Am terminat de citit cartea VINIL de Igor Guzun. O carte despre Moldova („Moldova. Aici cele mai frumoase texte despre oameni sunt necrologurile”; „Aici nimeni nu aleargă, de aici toți fug”; „Moldova. Aici, când un om cade, ceilalți râd în loc să-l ajute să se ridice. Moldova. Aici vestea cea bună că a murit capra vecinului”; „Aici doar vântul deschide și închide porțile”) despre copilărie („copilăria este atunci când și câinele, și pisica sunt mai în vârstă ca tine.”), despre când se termină copilăria („copilăria se termină atunci când începem să ne tăiem singuri unghiile”), despre adolescență („ primul sân din palma ta, atins cu tremur. Și primul cutremur din viața de student, căruia i-ai supraviețuit în noaptea ceea în care ați ieșit cu toții afară și nu i-ai recunoscut pe jumătate dintre oameni, pentru că erau prieteni sau prietene din alte cămine.”), despre cotidian („să intre televizorul în casa omului cu vești proaste/ astăzi e bonton”), despre existență ( „nisipul curge într-o singură direcție/ fie că alegi să-l urmezi sau nu”), despre relații dintre oameni („am ajuns cu profesorii noștri la tu”) și despre vise („ ce bine e că hopul devine speranță”). În carte reflecția filosofică și socială are gust amar, dar disperarea este detonată mereu de ironie. Strigătul după copilăria și adolescența care au trecut devine nostalgie, iar nostalgia după ceea ce ne-a făcut fericiți cândva devine poezie, și poezii, poezii pe care, dacă ar fi să fac o antologie a poeziei contemporane de limbă română din Republica Moldova, le-aș include neapărat. Într-un cuvânt, e o carte răscolitoare. O carte, pe care am citit-o în această dimineață dintr-o răsuflare. O carte foarte bună.