vineri, 30 decembrie 2016

http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/falsul-dimitrie/e-mail-ul-oxanei-20959

duminică, 25 decembrie 2016

Lucia ȚURCANU – Generația '80 din Basarabia |

https://revistavatra.org/2016/11/09/lucia-turcanu-generatia-80-din-basarabia/

9 nov. 2016 - ... iar Dumitru Crudu, în 1967), care aveau publicată cel puţin o carte şi ... textelor teribiliste ale nou-veniților în literatură: „Cad printre belele.


am aflat  ce i s-o intamplat   si spaima m-a napadit cum te napadesc valurile cand intri in mare cum te nepadesc florile cand urci in copac cum te napadeste frigul cand iesi gol in strada  am inchis usa si am ramas singur fata in fata cu spaima mea daca as sti cum s-o fac sa plece de la mine ce sa-i spun sa se duca si sa nu mai vina  m-am uitat in oglinda si spaima avea ochii mariti. am aflat ce i s-o intamplat stiu stiu stiu stiu stiu si frica ma sfarma in bucati ca pe un bustean taiat cu toporul rugaciunea e ca o lumina aprinsa brusc
Toata dimineata asta am ascultat pe net cronicile de carte de la TVR semnate de Cezar Paul-Bădescu! Admirabile!!!
CRACIUN FERICT, DRAGI PRIETENI!!!

sâmbătă, 24 decembrie 2016

Dumitru CRUDU // O poveste de Crăciun | Deschide Știrea

deschide.md/ro/stiri/editorial/4972/Dumitru-CRUDU--O-poveste-de-Crăciun.htm

Dumitru CRUDU // O poveste de Crăciun. FOTO: YouTube. Columnist: Dumitru Crudu 24.12.2016 / 12:02. În căminul golit încă de aseară vântul sulfa pe ...
Am terminat să citesc CARTEA RÂSULUI ȘI A UITĂRII de Kundera- un roman compus din povestiri, fără legătură între ele. Din șapte sau nouă povestiri, se încheagă romanul. Un roman despre Cehia comunistă, despre Occidentul liber, despre fuga dincolo de graniță, despre curaj, lașitate, despre cum descătușarea sexuală strivește cu șenilele ei individul, făcând din el, cel mult, un motiv de râs, despre nostalgie fața de Cehia pierdută, față de tinerețe și naivitate, un roman unde Tamira nu poate trăi fără caietele ei de însemnări rămase în Praga, de unde nimeni nu i le poate aduce și moare, despre uitare și râs, dar, mai cu seamă, despre încercările disperate de a nu fi luat de valul râsului și distrus, un roman unde se spun câteva cuvinte și despre Basarabia, iar in una dintre povestiri niste studente analizeaza RINOCERII lui Ionesco. Ceea ce face ca aceste povestiri atat de diferite intre ele sa devina roman, nu e doar faptul că unul dintre personaje revine din când în când și în alte povestiri, ci râsul. Hohotele asurzitoare de râs și uitarea care se lasă după.
Maiorul Glotov

Ofiţerii KGB-ului patronau uniunile de creaţie, editurile, ziarele, teatrele, instituţiile concertistice, instituţiile superioare de învăţământ, gările, birourile de turism, uzinele, fabricile, colhozurile şi aşa mai departe. Pe lângă fiecare instituţie strategică (dar care dintre ele nu era strategică?!) se găsea şi câte un ofiţer al KGB-ului. Aceştia lucrau incognito, fără să fie cunoscuţi de către majoritatea angajaţilor, având fie nume false, fie o legătură nemijlocită doar cu şefii instituţiilor respective.
De regulă, ei deveneau foarte activi în clipa când apăreau probleme în cadrul organizaţiilor ocrotite de către aceştia. O altă funcţie pe care o îndeplineau era racolarea turnătorilor. Ţin minte că şi pe mine, atunci când am devenit student, m-au chemat în cabinetul decanului, unde mă aştepta un tânăr foarte prevenitor care mi-a înmânat cartea sa de vizită şi m-a rugat să-l sun peste trei zile ca să ne vedem la o cafea, fără însă să-mi spună pentru ce. Pe atunci îmi cam plăcea să mă fac tufă şi m-am făcut criţă chiar în ziua în care ar fi trebuit să-l sun. Fireşte că nu i-am băgat nicio sârmă. Nu i-am telefonat nici atunci şi nici mai pe urmă. De fapt, nu l-am sunat niciodată şi nici nu l-am mai întâlnit ulterior. Totuşi, ştiam că asemenea oameni există şi chiar pe unul dintre ei l-am văzut pentru vreo cinci minute la faţă.
Trebuie să recunosc că motivul de bază care m-a făcut să nu-l caut erau sentimentele mele antisovietice. Dar şi faptul că ştiam că, dacă am să-l revăd, mă voi expune unui risc uriaş, fiindcă auzisem nenumărate istorii despre felul cum munceau ei. Ştiam că după întâlnirile cu ei era foarte greu să mai rămâi cel care ai fost până atunci. Şi mai ştiam că unul dintre scopurile pe care le urmăreau ei era să-şi frângă duşmanii şi să-i transforme în cei mai zeloşi adepţi ai sistemului. Poate, pentru că am avut această experienţă, am devenit şi mai circumspect şi tot timpul am fost curios să aflu cine au fost oamenii KGB-ului şi cum au acţionat în acea vreme (sau după prăbuşirea Uniunii Sovietice). În privinţa asta, însă, informaţiile sunt foarte zgârcite. Poţi căuta cu lumânarea şi să nu afli nimic. Nu vreau să spun că e un subiect tabu, dar e clar ca paraua că încă nu s-a ridicat cortina de pe această temă. De aceea, am rămas lampă descoperind un extras din romanul-fapt Pe mine mie redă-mă al lui Serafim Saka, publicat în revista Sud-Est Cultural.
„Ecuaţia morţii lui Boţu având prea multe necunoscute, un coleg bine exersat în ale detectivului uman m-a sfătuit să nu las lucrurile baltă - toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră - şi m-a convins să mă adresez Securităţii. (…) Prima întâlnire cu „băiatul cel foarte bun” am avut-o în cabinetul directorului Teatrului naţional „Puşkin”. Înalt, frumos, mai blând ca cea mai paşnică fiinţă pământească, băiatul cel foarte bun era cunoscutul de multă lume maiorul Glotov, care mi-a recunoscut că mă cunoaşte bine, deşi în arealul său de veghere intrau instituţiile teatral-muzicale, şi nu Uniunea Scriitorilor. Subtil, atent, fără să audă însă tot ce-i vorbeşti, a trecut peste textul lui Boţu cu privirea (rupea şi aleacă de maldavenească), asigurându-mă că totul o să fie bine”. Se pare, însă, că pentru acest serviciu, maiorul i-a cerut scriitorului să-l înnegrească pe Nicolae Lupan de la Europa Liberă. Dar Saka a refuzat, fără să ştim, însă, care au fost consecinţele. Probabil, se găsesc în romanul său pe cale de apariţie la Editura Arc.
Dar oare, în afara maiorului Glotov, au mai existat şi alţi maiori ai KGB-ului? Şi dacă da, au mai fost şi alţi intelectuali pe care aceştia i-au ajutat?

vineri, 23 decembrie 2016



PARCĂ MENITĂ ANUME DREPT CADOU DE CRĂCIUN, AZI, DE LA KIEV, AM PRIMIT ANTOLOGIA DE POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ TRADUSĂ ÎN LIMBA UCRAINEANĂ. MULŢUMIM COLEGEI ZINAIDA GURSKAIA, JURNALIST UCRAINEAN ACREDITAT ÎN REPUBLICA MOLDOVA, PENTRU MEDIEREA ACESTEI ÎNTÂMPLĂRI... ANTOLOGICE!

Poem de Brian Bilston


Fotografia postată de For Reading Addicts.
Marius Chivu a făcut ochii roată și are vederea foarte bună.
2016 a fost un an destul de bun pentru roman. N-a mai existat ceva de nivelul Solenoidului cărtărescian de anul trecut (nici nu putem spera la aşa
DILEMAVECHE.RO

joi, 22 decembrie 2016


Editorialiştii Deschide.md a distribuit un link.
34 minute
Emailul Oxanei l-am citit în această dimineaţă, cu toate că ea mi l-a trimis încă acum o săptămână, dar mi-a ajuns în spam. Nici nu ştiu ce m-a făcut să deschid azi spamul. O pornire inexplicabilă, nimic altceva. Îmi scria că pe…
DESCHIDE.MD

miercuri, 21 decembrie 2016

Anatol Grosu a fost primit in Uniunea Scriitorilor din Moldova.

marți, 20 decembrie 2016


Nina Corcinschi despre volumul „Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu
Salutări lui Troțchi (Univers, 2016) de Dumitru Crudu continuă linia spectaculosului și a autenticului neverosimil/exacerbat din celelalte…
REVISTAVATRA.ORG


Ion Pop
                                     O ANTOLOGIE  A  LUI  DUMITRU  CRUDU
            Citesc cu o oarecare întârziere antologia lui Dumitru Crudu tipărită în 2014 la Editura Cartier, sub titlul puşkinian-mussorgskian Falsul Dimitrie, după alte lecturi, parţiale, din  acest poet care a trecut printre primii Prutul către literataura română, în chipul cel mai  firesc, fără nicio dificultate de integrare. Şi-a şi găsit repede reperul istorico-literar convenabil temperamentului său nonconformist, alăturându-se confratelui braşovean Marius Ianuş ca autor al celebrului, de-acum, Manifest fracturist din 1998, text neoavangardist tipic, mobilizat de obsesia noului şi a rupturii cu trecutul liric, recontextualizat însă într-un moment în care poezia noastră chiar avea nevoie de un nou strigăt de alarmă, copleşită cum era de presiunea reziduurilor dictaturii abia zguduite şi de noile subordonări impure ale „tranziţiei” post-comuniste. Pe un fundal de falsificări ale evenimentului istoric şi de manipulări neruşinate ale datelor realului, Crudu şi camaradul său şi-au reamintit de principalele postulate ale unei avangarde care, mai ales de la dadaism încoce, clama ca principiu fundamental al scrisului autenticitatea, spontaneitatea reacţiei, trăirea în clipă, „viaţa” contra „artei” şi „literaturii”, un anticonvenţionalism radical, cu o componentă importantă de revoltă socială de tip „anarhist”, anti-sistem. Mari noutăţi nu aducea acest program decât ca variaţiune circumstanţială, împingând la extrem un proiect autenticist rămas cam acelaşi în datele sale de bază, cu – pe plan tehnic – reactivarea mai accentuată a „corelativului obiectiv”  eliotian, căci apelul la „mărturie” şi confesiunea indvidualizată fusese practicat deja. Unicitatea momentului de „reacţie” la real o ilustrase, de pildă un Geo Bogza, în Ioana-Maria din 1937, după ce bruscase ceva mai devreme poezia estetizantă cu brutalităţile expresive din Poemul invectivă, purtător al amprentelor digitale ale autorului. Şi, la urma urmei, orice poet a tins şi tinde, dacă este adevărat, să dea scrisului său o marcă personală cât mai puternică. Un fragment de interviu luat lui Dumitru Crudu în 2013, inclus în acest volum,  nuanţează unele atitudini, subliniind între altele încercarea de a plasa „în centrul unei lumi a deriziunii şi a derizoriului demnitatea umană”. Reducerea poeziei la reacţie şi senzorial rămâne desigur  foarte discutabilă, ca şi eliminarea din discurs a   reflexivităţii pusă sub semnul abstracţiunii a al noţionalului sec, şi nu e deloc sigur că, restrânsă la cele două dimensiuni expresive,  râvnita „demnitate umană”, ceva mai complexă totuşi, poate fi restituită satisfăcător. Valoarea acestor opinii e  mai ales una  de memento, de semnal de alarmă al unei sensibilităţi jignite de urâţenia  lumii din jur, - şi nu e deloc puţin.
E chiar mult,  dacă citim versurile lui Dumitru Crudu, care, urmând proiectul teoretic din manifeste, demonstrează şi o capacitate reală de a-l concretiza într-o scriitură eliberată efectiv de convenţii şi care se simte în largul ei în viaţa imediată, cotidiană,  simplu-umană, ocolind emfaza şi artificiul „artei combinatorii” de care s-a făcut atâta caz în aria modernistă mai veche sau mai recentă a poeziei. Depoetizarea, despodobirea de tropii, fie ei şi îndrăzneţi, ai limbajului poetic, compensată de ştiinţa compunerii unui cadru descriptiv  ce doar aproximează, cu accent pe datul „concret”, metafora şi simbolul, e o acţiune consecventă, insolitarea imaginii fiind tocmai rezultatul, cumva paradoxal, al acestui demers. Subiectul care vorbeşte în nume propriu îmbracă din nou „realitatea pe piept ca o cămaşă”, fără ceremonialul rostirii practicat de un Dinescu, o realitate comună, voit „prozaică”, dar care capătă valenţe lirice tocmai prin acest procedeu de insolitare a banalului: poetul se întâlneşte cu iubita, de pildă, în bucătărie, unde se descoperă, cu sentimentul unei  revelaţii, albul luminos al cartofului scos din întunericul cojii, o invită altundeva să se rostogolească şi să se amestece „jos pe pământul ud... pe balega udă pe iarba mâncată, pe urina cursă... printre oi şi capre lovindu-(se) de ele” – dar uzând totuşi de o comparaţie, „ca de nişte pereţi sticlă transparentă fragilă”! - , mimează ironic entuziasmul în faţa  întoarcerii... muştelor... Altundeva declară că „Dimitrie şi-a tras ciorapii şi numai după aia a început să scrie”, notează dorinţe elementare asupra cărora insistă reluând versurile, precum aceea de a sta în faţa unei sticle cu bere,  citează aproximativ din Bacovia, cu un pigment ironic, versul celebru despre omul care a devenit concret („o, cum mă mai strâng acum pantofii / ‚eu sunt atât de concret’ ”),  introduce câte-o mică insolenţă antipoetică, cu  plăcere naivă a copilului care a cutezat să nu fie cuminte, vorbind urât, cum se spune de către oamenii mari,   ca în acest scurt şi expresiv poem ce poate aminti de sfidările adolescentine al primului Tzara, „ca să scandalizeze oraşul” prin firesc şi simplitatea gesturilor:  „când au apărut stelele / şi a început să bată vântul / am ieşit cu Maria / din căzile cu apă / pe corp ne  mai curgeau / şuviţe subţiri / stelele străluceau //  ‚noi stăteam cu curul / la ele’ ”... Nu degeaba sunt citaţi Berryman şi Ginsberg, cu trimitere la un dialog cu Muşina şi Bodiu...
O suită de inventare de obiecte, de notaţii de gesturi, de impresii din realitatea imediată, ne propun versurile din 1994 de sub titlul E închis, vă rugăm nu insistaţi. Nu sunt toate foarte expresive în ele însele, dar poetul ştie să le reabiliteze poeticitatea printr-o inteligentă distribuire în spaţiul ansamblului, căci pe fondul relativ tern al aglomerării de lucruri lasă să (s)clipească câte-o imagine – comparaţie, metaforă vizând în chip neaşteptat relieful senzorial: „în faţa ferestrei / o cămaşă ca o limbă scoasă la trecători”, „simţeai cu gura deschisă / cum i se rotunjesc ţâţele / ai atins-o cu mâna / a zăngănit”,  „feţele meselor / ridicate ca fustele fetelor”, „am deschis o conservă de carne / şi mă bag acolo”...  Un excelent poem, Altcineva, asociază obiectele unei săli de baie a femeii iubite cu senzaţiile omului părăsit care-i caută urmele în ele,  în alt loc starea de abandon poate fi mărturisită strict denotativ şi pe scurt, după atâta desfăşurare de obiecte în paginile precedente: „mesele l-au părăsit / scaunele l-au părăsit / lingurile paharele / toate toate / l-au părăsit pe dimitrie / cănile măturile / şi becul din tavan” –, mod de şi ironiza discursul elegiac tradiţional, trecut acum în derizoriu. Nu lipseşte nici sugestia dereglării rostirii, ca la un început de afazie, în versuri trunchiate, silabice, tulburând  „dicţiunea”, ca în felul cum proceda, paralel, şi Caius Dobrescu în De-adevă...  Un soi de textualizare a stărilor de spirit se prelungeşte şi în  cartea următoare, Pooooooooooaate (20014) unde din loc în loc tensiunea sentimentului sau a senzaţiei trece în structura sonoră intensificată a cuvântului tipărit. Tot în registru senzorial intensificat, de mare forţă plastică, se proiectează viziuni al sfârşitului, ale decrepitudinii şi descompunerii cărnii, de un expresionism caricaturizat, sarcastic:  o frenezie tratată grotesc a simţurilor, o voinţă febrilă de contacte cu lucrurile şi cu fiinţele, imaginarul concretelor  gravitând în jurul acţiunii de amplificare, de dilatare şi hiperbolizare cvasihalucinatorie a senzaţiei, cu consecinţe, din nou, dar agravate, în materia textuală. - Expresionism fără voie, inevitabil?  În orice caz, acest tip de notaţie, să-i zic vizionară, de atmosferă onirică, învecinată oarecum cu a lui Ion Mureşan, atinge cote înalte de expresivitate, marcând un moment de vârf al scrisului lui Dumitru Crudu. În schimb, cu poemele din Eşarfe în cer (2012), poetul se întoarce spre faptul de viaţă (şi de moarte) imediat, compunând un amplu poem rapsodic, speţă de reportaj funerar, dacă e îngăduită expresia, relatare a agoniei unei fiinţe apropiate,   recviem numai intermitent ritualizat, căci accentul cade pe înregistrarea  nudă a faptelor observate aproape clinic şi doar rareori câte un  fragment introduce imaginea apropiată de metaforă ori simbol – un trandafir emblematic găsit sub perna femeii dispărute, o şuviţă de sânge strecurându-se pe sub uşa salonului de spital... Acum e lăsat să vorbească faptul în sine, fără adjuvanţi şi catalizatori simbolici, şi chiar reuşeşte dacă suntem sensibili la gravitatea faptelor şi a stărilor de spirit elocvente în sine, comunicate fără aproape nicio mediere tropică. Câteva poezii  rimate şi ritmate aproximativ nu   schimbă situaţia şi nici nu vor să „corecteze” nimic din „proza” cronicii funebre.
Cam acesta îmi pare a fi, înrămat în  spaţiul redus al paginii de revistă,  imaginea schiţată sumar a unui poet autentic, „fracturist” sau nu, neoavangardist sau nu, - pur şi simplu adevărat, care te obligă să-l crezi pe cuvânt.


Acest text a apărut în nr 12 a REVISTEI LITERARĂ, la rubrica MIRADOR

luni, 19 decembrie 2016

afară a început să ningă când noi ne-am așezat să mâncăm la barul uniunii scriitorilor- eram eu, moni, grig chiper- si ninsoarea s-a terminat cand ne-am ridicat si noi de la masa.

Crudu, Dumitru. Casa verde - B.P. Hasdeu

www.hasdeu.md/item-resurse-casa-verde-104/
Resurse electronice Publicații electronice CruduDumitru. Casa verde. Powered by. Publish for Free ?Share. Copyright 2001-2012, Biblioteca Municipală ...

duminică, 18 decembrie 2016

azi in loc sa scriu sau sa citesc, am fost la policlinica. 

sâmbătă, 17 decembrie 2016

http://www.uniuneascriitorilorarad.ro/pdf/arca_10-11-12_2016.pdf
http://www.literaturadeazi.ro/rubrici/falsul-dimitrie/visul-dianei-20472

Editorialiştii Deschide.md a distribuit un link.
1 oră
O volgă neagră gonea cu toată viteza spre șoseaua care șerpuia spre Bender. Furat Muhametșin și Igor Dodon stăteau pe bancheta din spate și hohoteau…
DESCHIDE.MD

Am terminat de citit cartea VINIL de Igor Guzun. O carte despre Moldova („Moldova. Aici cele mai frumoase texte despre oameni sunt necrologurile”; „Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug”; „Moldova. Aici, când un om cade, ceilalți râd în loc să-l ajute să se ridice. Moldova. Aici vestea cea bună că a murit capra vecinului”; „Aici doar vântul deschide și închide porțile”) despre copilărie („copilăria este atunci când și câinele, și pisica sunt mai în vârstă ca tine.”), despre când se termină copilăria („copilăria se termină atunci când începem să ne tăiem singuri unghiile”), despre adolescență („ primul sân din palma ta, atins cu tremur. Și primul cutremur din viața de student, căruia i-ai supraviețuit în noaptea ceea în care ați ieșit cu toții afară și nu i-ai recunoscut pe jumătate dintre oameni, pentru că erau prieteni sau prietene din alte cămine.”), despre cotidian („să intre televizorul în casa omului cu vești proaste/ astăzi e bonton”), despre existență ( „nisipul curge într-o singură direcție/ fie că alegi să-l urmezi sau nu”), despre relații dintre oameni („am ajuns cu profesorii noștri la tu”) și despre vise („ ce bine e că hopul devine speranță”). În carte reflecția filosofică și socială are gust amar, dar disperarea este detonată mereu de ironie. Strigătul după copilăria și adolescența care au trecut devine nostalgie, iar nostalgia după ceea ce ne-a făcut fericiți cândva devine poezie, și poezii, poezii pe care, dacă ar fi să fac o antologie a poeziei contemporane de limbă română din Republica Moldova, le-aș include neapărat. Într-un cuvânt, e o carte răscolitoare. O carte, pe care am citit-o în această dimineață dintr-o răsuflare. O carte foarte bună.

IN MEMORIAM Ion BORȘ



''În noaptea asta fără somn cuminte
 Încerc să-mi caut tihnă în cuvinte
 Pun lumînare lângă lumânare
 Și fac minunea unei nopți cu soare 

Vorbesc în glas și mă aud pe mine 
Și-s bucuros că am vorbit cu cine
 Iau binișor și-mi fac stenografie 
Și sa mă dau c-am scris o poezie 

La ora asta de-ar fi treaz vre-un critic literar 
Ar fi găsit că-i bună de ziar 
Dar sânt plecați cu toți la balamuc 
Și eu sting lumânarea și mă culc.”

 ION BORȘ 

vineri, 16 decembrie 2016

Mihail Vakulovski a distribuit albumul creat de Tiuk.
20 de minute
Premiile Tiuk! pentru anul literar 2015
Tiuk a adăugat 8 fotografii noi în albumul Premiile Tiuk! pentru anul literar 2015 — cu Casa de Editură Max Blecher şi Editura Herg Benet.
39 de minute
Premiile Tiuk!
pentru anul literar 2015
Debut
Poezie
Victor Țvetov, „În lipsa unor lucruri importante”, Editura Max Blecher
Proză:
Alexandru Voicescu, „Malad”, Editura Herg Benet, 2015
Poezie
T.S. Khasis, „Aparenta naturalețe a vieții”, Editura Max Blecher
Proză
Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, Editura Humanitas
Proză scurtă
Andrei Crăciun, „Pălăria albastră”, Editura Herg Benet
TiukEseu
Ana Dragu, „Mîini cuminți: copilul meu autist”, Editura Polirom
TraduceriTiuk
Victoria Akimova-Crudu, „Instrukția dlea pobega. Antologhia sovremennoi rumânskoi poăzii”, Editura Cartier

(Vă amintim că volumele & traducerile scriitorilor
din redacţia & familia Tiuk!
nu intră în concurs)
Desene: Perjovschi Dan, diplome: Claudiu Oana
covrigeii roșii de parcă ar fi mistuiți de flăcări pe care-i mânca mama și soacra mea când eu și Vica eram copii azi se mai găsesc doar la policlinica 12. Pe când eram copiii însă nu ne plăceau și ne miram foarte tare că mamele noastre se dădeau în vânt după ei. azi ne plac și nouă, azi și noi ne dăm în vânt după ei, dar azi nu se mai găsesc chiar la toate colțurile. azi se mai găsesc doar într-un singur loc:
la policlinica numărul 12 de la buiucani,
de unde i-am si cumpărat azi când  vica a mers la o consultație la chirurg, după ce dimineață a alunecat și și-a zdrelit fața.

joi, 15 decembrie 2016




Serghei ESENIN


SPOVEDANIA UNUI HULIGAN

Nu poate să cânte orişicare,
Nu orişicui îi este dat să cadă ca mărul goldan
La străine picioare.

Aceasta e cea mai mare spovedanie
Prin care se mărturiseşte un huligan.

Eu afişez înadins o mină nefericită, 
Pe umeri cu capul ca felinarul cu gaz lampant.
A sufletelor noastre toamnă desfrunzită-mi place
Pentru urmaşi s-o fac să lumineze constant.
Îmi place când pietrele înjurăturilor
Fulgeră spre mine ca grindina furtunii râgâitoare,
Şi-atunci îmi strâng şi mai tare-ntre palme
Băşica frizurii mele, clătinătoare.

Atunci atât de drag îmi e să-mi amintesc
Iazul în lintiţă, zvon de arini sub stele
Şi că undeva la ţară părinţii îmi trăiesc,
Cărora le este în cot de versurile mele,
Dar cărora li-s scump cum carnea şi pământul,
Ca ploaia răvăşind verdeaţa în primăvară.
Ei ar veni cu furca să vă spargă trupul,
De m-aţi atinge măcar cu o vorbă de ocară.

Sărmanilor, sărmanilor ţărani!
Voi, probabil, v-aţi cam urâţit,
La fel temându-vă de dumnezeu
Şi de-al apelor duh sumbru şi vrăjit.
O, dacă aţi pricepe-n acest timp proclet
Că în Rusia feciorul vostru e
Cel mai bun poet!
Oare nu lor inima li se bruma,
Înţepată ca de spin, de ac,
Când el, desculţ, călca prin băltoace reci?
Iar astăzi dânsul poartă un joben înalt
Şi pantofi scârţâitori, de lac.
Însă mai trăieşte-n el elanul de cândva
Al aceluiaşi ştrengar din ruseştile sate.
Oricărei vaci de pe firma mezelăriei
El i se închină încă de departe
Şi, întâlnindu-se cu cărăuşi în piaţa prăfoasă,
Amintindu-şi izul gunoiului de pe ogoare,
El coada fiecărui cal e gata s-o poarte
Ca pe trena rochiei de mireasă.


Eu îmi iubesc vatra.
Îmi iubesc foarte tare baştina, frate!
Chiar de-i roasă de mâhnirea ruginie-a răchitelor.
Plăcute mi-s ale porcilor râturi pătate
Şi glasul broaştelor în miezul de noapte.
Sunt tandru bolnav de amintirile copilăriei,
Visez la ursuzul aprilie şi la răceala serii,
De parcă să se încălzească, arţarul nostru
Se aşează pe vine în faţa focului zării.
O, câte ouă furasem eu din cuiburile lui,
Căţărându-mă pe scara crengilor întortocheată!
Mai e acelaşi, cu coroana-n legănatul vântului?
Îi mai rezistă scoarţa aspră, crăpată?

Dar tu ce mai faci,
Iubite dulău bălţat?
De bătrâneţe ai ajuns orb şi scâncitor
Şi tot umbli prin ogradă coda târându-ţi
Ca cea mai prăpădită javră din sat,
De nu mai ştii unde-i grajd, unde-i pridvor.
O, ce scumpe mi-s acele ştrengării, pe când,
Şterpelind din casă vreo coajă de pâine,
Eu cu tine muşcam din ea pe rând,
Fără-a ne contra deloc, om şi câine.

Eu am rămas la fel,
La fel sunt cu inima.
Ca albăstrelele-n lan de secară
Pe faţă ochii îmi înfloresc.
Aşternând a poemelor rogojini de aur,
Aş vrea să vă spun că vă iubesc.

Noapte bună!
Noapte bună la fiecare!
Prin iarba amurgului coasa zării zângăni prelung...
Astă seară aş vrea foarte tare
Prin geam luna s-o sug.

Lumină albastră, lumină atât de albastră!
Sub vălul ei nici să mori nu ţi-e jale.
Fie, chiar de par oarecum cinic
Ce şi-a prins un felinar la dos,
Mai la vale de şale!
Bătrâne, mult călăritule Pegas în trecere,
Să am şi eu nevoie de trapul tău mărunt, ca la circ?
Eu am venit ca un meşter neînduplecat
Şobolanii să-i cânt, în slăvi să-i ridic.
Căpăţâna mea lunii august e-asemeni,
Fierbe şi curge al pletelor mele vin.

Aş vrea să fiu o velă galbenă-n ţara
Spre care plutim, purtaţi de destin.

(1920)


Traducere: Leo BUTNARU