţi
atât de mari
că ne-ntoarcem monoclul când ne privim în oglindă
doar sunete fără ecou
mereu mişcare niciodată gest

omenire
bagă-ţi dracu’ odată
degetul pe gât

Azi

Azi am trecut pe la soacra-mea pe la hematologie unde e internata si i-am dus struguri cumparati in fata spitalului. Am ramasa socat: se vindeau cu cinspe, saisprezece sau optsprezece lei, pe cand in oras ii poti cumpara si cu opt sau zece lei. Pentru bolnavi sunt mai scumpi! Mi s-a parut o chestie foarte cinica.

sâmbătă, 10 septembrie 2011

Oameni din Chişinău


  Am promis să scriu despre Oameni din Chişinău, după ce îmi termin lectura. Am citit ultima povestire câteva zile în urmă, când mă aflam în troleibuzul 24. Am citit-o parcurgând distanţa dintre bulevardul Grigore Vieru şi Bodoni. Dacă nu mă suna tocmai atunci autorul, aş fie reuşit să lecturez în troleu şi ultimele 2 pagini ale povestirii. O să înţelegeţi de ce mă amuză că am lecturat povestirea aceasta, ultima, tocmai în troleibuz, doar dacă veţi parcurge şi voi cartea.
  Oameni din Chişinău este un volum de povestiri scris cu umor, tragic, senzualitate, şi, pe alocuri, chiar cu mister. Deşi, după cum am mai precizat, e formată din povestiri, personajele se repetă, precum se repetă şi atmosfera din unele scene: blitzurile cu haosul din 7 aprilie. 
  Personajul narator de cele mai multe ori este o a treia persoană, care se află în interiorul povestirii, alături de personajele despre care spune. De exemplu conductorul în troleibuz, martor al unei tensiuni create între doi călători aşezaţi alături: primul Valentina Pavlovna, cufundată în lectura ziarului Comunist, iar, alături, Vlăduţ, un tânăr cu faţa însângerată de vânătăi, tânăr care pe vremuri îşi vopsea obrajii cu imaginea tricolorului şi purta un maiou cu inscripţia Basarabia pămînt românesc, acum răsfoia orgolios ziarul Timpul, foşnindu-i paginile în faţa babei care se sufoca de acest gest. Sau chelnerul, în un restaurant, urmărind o masă la care două tipe mai că şi-ar fi rupt hainele de pe ele, ca să atragă atenţia englezului aflat acolo, englezul fiind primul domn din Anglia. Unele scandaluri, când se întâmplă, sunt redate dinafară, într-un limbaj plăcut lecturii, autorul preferând să descrie acţiunea dintr-o parte, decât să insereze dialogul propriuzis. Alteori, tensiunea dintre personaje, când naratorul este implicat direct în scandal, este redată anume prin dialog. Întreaga carte relatează realitatea basarabeană şi conflictul dintre cetăţenii vorbitori de limbă rusă şi cei vorbitori de limbă română. Au fost momente în care umorul a fost atât de bine surprins, încât am lăsat cartea într-o parte, pentru câteva clipe, şi am râs cu hohote, apoi m-am dus să le povestesc şi altora, iar reacţia era aceeaşi. În anumite povestiri cartea este şi misterioasă, de exemplu „Bătrâna şi Fata” plus „Cu o căldare de gunoi în mână” sunt două texte care îţi dau de gândit, care te pot bântui mai târziu, oferindu-ţi satisfacţia descoperirii unei revelaţii, care s-ar putea să nu ţi se releve taman la sfârşitul lecturii.
  Indiferent de starea în care te afli înainte de lectură, după primele pagini citite, te vei înveseli, aşa cum i s-a întâmplat şi rusoaicei din povestirea „O pădure neumblată”, care după o zi obositoare, a aterizat la Andy’s Pizza, şi, rotindu-şi gâtul ca să numere câţi moldoveni şi câţi ruşi erau în local, a constatat că predominau ruşii, iar asta i-a ridicat pe loc buna dispoziţie. 
 Ca minus aş trece doar abundenţa de frazeologisme. Deşi la început îmi plăceau, într-un anumit moment mi s-a părut excesivă folosirea lor, însă acest lucru se datorează, probabil, faptului că nu îmi sunt mie nişte expresii uzuale.

* Oameni din Chişinău este un volum de povestiri semnat de Dumitru Crudu, un volum apărut recent la editura Tracus Arte, în Bucureşti. După cum menţionează autorul într-o notă introductivă, cartea a fost scrisă în timpul unei reşedinţe de două luni, la Muzeumsquartier din Viena, Austria.


** fotografia este preluată de pe blogul lui Alexandru Vakulovski.

vineri, 9 septembrie 2011

Duminică atelierul Vlad Ioviţă îşi reia activitatea

Atelierul Vlad Ioviţă (Noii Barbari) revine la acţiune. Prima şedinţă va avea loc duminică la orele 17. 

miercuri, 7 septembrie 2011

अफलू

Aflu azi ca a murit Vitalie Dragan, cel care a facut un doctorat in silvicultura la Brasov. Dupa nu si-a gasit de lucru. A fost migrant ilegal. A fost prins si bagat intr-o puscarie din Franta. Dupa ce a iesit s-a tratat la Costiujeni. Era somer. Era folosit de fel de fel de forte politice. Umbla prin oras invelit cu un tricolor. Protesta in fata Ambasadei Rusiei. Tot timpul protesta. In ultimul timp, isi traia veacul mai mult prin Biblioteca Hasdeu, fiindca nu avea casa. Casa lui era biblioteca. Noaptea dormea la un azil. Era inalt. A fost un om foarte de treaba! Biblioteca e pustie fara el!

marți, 6 septembrie 2011

उन prieten

Un prieten zilele astea imi povestea despre mama sa internata la spital. Imi spunea ca sensibilitatea i s-a tocit. Ca nu sufera. Ca e indiferent. Si ca asta il inspaimanta foarte tare. Imi zicea ca se se percepe ca un monstru. Pentru ca mama sa l-a iubit foarte mult. Si el la fel. Dar dupa ce a ajuns la spital, ceva s-a anchilozat in el. Nu mai sufera. Nu mai simte nimic. Nu mai simte nimic pentru nimeni. E gol. Si la urma mi-a zis, singurul lucru care ma tine in viata e lupta cu aceasta indiferenta. Nimic altceva.

प्रोज़ा

Ion Buzu

Unde naiba se află strada ACB

Niciodată nu ştii unde poţi fi descărcat, în ce belea poţi ajunge şi, dacă mai prinzi ultimul microbuz cu care să ieşi din toată încurcătura în care ai fost azvîrlit.

De aceea, nu prea mi-am dat seama cînd m-am trezit într-un autobuz ce mergea spre Criuleni. Aveam şase chestionare în geantă pentru un sondaj de la CBS-AXA.

Totul s-a întîmplat atît de repede. Veceslav Rotaru, managerul meu, m-a luat pe sus şi m-a urcat în autobuz fără să mă anunţe cu două sau măcar o zi înainte. M-a sunat la şapte dimineaţa şi mi-a zis să-mi pun nişte haine pe mine şi să vin la gară, că am de făcut un sondaj urgent în Oniţcani, azi e ultima zi. A zis că are să-mi dea acum banii pentru drum şi plus, cîţiva pentru ceva de mîncat. M-am pregătit în zece minute şi cînd am ieşit din casă m-am apucat să fug spre staţie. Trebuie să iau cu orice preţ banii ăia pentru drum, altfel îi văd tocmai peste jumătate de an, şi atunci nu pe toţi.

Cînd am ajuns la gara auto, Veceslav aştepta lîngă autobuz cu o mapă în mînă.

- Hai odată că şoferul te aşteaptă numai pe tine, ţine chestionarele, o să te uiţi prin ele pe drum. Nu sunt grele, posibil să mai fi făcut aşa ceva cu un an în urmă. Na şi banii pentru drum.

Şi m-a împins în autobuz, iar şoferul a închis uşa, astfel că nu am mai reuşit să-l întreb cît îmi plăteşte pe chestionar.

De fapt putea fi mai rău. Puteam să fiu trimis undeva pe la Mihailovca, într-o zi de ianuarie, cu -15 grade şi cu zece chestionare, despre un studiu al Ministerului Sănătăţii despre SIDA, fiecare chestionar avînd vreo 15 pagini. Era să particip la aşa sondaj. Trebuia să facem şi teste HIV respondenţilor, printr-un instrument experimental, prin salivă. La centrul de pe stradela Studenţilor ne-au instruit cum să facem acest test. Este un beţişor cu vată în capăt, cu care şterg gingiile de partea de sus şi cea de jos a gurii, apoi pun beţişorul într-un tub cu un lichid special. Medicul spunea că saliva de la gingii conţine şi sînge. Pe beţişor trebuie să apară o liniuţă, care înseamnă negativ, ori două – pozitiv. Cînd mi-am făcut testul, a ieşit o liniuţă. Uite test de ăsta trebuia să le facem şi respondenţilor, fără a le spune rezultatul. Cică nu avem calitatea de a-i consilia. Adică, dacă vedem două linii pe beţişor, să nu ne facem albi la faţă, continuăm chestionarul. Şi la sfîrşit, să ştim doar noi că, de exemplu, cinci oameni cu care am vorbit au HIV, iar ei habar nu au de asta. Ei bine, am scăpat de proiectul Ministerului Sănătăţii.

Na, dar aşa, trebuie să găsesc anumite femei, gravide ori cu copil pînă la doi ani care au primit produse alimentare din partea a nu ştiu ce organizaţie. Aveam o listă cu adrese cum să găsesc persoanele acestea.

Stăteam în autobuz şi mă uitam pe geam foarte des. Buchiseam ochii la fiecare indicator cu denumire de localitate pe lîngă care treceam. Dădeam din picior mai rapid decît de obicei. Cînd vedeam ceva ce semăna cu un indicator mă ridicam în picioare şi îmi lipeam faţa de fereastră să văd mai bine. Îmi puneam căştile în urechi să ascult muzică, dar mi le scoteam înainte să includ mp3-ul. Mă uitam pe geam alert să nu scap cumva vreun indicator de sat. Cei care se ridicau din spatele autobuzului şi se îndreptau spre ieşire îmbulzindu-mă, călcîndu-mă pe picior, nu-mi puteau cîştiga atenţia în nici un fel. La o adică, îmi puteau ciordi cu uşurinţă ceva din geantă. Ori chiar mi-o puteau deschide, încet, îmi luau chestionarele despre femeile care au primit ajutor de la organizaţie pe care nu o ţin minte cum se numeşte. Se puteau uita prin acele chestionare şi eu tot să nu-i iau în seamă. Ba chiar ar fi izbucnit în hohote de rîs astupate, ar fi încercuit răspunsuri la întîmplare şi mi le-ar fi pus cu grijă înapoi în geantă că pe mine tot nu m-ar fi dezlipit de geam. Eu mă crizam să nu trec de Oniţcani şi să ajung cu totul altundeva. Veceslav m-a asigurat că autobuzul spre Criuleni trece prin Oniţcani. De aia priveam îndelung la denumirile de sate şi aşteptam să scrie pe unul din panouri „Oniţcani”. Poţi foarte uşor să fii descărcat altundeva decît ţi-ai pus în minte, închis într-un sac bine legat, de unde foarte greu să poţi ieşi. Din cauza asta, trebuie să verifici dublu, microbuzele în care urci, să-l studiezi pe şofer, detaliile feţei, modul cum e îmbrăcat. Să vezi dacă prin pasageri nu te pîndesc priviri dubioase şi bărbi nerase.

Pînă la urmă, şoferul mi-a explicat cum să ajung în centrul localităţii şi de acolo să caut pe cine îmi trebuie. Am ajuns în sat pe la ora 11.00. Ok, hai să înceapă acţiunea!

Primul lucru pe care trebuia să-l fac însă, era să urinez. De fiecare dată cînd făceam un sondaj, ăsta era primul lucru pentru care îmi testam propriile puteri ca să-l aduc la împlinire. Fiind în Oniţcani şi trebuind să caut oameni pe care să-i conving nu ştiu prin ce mijloace să-mi răspundă la chestionar, acest lucru îmi provoca anxietate. Iar asta mă făcea să vreau să urinez. Nu am mai fost niciodată în acest sat. Am apucat-o pe o alee unde observ un parc. Găsesc acolo un veceu public, de ăsta din piatră şi fără uşi. Cînd dau să calc înăuntru rămîn cu piciorul în aer şi mă sprijin fără să vreau cu mîna de perete. Rahat! E rahat peste tot jos. Cînd mă uit pe perete, am deschis ochii larg. Nu am mai văzut aşa ceva! La trei degete distanţă de locul în care stă sprijinită palma mea este o mînjitură măşcată de excremente. Dădeam din cap a uimire. Era că să mă sprijin cu palma în toată greutatea corpului meu în bucata aia de rahat lipită de perete. Încercam să găsesc cu privirea un loc pe care să păşesc să ajung la gaură. De obicei, în momentele cînd urinez, îmi aduc în ordine gîndurile. Mintea îmi e ocupată cu posibile soluţii despre ce merge rău în viaţa mea. Toată mizeria devine mai suportabilă şi cîştig perspectivă. Locul acesta însă nu îmi aducea nici o perspectivă.

Am făcut ce aveam de făcut mai repede şi am ieşit. Mi-am şters tălpile bocancilor de perete, dar tot a rămas ceva maroniu pe ele. Brînza măsii! O să pută de la mine şi respondenţii o vor şterge cu nasul sub haină exact în momentul cînd îi conving să răspundă. Îmi rod tălpile mai bine de iarbă, de pămînt, mergînd aşa vreo zece metri într-o direcţie, apoi înapoi. Dar încă se simţea din miros. Ei, dă-le încolo. Nu am toată ziua la dispoziţie să-mi curăţ încălţămintea de rahat, am treabă. Rişti să-ţi uzezi viaţa prea mult sau să fii scos rapid din joc dacă te concentrezi doar la cum să te curăţi de rahat.

Mi-am scos din geantă lista cu numele şi adresele respondenţilor cu care trebuia completez formularele. Hei, nu e chiar aşa rău, măcar mi-au dat adrese şi nume concrete. Şi încă trei pagini din care să-mi aleg doar şase nume. Nu e ca atunci cînd am fost în Paşcani şi nu ştiam cum să strig la casele oamenilor. Stăteam la poartă şi aşteptam pînă ieşea cineva al casei. Apoi rugam persoana dată să se apropie, iar acesta îmi făcea din mînă să plec, îmi spunea că nu are de gînd să vorbească despre Iehova. Dar eu încercam să le explic că nu am de-a face cu nici o sectă religioasă, e un sondaj sociologic, dar dînsul nici nu dorea să audă. Răspundea că e una şi aceea, ori Iehova, ori sondajul, tot o amăgeală. Îmi amintesc cum tot în Paşcani, aveam de făcut un sondaj cu subiect politic. Şi văzînd un bătrînel lîngă o poartă, mă apropii de el să-mi răspundă.

- Nu, nu, n-am să-ţi răspund nimic. Eu îs bătrîn şi o să mor. N-am pentru ce să îţi răspund, dacă eu mor, or să fie degeaba vorbele mele.

- Dar nu vor fi degeaba, părerea dvs. e valabilă şi acum, cît încă respiraţi e ok – îi răspund.

- Nu, eu nu primesc nimic din asta. Oricum mor.

Apoi, cînd totuşi un om accepta să îndeplinească un formular, citeam întrebările de acolo, gen, cu ce partid aţi votat, cine doriţi să fie preşedinte, dar premier? Şi apoi, ultima întrebare: „imaginaţi-vă o femeie, e frumoasă şi e din localitatea în care locuiţi sau nu, dar o cunoaşteţi şi ea tot vă cunoaşte. V-aţi imaginat? Ei bine acestei femei i se propune să presteze servicii sexuale peste hotare, cît de probabil este că va accepta?” Auzind întrebarea asta, oamenii rîdeau şi mă alungau de la casa lor, mormăind de mai multe ori „oameni debili”.

Dar, mă rog, chestionarele de acum sunt acceptabile, le-am verificat. Plus la asta, în listă sunt mai mult de zece străzi de unde pot alege oameni pe care să-i intervievez. Am pornit mai întîi în căutarea oficiului poştal să întreb poate au o hartă a Oniţcaniului. Am intrat într-un birou şi doamna de acolo a făcut „puf!” din buze şi m-a trimis la plimbare cu un gest din mînă. Ei, la naiba cu ea! Eu oricum, ştiu că zeii mă protejează. Doar m-au prevenit să mă sprijin cu mîna în rahat. Mă uitam în lista cu străzi şi observ una care se repetă cel mai des, are numele ACB. Ha, ce proşti! De fapt, ar trebui, în mod logic, să fie ABC, primele litere. Dar ACB? În fine, am decis să apelez la primărie, poate ei au o hartă, sau măcar nişte indicaţii. Am ajuns în centrul localităţii unde era o clădire cu 3 etaje şi sus stătea drapelul R.M. Dar nu scria nimic în faţa clădirii, nu era nici un indicator cum se numeşte. Am intrat în ea şi am început să cotrobăi prin holuri în speranţa de a găsi un birou cu titlul „Informaţii”. Dar uşile nu aveau nici ele vreo placă sau măcar o foaie pe care să scrie ceva. Să intru din birou în birou si să întreb pe oricine văd dacă nu are vreo hartă a comunei Oniţcani? Ce naiba! Bat într-o uşă şi o deschid, dar acolo vreo 12 oameni stăteau la o masă lungă.

- Ăă, scuzaţi. Fac un sondaj pe un eşantion din Oniţcani şi am nevoie de o hartă pentru a găsi anumite persoane.

- Nu vezi că suntem într-o şedinţă – urlă unul din tipi.

Ies din încăpere şi închid uşa încet. Urc la al doilea etaj şi tot doar birouri fără vreo inscripţie pe uşi care să indice cum se numesc. Nici pe pereţi nu văd vreun panou informativ sau ceva în sensul ăsta. Cînd, aud o muzică de la un telefon mobil. Vine de la etajul trei. Stai puţin, recunosc piesa. E aceeaşi ca şi la telefonul lui Veceslav. Urc repede sus să văd ce caută Veceslav aici, dar nu găsesc pe nimeni. Merg de-a lungul coridorului şi strig numele lui Veceslav de mai multe ori. Să fie el, ori poate mai sunt alţii ce au aceeaşi muzică la mobil.

Am ieşit din clădire şi am dat să caut mai atent ce fel de instituţie mai e şi asta. M-am învîrtit în jurul ei şi nu am găsit nici o indicaţie, doar drapelul Moldovei deasupra. M-am uitat la ceas. Ora 12.48. Oho, două ore şi nu am nici un chestionar făcut. Nici unul! Mă gîndeam că pănă la ora cinci, cînd e ultimul autobuz ce merge la Chişinău, reuşesc să fac şase chestionare. Important e să găsesc strada ACB, pe care sunt cele mai multe femei din care să găsesc şase. Important e să mă concentrez. Nu e timp de pierdut cu harta şi clădirile fără nume. Aşa că, am luat-o la întîmplare pe un deal căutînd indicatoare de străzi pe stîlpi, porţi, garduri. Dar mergînd prin trei mahalale, nu am zărit nici unul. Pe listă scria o adresă gen „Strada Păcii 18”, dar aici nu era nimic care să indice o adresă. Am continuat să urc dealul noroios tot căutînd garduri sau porţi cu panouri de străzi şi numere, ori măcar să fie scris cu vopsea sau var. Am ajuns în vîrful dealului, la capătul satului şi am luat-o la vale pe altă mahala. Dar nu puteam înţelege de ce nicăieri nu e vreo denumire de stradă, iar pe listă adresele sunt notate atît de exact. De parcă persoanele respective ar trăi nu la sat, ci la Chişinău. Mă simţeam undeva în Bagdad. Am zis că poate totuşi cobor la clădirea aia cu trei etaje şi aştept pînă se termină şedinţa, să cer cuiva indicaţii. Dar toată afacerea asta mi se părea o absurditate. Să caut adrese inexistente prin Oniţcani. M-am uitat la ceas şi arăta ora 14.30. Am început să mă albesc la faţă, în stomac îmi apărea o durere şi picioarele mi se înmuiau. Scuturam din cap şi nu-mi venea să cred că au trecut mai mult de trei ore şi tot nu am găsit vreun respondent, sau măcar o adresă. M-am apropiat de un omulean care ţinea de un laţ o vacă ce păştea iarba de pe lîngă trotuar.

- Bună ziua. Mă scuzaţi, nu ştiţi unde e strada ACB?

- Cum?

- Strada ACB!

- Prima dată în viaţa mea aud de aşa stradă. Dar noi aici nici nu avem străzi, astă nu ţi-i Chişinău.

M-am uitat pe foaia cu numele femeilor şi aveau toate adresele cu străzi şi numere. Aşa şi scria: Mustaţă Maricica – str. ACB 21. Varzari Cristina – str. ACB 40. Mă simţeam mai prostit decît Bukowski în Poşta, cînd trebuia să împartă corespondenţa pe timp ploaie, cel puţin el găsea străzile, ele existau! Sau mai rău, sunt Nick Belane, din De duzină, trimis să-l caut pe Celine, care demult trebuia să iasă din jocul vieţii.

Dar nu se poate să fie chiar aşa. Ce naiba? Păi da, sigur, şoferul microbuzului m-a tras pe sfoară, trebuia eu să fiu mai atent la indicatoare, nu să-l întreb pe el. Că doar nu am văzut nicăieri să scrie „Oniţcani”. Păi dar altfel nu e. Dar cum să văd dacă totuşi ăsta e Oniţcani sau nu? Să întreb pe cineva? Ba nu, cred că mai bine întreb încotro se află Oniţcani. Ha, ce deştept sunt! Băi, dar dacă chiar sunt în Oniţcani şi localnicii o să mă creadă dus cu pluta, şi venetic pe deasupra, o să cheme mai mulţi săteni şi mă vor lua la socoteală cu furcile. Oare detectivul Nick Belane cum s-ar fi descurcat. Cred că ar fi scos pistolul din buzunar şi l-ar fi îmbulzit în stomacul primului om care-l zăreşte spunîndu-i: „amice, gîndeşte rapid, acum mă aflu în Oniţcani sau nu? Şi dacă da, zi-mi unde naiba se află strada ACB?” Nee, probabil ar fi intrat într-un bar şi ar fi băut pînă la 5, cînd pleacă ultimul autobuz.

Cred că o să mă întorc în centru, poate găsesc primăria sau ceva. Merg aşa jumătate de oră şi observ o clădire cu tencuiala căzînd, una cu două etaje. În faţă, drapelul RM, găurit. O plachetă lîngă uşă unde scrie „Primăria ****cani”. Intru şi urc la al doilea etaj. Mă uit ce birouri sunt. Văd pe una din uşi că scrie „Asistenţă Socială”. Poate cineva de aici cunoaşte cine şi unde locuieşte. În sfîrşit, o soluţie. Mai simplă decît cea pe care ar fi găsit-o Nick Belane al lui Bukowski.

Bat în uşa biroului „Asistenţă Socială” şi intru. La o masă stătea o fată îmbrăcată în palton negru.

- Bună ziua. Am nevoie de ajutorul dvs. Deja de cîteva ore mă învîrtesc în comuna asta şi nu găsesc nimic. Sunt de la o companie de sondaje şi trebuie să găsesc nişte persoane de pe lista asta, dar nu văd nici un indicator de adrese, nimic. Cum să găsesc locaţia lor?

- Stai un pic! De la ce companie zici că eşti?

- CBS-AXA, din Chişinău.

- Stai aşa! Cu două săptămîni în urmă a mai fost cineva care tot căuta oameni de pe o listă. Era un băiat.

- Ăăă, nu are cum să fie, ăă…

- Tot de la CBS-AXA a zis că e. Dă-mi un pic lista!

I-am dat foile cu nume şi adrese, iar dînsa a dat din cap afirmativ.

- Am dreptate, e aceeaşi listă. La noi nu sunt oamenii aceştia şi nici străzile astea. Adică, teoretic, sunt cîteva străzi, numai nu cu aşa denumiri. Nu ştiu, s-a greşit de la compania voastră sau poate ai încurcat localitatea.

- Nu cred, cînd am urcat în autobuz parcă de Oniţcani mi-a spus să cobor.

Am ieşit din birou speriat. Am mers cîţiva metri şi m-am oprit. Apoi am coborît de la al doilea etaj şi am ieşit din clădirea primăriei. Fără să-mi dau seama, m-am apucat să merg în cerc cu capul în jos bolmojind. Nu, nu are cum să fi încurcat localitatea, să-mi spus Boşcani sau Chiţcani? Ori poate Steţcani? M-a luat pe sus fără să-mi explice prea multe şi eu încă eram de pe somn. De fapt, nici nu am văzut bine în ce autobuz m-a urcat Veceslav. Ok, aveam eu o bănuială secretă că aş fi un pic retardat. Băi, dar nici chiar aşa, nici chiar aşa!

Scot telefonul mobil din geantă şi caut numele lui Veceslav, să-l întreb sigur unde mi-a spus să ajung, dar acesta nu răspunde. Îl mai sun odată şi dă acelaşi rezultat. Pe cine altcineva mai cunosc? Caut numărul lui Andrei, alt operator de la CBS-AXA.

- Noroc Andrei. Băi, uite, repede, am să te întreb ceva, urgent. Tu nu ştii de proiectul ăsta cu femeile însărcinate şi pachetele cu alimente pe care le-au primit. În Oniţcani nu ştii dacă tot se face sondajul?

- Oniţcani???

- Da, eu acum sunt aici şi nu ştiu sigur dacă trebuia să vin.

- Bre, dapoi şi pe tine te-au trimis? Te-o dres. Te-o dres ca pe-un ţînc.

- Cum adică?

- Cum nu ştiai?

- Despre ce?

- Păi ăştia de la AXA vor să scape de cîţiva operatori care umblă cel mai mult cu paiele în cap, că nu au cu ce-i plăti.

- Stai că nu înţeleg.

- Da bre, eşti concediat.

- Dar ce caut eu aici în Oniţcani atunci, Veceslav pentru ce m-a trimis?

- Băăii, te-a trimis în Oniţcani ca să te sucească şi să experimenteze pe tine, să-şi mai bată joc. Ţi-au dat şi o listă cu nume şi adrese inexistente. Şi mie mi-au făcut-o. Şi lui Ion. Veceslav ista chiar vrea să ne arate cine-i şeful.

- Cum, dar pentru ce?

- Păi, da nu-ţi aminteşti cînd am fost la Selişte, cînd ne-a trimis pe amîndoi, cînd am luat cîte un pahar cu votcă ca să ne facem curaj să strigăm la porţile oamenilor.

- Dar cum a aflat?

- Nu ştiu, are spioni, legături, cumetri, sateliţi.

- Ei, poveşti…

- Îţi zic, ăsta-i lunatic. Asta de cînd şi-a lăsat barba să crească. Să vezi eu cît am cotrobăit prin Oniţcani căutînd strada Alexandru Cel Bun.

- Care, că la mine nu e nici un Alexandru Cel Bun.

- Trebuie să fie.

- În schimb este una ACB, dar Alexandru Cel Bun. Opa, ia stai, aaaa, ACB, iată care-i!

- În fine, bre, Veceslav aista e un maniac, eu am întins-o de la CBS-AXA îndată cum am înţeles asta.

- Ei, nu cred eu, chiar să le-o tragă operatorilor în felul ăsta.

- Păi odată m-a trimis cu 20 de chestionare într-un sat unde trăiau în total 40 de oameni. Cum îţi pare?

- Dar poate ar trebui cumva să-i facem şi lui o găină moartă în grădină, cumva să-i jucăm planul prefăcîndu-ne pînă la capăt că nu ne prindem.

- Nu cred. Ca să te pui cu Veceslav îţi trebuie legături. Cică odată a vorbit cu şoferul unui microbuz să-l coboare pe un operator, care a falsificat două chestionare, să-l coboare în alt sat decît trebuia. Acela s-a învîrtit toată ziua negăsind nimic şi pînă la urmă a falsificat şi chestionarele alea. L-a dat afară.

- Nu cred.

- Eu îţi spun, fii atent că ar putea…

Brusc legătura s-a întrerupt. M-am uitat la telefon şi nu aveam nimic credit.

Am luat-o încet spre gara auto gândindu-mă ce să fac mai departe. Mă simţeam Nicholas Urfe al lui John Fowles, iar toată afacerea asta cu sondajele, să fie oare un test de rezistenţă pentru operatori? Sau poate Veceslav face un sondaj pe noi, pe cîţi subiecţi reuşeşte să-i păcălească astfel? Îmi scutur capul. Nu, poveşti. Literatura e literatură, şi sondajele – sondaje. Punct!

Ajung la gară şi văd un microbuz. Are lipit pe geamul din faţă o placă de carton scris cu marker pe ea „Chişinău – Oniţcani”. Straniu, nu ştiu de aşa rută, de obicei „Criuleni - Chişinău” trece prin Oniţcani, dar mă rog. Dau din umeri şi intru înăuntru, şoferul îşi ridică privirea spre mine.

Am luat loc pe scaunul din spate şi deodată mi-au sunat în cap vorbele lui Andrei despre Veceslav, întîmplarea aia cu şoferul care l-a dus pe un operator în altă parte decît trebuia. Am ridicat capul să mă uit mai bine la şofer. Acesta avea barba nerasă.

Sîngele din barul „Speranţa”

Cred că acum sunt mai OK. Dar cînd am ieşit din bar au fost 3 încercări de a vomita, însă cunosc eu o şmecherie să o ţin în mine. Îmi încordez stomacul şi mă ghemuiesc pe vreo 10 secunde pînă îmi trece cît de cît. Nu că îmi era ruşine de cei din jur, dar nu doream cu nici un preţ să vărs cele 2 beri băute. E un fel de reflex necondiţionat pe care mi l-am antrenat din moftul meu de a nu risipi berea.

În fine, lucrurile stau aşa. Am intrat în barul „Speranţei” să-mi iau o bere după un interviu pentru un serviciu la o firmă americană. În prima parte al interviului am scris un text în engleză timp de o oră, fără translate.google, fără spelling sau orice alt program. După asta, doamna care m-a pus să scriu textul, m-a chemat în biroul ei şi a început să-mi dea întrebări. La ce nivel cunosc engleza. Eu i-am spus că la nivel avansat şi dînsa mi-a propus să vorbim în engleză. Apoi m-a întrebat ce anume înseamnă „cercetări în domeniul filosofiei şi a literaturii”, e scris în C.V.-ul meu la rubrica „domeniul ocupaţional”. Am răspuns că îmi place filosofia şi literatura foarte mult şi încerc să găsesc ceva cu care să fac bani din asta. A mai plimbat ochii prin restul C.V.-ului, a dat din cap şi m-a întrebat dacă anul 3 de la facultate în care sunt e ultimul, dar eu am zis că nu, de fapt sunt la frecvenţă redusă şi mai am 2 ani.

- Cuuum, la frecvenţă redusă? – a zis în română. Nu, nu primim studenţi de la frecvenţă redusă. Nţnţnţnţ, ce păcat, te descurcaseşi atît de bine. Îmi cer scuze, dar nu.”

Fiind în bar, mi-am luat berea şi m-am aşezat la o masă dintr-un colţ întunecos. În bar mai era un bărbat cu părul sur ce avea pe masă o tablă de şah. Se aşeză şi amicul său, un tip şi mai bătrîn. Am luat o înghiţitură zdravănă. Oare cum e să fii tratat ca un imigrant ilegal, fără drepturi depline, din faptul că eşti la frecvenţă redusă? Cînd am vrut să-mi iau abonament la troleibuz, doamna de la ghişeu mi-a cerut 120 de lei în loc de preţul pentru studenţi. Mi-a zis că e valabil doar pentru studenţi la zi, mi-a arătat chestia asta scrisă chiar pe abonament.

Am luat sticla şi am dus-o la gură şi am băut jumătate din ea. Am înghiţit şi am respirat de 5 ori, apoi am mai dus-o la gură şi am terminat-o.

Dobitocii!!!

Mi-am luat încă o bere şi am băut jumătate dintr-o duşcă. Le arăt eu lor, „nu primim de la frecvenţă redusă.” Ei, ce mi-a mai rămas. Poezia. Asta e unica mea speranţă. Cu dînsa voi da lovitura, o simt. Încă nu am texte adunate şi aranjate de-o carte, dar ele sunt într-un carnet. Îl scot din geantă şi mă uit la coperta lui albastră. Astea sunt mănuşile mele indestructibile cu care voi face knock-out. Îl deschid să-l răsfoiesc şi văd una, două, tr…, cum??? Doar 2 pagini cu texte?? Şi alea pline cu mîzgîleli?! Nu, nu, nu, trebuie să mai fie. Răsfoiesc carnetul bine, cercetez fiecare pagină. Dar nu se poate, ştiu că am scris toată primăvara şi vara, cum numai 2 pagini au ieşit?!!! Caut la celălalt capăt şi foile sunt goale, doar primele două au texte cu mîzgîleli la fiecare al doilea rînd. Am trîntit carnetul într-o parte. Dă-o dracului de poezie. Golesc sticla şi mă pipăi prin buzunare să-mi număr banii. Scot o bancnotă de 5 lei şi 6 de 1 leu. Mă încreţesc şi nu înţeleg. Parcă erau mai multe, cînd m-am pornit de acasă mi-am pipăit buzunarul şi se vedea că era ceva în el, nu m-am uitat cîţi bani, dar se simţea un pic burduşit. Mă uit în celălalt buzunar, mă ridic şi le întorc pe dos, dar nu mai găsesc nici un leu în plus. Dar aşa ceva nu poate fi cu putinţă, eu îmi amintesc perfect că azi dimineaţa buzunarul acesta stîng era plin cu bancnote, de aia nici nu m-am obosit să-l cercetez, eram sigur că îmi va ajunge bani pentru orice. Cine să mă fi furat?

Brusc simt un miros, adulmec cu nasul şi e un miros de şosete murdare. Îmi încreţesc faţa şi tuşesc de două ori. Ce naiba. Mă uit în jur şi nu văd pe nimeni altcineva. Mai trag o înghiţitură. Dar chiar pute bre! M-am ridicat de pe scaun să văd mai bine şi m-am plimbat prin încăpere să găsesc şosetele împuţite, dar erau doar cei doi bătrîni ce jucau şah şi se hlizeau. Nesimţiţii, chiar în halul ăsta să pută. Mă uitam lung la ei şi dădeam din cap scoţînd zgomotul de nţnţnţnţnţnţ, dar nici că le păsa. Am ajuns să suport şi aşa ceva fiind la frecvenţă redusă, miros de şosete înmuiate în sudoare, dar mai dă-o încolo de treabă. Mă ridic de la masă şi mă pornesc să chem chelneriţa să vadă ce-i cu mirosul ăsta, să-i dea afară pe nespălaţii ăia sau să vorbească cu ei să-şi lepede colţunii. Dar la tejghea nu era nimeni, am lungit capul să văd mai bine şi nimic. Revin la masa mea adulmecînd cu nasul, dar parcă nu vine de la cei doi bătrîni mirosul, nu, nu din direcţia lor vine. I-am acuzat degeaba. Însă devenea tot mai puternic, erau parcă nişte şosete bîhlite aruncate sub o masă, purtate de cineva care a stat o zi întreagă cu picioarele în bălegar sau chiar în rahat de om. Mă plimbam printre mese uitîndu-mă sub ele să găsesc sursa. Să fi aruncat cineva intenţionat ceva care să duhnească aşa tare? Mă uitam la jucătorii de şah, dar ei erau bine mersi, de parcă şi-au pierdut simţul mirosului. Dar chiar nimeni să nu simtă în afară de mine?

M-am dus din nou la tejghea să caut chelneriţa sau vînzătoarea să-mi dea explicaţii. Eram atît de înfuriat că uitasem complet că nu aveam cu ce plăti berea. Dar nu am găsit pe nimeni, să fi ieşit din încăpere alungaţi de miros? Mi s-a făcut să urinez şi am intrat în veceu, cînd acolo, văd ceva în closet. O baltă cu rahat şi mult sînge, iar într-un colţ pluteşte ceva negru de forma unui ciorap. Mi-a venit pe gît stomacul, dar fiind antrenat pentru asta, mi-am ţinut în gură berea băută. Nu se face risipă de bere în nici o situaţie. Ăsta îmi e imperativul categoric. M-am ghemuit să-mi treacă sforţările stomacului vomitator privind ţintă spre balta maroniu-sîngerie din closet. Am ţîşnit afară din budă şi mi-am luat geanta de la masa unde am băut. Mă ţineam cu mîna dreaptă de gură şi unul din cei doi bătrîni şi-a ridicat privirea spre bine şi a izbucnit în hohote. Am ieşit din „Speranţa” cu mîna la gură. Aşa şi nu am plătit.

Ion Buzu