duminică, 14 decembrie 2014

Dumitru Crudu - Un american la Chișinău - YouTube

www.youtube.com/watch?v=ZzywObi1Tc8
7 iun. 2013 - Încărcat de vakulovski
Dumitru Crudu - Un american la Chișinău, lectură și lansare e-book la Republica, 7 iunie 2013 ...

Dumitru CRUDU // CONFESIUNILE UNUI KAGHEBIST | Deschide.md

Dumitru CRUDU // CONFESIUNILE UNUI KAGHEBIST | Deschide.md

marți, 2 decembrie 2014

vreau mai repede sa fiu recunoscuta ca poeta, mi-a spus Eliza, o fetita din clasa a patra, care frecventeaza clubul poetilor copiii, ca sa nu ma mai puna mama sa spal vesela.
https://eacea.ec.europa.eu/creative-europe/funding/literary-translation-2015_en

Literary translation 2015

Related Action(s):
Status Deadline Call reference
Open
04/02/2015 - 12:00 (CET/CEST, Brussels time) EACEA 46/2014

Call notice

Organisations wishing to apply for 'Support to Literary translation  projects' are invited to submit applications online by Wednesday 4 February 2015, 12:00 noon (midday, Brussels time) to the Education, Audiovisual and Culture Executive Agency in Brussels.
pdf   English Français Deutsch
Deadline for submitting:         04/02/2015 at 12:00 noon (midday Brussels time)

Dumitru CRUDU // A fost înmormântat în ziua alegerilor | Deschide.md

Dumitru CRUDU // A fost înmormântat în ziua alegerilor | Deschide.md

luni, 24 noiembrie 2014

http://artsunited.ro/dumitru-crudu-salutari-lui-trotki-1696
In statia din fata magazinului Gemenii,  boschetarul care cersise in troleu coborî şi-i aruncă unui boschetar care stătea în genunchi în faţa trecătorilor un leu. Şi plecă mai departe, fără să se uite înapoi. Probabil, plecă să...cerşească.

duminică, 23 noiembrie 2014



AMINTIRI CU TATA
Laura CIOCLEA

Am încercat, la un moment dat, să adun toate amintirile mele legate de tata, oricât de mici sau puţine ar fi ele. Mi-am dat seama că eram foarte aproape de a uita un eveniment foarte important din viaţa mea. Din viaţa oricărei fete.
Nu ştiu ce zi a săptămânii era, nici exact ce vârstă aveam, poate vreo 5 anişori, dar aveam o geacă roz. Ştiu că afară era frig, pentru că am mers cu troleibuzul iar geamurile erau aburite. Mai ştiu că am undeva o poza din acea zi. Tăticu’ (pentru ca aşa-i spuneam eu), purta cu el mai mereu aparatul de fotografiat. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată fără el.
În ziua aceea el m-a dus să-mi găurească urechile. Era timpul ca fata lui sa-şi pună cercei.
Nu am fost niciodată sensibila la durere fizica, nici când eram mică, aşa că am trecut bărbăteşte de procedură, în pofida acului gros şi lung. Acul mi-a rămas în memorie pâna azi.
Prima mea bijuterie era să fie o pereche micuţă de cercei din aur (sau poate doar poleiţi cu aur) cu o pietricică roşie-bordo în mijloc. Cutiuţa lor era de un galben ca lămâia, cu o pernuţa roşie de catifea.
Eram tare mândră în ziua aceea, chiar dacă pe drum înapoi nu mai puteam sprijini capul de geamul troleibuzului.
Ca să-şi ia doza zilnică de cafea si ţigară, m-a dus mai târziu la cafeneaua din centrul Chişinăului, acolo unde mergea mereu. Sistemul meu intern de navigare tot încearcă acum sa găsească acea intersecţie de străzi, dar îi lipseşte orientarea. Nu am fost în Chişinău foarte mulţi ani. Ţin minte exact cum arăta, cu draperiile albe, vechi, până în podea, cu terasă în faţă, cu mese unde se adunau tot soiul de oameni publici ai momentului. Toţi împărţeau aceeaşi pasiune pentru cafea si ţigară.
Eu eram unicul copil pe acolo. Nu am văzut altul vreodată. Beneficiam de exclusivitate. Si de plăcinte. Tăticu’ era mare iubitor de plăcinte. Aici sunt sigura ca l-am moştenit. Nu mă pot abţine atunci când le am in faţa mea. Aşa că mâncam plăcinte, atâta timp cât înţelepţii de acolo bârfeau alţi înţelepţi. Povestea se lungea uneori până târziu. Îmi amintesc că mămica (pentru ca aşa-i spun eu) nu era întotdeauna de acord.
Din ziua aceea, tăticu’ mi-a mai dăruit cercei. Într-un an, de ziua mea, când deja nu mai locuiam împreună, a insistat să-mi cumpere cercei. De data asta din argint, în formă de spirală. La 26 de ani mi-a luat un medalion în forma unui berbec, zodia mea. Sunt aproape sigură că şi la 27 mi-ar fi luat ceva din argint. Îi plăcea argintul.
Ieri, cutremurul m-a prins vorbind...la mobil.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Dumitru Crudu - Performance la Republica

  • de la vakulovski
  • Acum 2 săptămâni
  • 26 de vizionări
Dumitru Crudu - Performance la Republica, octombrie 2014, Biblioteca Naţională din R. Moldova. Eveniment în cadrul Zilelor ...
  • HD

Dumitru Crudu // Sida purifică rândurile bidoniştilor | Deschide.md

Dumitru Crudu // Sida purifică rândurile bidoniştilor | Deschide.md

vineri, 14 noiembrie 2014

„Oameni ai nimănui”

GALERIE
bogdan cretu200
  • bogdan cretu200

- +
Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele.
Dumitru Crudu notează, într-un laconic preambul al piesei sale Oameni ai nimănui: „Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viaţă. Eu nu am născocit aceste lucruri, ele sunt nişte produse ale realităţii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreţi, care s-au născut în Republica Moldova”. Prin urmare, drama aceasta tinde să se apropie cât mai mult de reportaj, înscriindu-se în linia teatrului vérité, cu subtile intarsii poetice.
Convenţiile cele mai obişnuite ale discursului dramatic sunt puse în joc pentru a da naştere unor cazuri tipice, care exemplifică elocvent condiţia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia şi Maria aduc în prim-plan aceeaşi problemă majoră a individului silit de circumstanţele din ţara de baştină (Republica Moldova, în acest caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice ţară din estul Europei care a cunoscut, după căderea blocului socialist, exodul tinerilor către Occidentul promiţător) să îşi caute norocul în altă parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntăm de ani buni, este conştientizat de personaje, care nu au însă libertatea de a alege: în ţară nu mai e de trăit, în Italia nu reuşesc să îşi afle rostul decât cu preţul unor compromisuri greu de răscumpărat.
Acest statut este observat nu în liniile sale generale, ci particularizat, surprins în datele sale concrete. Înainte de plecare, Alexandru este cel care ţine publicului un fel de prelegere demonstrativă, punctând verdicte corecte şi aparent cinice: „Sunt atâtea localităţi în care au rămas doar bătrânii. În curând, am putea ajunge o ţară fără locuitori. Toţi ştiu lucrul ăsta, dar toţi se evaporă de aici, inclusiv eu”. Abia după debarcarea în Italia, văzută ca un soi de no man’ s land, aflăm cu stupoare că nu neapărat setea de câştig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: suferă de o boală incurabilă, nevasta e beţivă, iar copilul nu are din ce trăi, aşa că s-a decis să-şi sacrifice ultimele zile şi ultimele puteri pentru a mai prinde cât de cât cheag. Imediat ce capătă o slujbă, ca îngrijitor al unui bătrân nebun, el este numit în didascalii, de fiecare dată când rosteşte câte o replică: „bărbatul care şchioapătă un pic şi este palid la faţă”. Redundanţa devine un artificiu care nu face decât să marcheze dramatismul situaţiei sale, pus în pagină de el însuşi: victimă a nazurilor unui bătrân care se va dovedi un farseur în cele din urmă, Alexandru încearcă să sfârşească demn: „Eu aveam două variante: să fiu un bolovan în casă pentru familia mea sau să încerc să plec şi să-mi spăl singur farfuriile murdare”.
Celelalte personaje confirmă exact acelaşi statut de victimă a unei lumi anapoda: acasă nu au ce mânca, nu au servicii, aici trebuie să facă mari sacrificii pentru a-şi menţine slujba înjositoare; Silvia se prostituează, cu acordul consortului Vitalie, Maria spală picioarele unei bătrâne, în timp ce soţul îi moare acasă, iar copilul e luat în grijă de o mătuşă ş.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleşte melodramaticul, pentru că ar însemna să falsifice lucrurile. Or, conform manifestului fracturist, al cărui coautor este, aplicat fidel şi în teatrul său, ficţiunea nu face decât să sublinieze, la modul autenticist, traumele realului.
Riscul unei astfel de formule ar fi acela al convenţionalităţii rigide, al previzibilităţii facile. Numai că autorul ocoleşte tezismul tocmai prin stratificarea atentă a acestor drame total verosimile: celor ale exilaţilor, ale dezrădăcinaţilor, le răspund dramele celor îngrijiţi: Marco, bătrânul nebun supravegheat de Alexandru, joacă de ani buni acest joc doar pentru a mai zgândări compasiunea fiului, pentru a nu sfârşi într-un azil, signora Elisa, bătrâna din grija Mariei, nu face decât să-şi ostoiască marea durere cauzată de indiferenţa fiicei ei etc. etc. Ia astfel naştere un permanent dialog al victimelor, care nu reuşesc să se împotrivească unui sistem absurd, care nu mai preţuieşte omul, ci se scutură de el când devine inutil sau îl tratează brutal atunci când acesta nu are nici o protecţie.
Devine astfel limpede că titlul piesei pune degetul pe rană: cei care pleacă sunt dezrădăcinaţi, numai că nu e nevoie să te rupi de ţara de baştină pentru a deveni un om al nimănui. Lumea e plină de victime, iar acest lucru aproape că nici nu mai impresionează pe nimeni. Poate doar pe ziariştii vânători de senzaţional şi pe dramaturgi, cum constată Alexandru, care îşi conştientizează statutul de „caz special”, numai bun să inflameze inspiraţia unora mai sensibili la bolile veacului, printre care indiferenţa este cea mai gravă: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul, dar şi alte ziare. Gheorghe Bâtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia!”
E asta o consolare? Desigur că nu, dar e un semnal de alarmă. Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele. Autorul basarabean a câştigat un pariu nu doar estetic, ci şi unul etic, moral.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi 

joi, 13 noiembrie 2014

Iata ce am gasit pe http://www.diacaf.com

O ştire zice că şoarecii au mîncat vreo 400.000 de tone de grîu, adică 6% din producţie, în valoare de 40 de milioane de euro. Cică nu s-a mai permis deratizarea, pentru că substanţele cu pricina n-ar fi fost la standardele UE. Recomand călduros înfiinţarea unor crescătorii de pisici (eventual cu fonduri europene). Pe lîngă faptul că vor apăra, într-o manieră totalmente ecologică, producţia de grîu, pisicile pot avea şi un rol în dezvoltarea culturii, dacă ne gîndim, bunăoară, la Les Chats de Baudelaire, la tablourile lui Victor Brauner sau la alte creaţii literar-artistice pe care le-au inspirat. (Mircea Vasilescu)

● Dacă aveţi chef de o comedie simpatică, puteţi încerca irlandezul Bărbaţi mişto (regia John Butler, 2013). Petrecerea burlacilor nu e chiar o petrecere, ci o excursie la munte, iar cei mai macho tipi se dovedesc a fi, de fapt, cei mai vulnerabili. Filmul a avut un mare succes în Irlanda şi nu numai. Reţeta: personaje ataşante şi atmosferă sparkling. (Ana Maria Sandu)

● A apărut o nouă librărie în Bucureşti. Deocamdată, o găsiţi doar online ( www.p-u-n-c-h.ro ), dar tot e grozav, pentru că e primul spaţiu de la noi dedicat teoriilor şi practicilor din arta contemporană. PUNCH e o platformă de distribuţie pentru editurile mici, artişti, organizaţii şi instituţii din sudul şi estul Europei care vor să ajungă la publicul larg. Eu am pus deja ochii pe un album Ion Grigorescu. (Luiza Vasiliu)

● „Viitorul este feminin“ – aşa sună sloganul Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti. Cele patru spectacole produse în Marea Britanie, Polonia şi Statele Unite ale Americii explorează, fiecare din altă perspectivă, inegalitatea dintre sexe şi feminismul. (Matei Martin)

● Cum se apropie Tîrgul de carte Gaudeamus (unde găsiţi mai uşor şi cărţile editurilor mici sau de la Chişinău), vă recomand trei antologii de poezie, pe cît de bune, pe atît de diferite: Petru Creţia – 111 cele mai frumoase poezii (Editura Nemira), Mihai Ursachi – Magistrul Ursachi pe vremea cînd se credea pelican (Editura Charmides) şi Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie (Editura Cartier). Să-mi spuneţi care v-a plăcut cel mai mult! (Marius Chivu)

● Hărţi către stele (Maps to the stars, 2014, în regia lui David Cronenberg, cu Julianne Moore, John Cusack, Robert Pattinson, Mia Wasikowska) – un film îngrozitor, înspăimîntător, dar cît se poate de interesant. În care mai toate posibilele standarde de vîrstă, celebritate, inocenţă şi morală sînt violent răsturnate. (Iaromira Popovici)

● Începînd cu 13 noiembrie şi pînă pe 23, la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie. Zece zile, peste 50 de evenimente, 6 ţări invitate, 11 teatre şi proiecte independente româneşti. (Stela Giurgeanu)

● Pînă pe 16 noiembrie, doamna profesor Adina Nanu susţine o inedită „Pledoarie pentru pălărie“, în contextul expoziţiei „Găteala capului“, deschisă în Sala „Tancred Bănăţeanu“ din cadrul Muzeului Ţăranului Român. O adevărată paradă a costumelor de epocă, cu accent pe pălăria „tocă“, pălăria „lighean“, a anilor 1910, pălăria „castron“ a anilor ’20, turbanul anilor ’30, epoca New Look, şi pălăria „ţuguiată“. Pentru ca anii ’60 să proclame, ritos, exclusiv basmaua şi basca... ca singure accesorii în pas cu transformările revoluţionare de la oraşe şi sate. (Remember: Erau anii în care doamnele cu pălărie erau arătate cu degetul în tramvai ca reprezentante ale moşierimii şi somate, sub ameninţări, să coboare.) Tot aici puteţi găsi şi Calendarul-album 2015, pe tema „Găteala capului“, cu ilustraţii de Carol Popp de Szathmári şi Hedwig-Maria Formagiu, după documente originale din arhiva Muzeului. (Ruxandra Mihăilă)

● Cartea pentru copii (şi nu numai) a lui Florin Bican Şi v-am spus povestea aşa – Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei însişi (Editura Arthur), care va fi lansată luni, 17 noiembrie, ora 19, la Librăria Bastilia. O colecţie de basme clasice, de la „Harap Alb“ la „Tinereţe fără bătrîneţe“… repovestite cu rafinament şi mult umor din perspectiva consilierilor de campanie (de cucerire ori altele) ai voinicilor, ignoraţi de multe ori în poveste – caii. Deşi şi cîinii din Giurgiu au cîte ceva de spus! (Adina Popescu)

miercuri, 12 noiembrie 2014

luni, 10 noiembrie 2014

vineri, 7 noiembrie 2014

Un text de Jovi ENE

Recenzii despre filme si carti

Un american la Chișinău, de Dumitru Crudu

Articol publicat de Jovi pe 7 Noiembrie 2014
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

un-american-la-chisinau_1_fullsize”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013
Romanul lui Dumitru Crudu mi-a adus ceva impresii amestecate. Pe de o parte, este un roman extrem de viu, foarte bine poziționat în realitate și cu personaje construite cu talent și reprezentând tiparele unor personalități ce populează România (și Moldova, dacă e să vorbim corect din punct de vedere politic). Pe de altă parte, cel puțin un personaj este neverosimil de naiv, cel puțin până la un anumit punct, lucru pe care, de altfel, l-am mărturisit autorului atunci când ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. Pur și simplu, acel personaj mi s-a părut că nu poate exista, că este o metaforă produsă de către autor pentru a ne arunca din realitate, așa cum pare inspirat romanul, într-un fel de ficțiune dorită a fi impusă cititorului.
Suntem în fața unei aventuri, a unei road book, o călătorie aproape inițiatică (spre descoperirea țelului în viață, spre descoperirea fericirii, până la urmă) a unui moldovean, Anton, care speră să fie mai aproape de iubirea pe care și-o dorește nespus. De altfel, chiar dacă totul pare a se învârti în jurul Lorei, nicio femeie nu este neglijată, nu este uitată și nici părăsită, pentru că fiecare are o șansă în sufletul său. Dacă Lora s-ar fi dovedit mai devreme sau mai târziu doar o pierdere de vreme, el s-ar fi reorientat (și o face de câteva ori) spre prietenele ei sau spre frumoasele trecătoare din Brașov, Craiova sau Chișinău. Naivitatea însă ”îl răsplătește” la fiecare pas și nu mi-am dat seama dacă nu cumva ea este voluntară, pentru a aduce în prim plan duplicitatea femeilor din carte, impregnante de un materialism atroce: întotdeauna bărbatul care are bani sau influență este preferat.
Chiar dacă americanul este pe copertă, totuși personajul principal rămâne naivul Anton, ziaristul de succes, care poate găsi un subiect oriunde, cu atât mai mult prin peregrinările sale pe străzile Brașovului (de altfel, ca să facem o paralelă cu americanul, chiar dacă Chișinăul este pe copertă, totuși Brașovul este locul principal al desfășurării acțiunii). Cum poate avea însă succes în România sau la femeile noastre un american gras, dizgrațios (mi-am și imaginat personajul), cu un apetit masiv pentru bere și tutun? Și mai ales lipsit complet de încredere, are și de ce, pentru românașii noștri? Nici acum nu îmi dau seama sau nu vreau să realizez că banii îl aduc pe piedestal. Dar de ce a venit?
”Anton știa de la Cătă Bod, că Martin venise la Chișinău ca să descopere adevărata viață. Suna cam patetic sau poate că și tipa mai pusese ceva de la ea, dar americanul i-a asigurat pe toți cei care-l sorbeau din ochi că anume pentru asta a lăsat confortul american, pentru a descoperi adevărata viață.”
Dumitru Crudu la FILIT 2014
Dumitru Crudu la FILIT 2014
Americanul este însă doar o apariție exotică și atât, menită să lege personajele și să ne apropiem și mai mult de personalitatea acestora, pe de o parte, și de locurile și evenimentele în mijlocul cărora trăiesc ele. Dacă vorbim doar de a doua parte, observăm că Dumitru Crudu este un observator atent al orașelor în care a trăit: Brașovul, cu liniștea sa nocturnă, se transformă rapid în raiul petrecerilor îndată ce trecem de ușile caselor din Centrul Vechi; cu antagonisme pronunțate între clase și cu multe-multe lupte politice, purtate inclusiv prin intermediul ziarelor; cu mulți basarabeni veniți la studiu la Universitatea Transilvania, mulți dintre ei rămași și după facultate pentru a se amesteca într-un conglomerat aproape complet de etnii. Spre final, centrul acțiunii se duce spre Chișinău, pentru că Anton și Martin ajung acolo pentru ca cel din urmă să cunoască și un alt fel de lume: un oraș frumos și spectaculos atât prin încremenirea sa în timp, cât și paradoxul vieții zi-noapte, care merge de la siguranță până la frica de a ieși pe stradă noaptea, determinată de atacurile dese, unele dintre ele venind din partea… brașovenilor. Desigur, romancierul intervine pentru a ne dezvălui propriile observații cu privirea la acea lume, pe care personal doar mi-o imaginez:
„După ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chișinău a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente: monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor, monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold, monumentul lui Serghei Lazo. Singura deosebire e că piața unde se înalță monumentul lui Lazo nu se mai cheamă Serghei Lazo, ci Decebal, iar cea pe care țâșnește ca o apă împietrită monumentul soldaților sovietici eliberatori nu se mai cheamă Piața Soldaților Sovietici Eliberatori, ci Piața Națiunilor Unite. Doar denumirea e alta, dar, în esență, toate au rămas la fel. E destul să zgârii un pic pojghița subțire ca să dai de aceeași apă bâhlită de pe vremuri.”
Revin la naivitate, pentru că omul acesta, Anton, este, cel puțin în privința relațiilor cu femeile, de o naivitate enormă. Asta deși este sfătuit de multe ori de către prieteni să renunțe la Lora, fie ei prieteni adevărați, fie ei doar admiratori, la rândul lor, ai acesteia și ei doresc să scape de un concurent. Cu atât mai mult că femeile din jur sunt atrase de alura lui de scriitor în devenire (pentru că nu poate fi numit complet) și ar putea profita de această conjunctură. Nu, el este în continuare îndrăgostit de orice femeie din jur, ba chiar și de Lora după ce aceasta a fost mutilată de un alt îndrăgostit de ea. Să luăm două exemple ale acestor sfaturi, pe care el nu le-ar urma nici dacă ar fi fost torturat:
”O femeie așa de frumoasă ca ea nu poate să aibă un singur iubit și să nu fie curvă. Anton, uit-o cât mai repede că ea nu o să fie niciodată iubita unui poet sărac și a unui ziarist de scandal. Uit-o, Anton, pe femeia asta, care nu se iubește decât pe sine.”
”-Lora e pur și simplu o curvă, asta nu vrei să auzi tu. Tu ar trebui să-i mulțumești lui Pleșea că târfa aia i-a bătut lui în ușă și nu ție, nu să disperi. Dar tu chiar crezi că ea acum e la bunica ei la țară?
-Da’ unde ar mai putea fi?
-Oriunde.
-Adică?
-Poate e la Cătă.
-Ei, asta nu o mai cred.
-Atunci la Matei Rusu.
-Nici pe asta n-o cred.
-Pentru că ești tare naiv.”
Dumitru Crudu face o radiografie realistă (și crudă, ca să fac o glumă cu numele autorului) a vieții postdecembriste, plină de ipocrizie și de lipsă de substanță, astfel încât tarele societății în ansamblu, ale politicii în special se reflectă în viața tuturor personajelor: ele sunt lovite nu numai de naivitate sau de prostie, ci și de amestecul voluntar al politicului, ale jurnalismului prost executat, al lipsei de viziune în viața unor oameni care au cu totul alte scopuri în viață (cum ar fi publicarea unei cărți, pentru care trebuie ori să ai noroc, ori să te proslăvești în fața unui magnat financiar, de multe ori în ființa unui politician). Rezultă un roman viu, care ne arată o Românie foarte actuală, dar până la urmă optimistă (după atâta naivitate, prostie, abundență de zgomote, mai ales psihice), neașteptat de optimistă. Omul ăla reușise se scape de responsabilitățile, de multe ori abuzive, ale societății.

Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.

Text preluat de pe http://filme-carti.ro

vineri, 31 octombrie 2014

Am lucrat si eu doi ani la TIMPUL, dupa care... acum lucrez in alta parte. Cu toate ca, in prezent, nu lucrez la TIMPUL, nu pot sa tac. Prin pierderea lui Constantin Tanase, jurnalistica basarabeana a pierdut cel mai mare publicist al sau de dupa 2000 incoace. In anii neocomunismului moldovenesc,Constantin Tanase a transformat ziarul pe care l-a fondat intr-un adevarat ziar de opozitie, unul dintre putinele de acest fel din Republica Moldova. A preferat sa fie un jurnalist curajos si angajat decat impartial si echidistant si martor si timpul i-a dat dreptate. Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca in pace.

joi, 30 octombrie 2014

Unde e adevaratul Dumitru Crudu?

30 iul 2004 Autor: Constantin Abaluta


Cazandu-mi in mana doua volume de poeme al lui Dumitru Crudu*, la cel putin un an dupa ce citisem o carte de teatru a aceluiasi (si dupa ce viziunile sale dramatice fusesera premiate la mai multe concursuri), am avut o senzatie stranie, pe care o mai incercasem de doua ori in viata. O data recitind "Elegii pentru fiinte mici" si intermezzo-urile din "NU" de Eugen Ionescu. Si a doua oara reluand cartile de poeme ale lui Matei Visniec.


Nu e aici nici o judecata de valoare, ci doar o constatare a unor inefabile mecanisme de creatie. Dramaturgii care au inceput prin a fi poeti n-au cum sa nu faca din poem un laborator de incercare a viitorului - inca imprevizibil - limbaj teatral. In prima carte, starile usor parodice, post-bacoviene, dar prin asta nu mai putin incarcate de-o autentica emotie, prefigureaza lumea stresata si fara iesire din piesele sale. Observatia marunta si colajele neasteptate induc o stare de tensiune psihologica care se transmite direct, dincolo de orice metafora, aidoma replicii de teatru : "am pus apa pe plita / nu aveam ce sa pun in ea / eram singur in casa toata / apa incet se evapora // monedele de cinci iesisera din circulatie / si ce simpatice mai erau / apa fierbea mai departe / afara stropi de ploaie cadeau // am vrut sa ma scol si sa plec / afara intuneric cadea / stateam pe trepiede scunde / alaturi apa se evapora (SONET 5)" Starea de debusolare interioara, ca in monologul unui mare timid, este ghicita din banalul leit-motiv al apei care fierbe si se evapora, cat si din neasteptata trimitere la monedele mici ce au iesit din circulatie si la stropii de ploaie ce cadeau pe caldaram. Ang
oasa perfecta, minimalista, a personajului apare si in poemul cu gandacul care "merge spre capatul celalalt / al mesei / si se uita la luna / sunt scaune pahare sunt farfurii / nu se opreste / e negru la culoare / e noapte afara / el este / nemaipomenit de singur / eu ma / asez pe un scaun alaturi / si il privesc" Poemul IERI surprinde si el o autentica situatie dramatica: atractia morbida a tanarului pentru vanzatoarea de la pompele funebre si flusturatic-cinicele sale serenade inchipuite: vroiam "sa intreb daca sicriele sunt de marimi / diferite sa intreb ce greutate au / si peste cat timp vor putrezi / si desigur cat costa". Oblomovist, traind mai mult in inchipuire, actantul marturiseste, scuzandu-se parca: "dar pompele funebre astazi sunt inchise / eu imi fumez singur tigara in fata usii / si imi amintesc cum ieri / vanzatoarea aia noua si tanara se plictisea / la geam". Iar in al doilea volum (al carui titlu frizeaza el insusi un exercitiu de impostatie) avem de-a face cu exercitiile de iubire si singuratate ale unui cuplu, insidios si contrapunctic relatate de vocea masculina: "tu stai intinsa intr-un / fotoliu te sufoci (...) vinisoarele de / pe / gatul tau / se sparg in / sute de / musuroaie de furnici / se inmultesc (.) sunt tot mai / multe / bataile / inimii tale le / inregistrez / la magnetofon si / le amplific / prin difuzoare / bataile / inimii tale se / aud/ in tot cartierul / plutesc peste / blocurile / cu noua etaje (...) preferi sa stai in picioare cand nu e nimeni acasa? Stiu, cand / afara-i noroi / nu te mai speli pe dinti".

Stiinta de a da adancime psihologica unor fapte aparent disparate, de a construi din aschii o biografie torsionata: iata soiul de lirism ce vizeaza o constructie mai ampla, dramaturgica, ori macar scenica. Falsul Dimitrie Crudu, ubicuul Dumitru Crudu, poooooooooate fi intalnit de-acum inainte pe scena, dar asta nu rapeste cartilor sale de poeme savoarea originara.




*) Dumitru Crudu: Falsul Dimitrie Crudu, Editura Vinea 2003, 62 pag., pret


neprecizat
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.07.2004

Dumitru Crudu // Omuleţii verzi din Donbas vin în Moldova | Deschide.md

Dumitru Crudu // Omuleţii verzi din Donbas vin în Moldova | Deschide.md

miercuri, 29 octombrie 2014

http://vatraoficial.wordpress.com/2014/10/29/alexandru-musina-jurnal-continuare/

Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

???????????????????????????????

8.XII.1988

Iarăşi propagandă (subtilă) la „Vocea Americii” – dincolo de decenţa lor (relativă), aceeaşi senzaţie de zădărnicie şi futilitate a politicii „de zi cu zi”. Prea mulţi cu păreri, vorbe, interese. Şi, sub ele, nesfîrşite nenorociri, ticăloşii, exultări, fiecare cu intensitatea sa unică şi repetabilă, cu aura de absolut a oricărei întîmplări şi trăiri umane, pe care – rareori – reuşeşte să ne-o transmită marea literatură. Dar în viaţă – sînt prea multe laolaltă şi, prin aducerea la un loc a tuturor, mass-media le banalizează fără să vrea, le demonetizează. Deşi – sau poate tocmai pentru că – „pompează” în fiecare cît poate, se exaltă şi se strofoacă, titrează cum poate mai şocant, etc. Şi – desigur – copiază literatura cît poate (sau filmul, teatrul etc) pentru a-şi spori prin subtilitate eficienţa emoţională, pentru a prinde acel „efect de absolut” de care vorbeam. Citind – să zicem – o colecţie de bune ziare sau reviste occidentale de acum 10-15 ani, ai – cumva – acest sentiment „shakespeare-ian” al lumii, dar al lumii ca totalitate, peste toată harababura de evenimente „la zi”, plutind – acum – aburul lucrurilor care au trecut ireparabil, care s-au invocat în timp, acoperite de alte şi alte evenimente, fără nici o şansă de a mai ieşi la suprafaţă „calde”, „proaspete”, vii. Ci, cel mult, ca moaşte, ca relicve istorice, ca semne care duc la un prezent, în fond, atît de indiferent la ce-a fost. În ultimă instanţă, „efectul de absolut” derivă tocmai din irepresibilul sentiment al tranzienţei absolute (?!?) a tuturor celor umane, nu discret, dar nu mai puţin de neînlăturat, „vanitas vanitatum”. Cam multă vorbărie chiar aici, recunosc, dar nu mai sînt în formă. Oricum, sper să formulez mai pregnant (şi mai precis), cu o altă ocazie, semirateul de aici fiind calea (şi condiţia necesară) spre „reuşita” de atunci.

Apropo, revin: numai scriind, devii scriitor. Consacru prea puţin timp şi energie scrisului pentru a putea avea vreo pretenţie. Cel puţin în proză, încă sînt un perfect diletant, fără o cunoaştere în adîncime a „meseriei”, fără un set de „unelte” personale absolut necesare. Dacă în poezie mi-au trebuit 12 ani pînă să-ajung să scriu „plauzibil”, ar trebui să devin permanent conştient că perioada de „ucenicie” din proză nu poate fi redusă la 3-4 ani. Şi să am curajul să înfrunt „sterilitatea” (aparentă) a acestor ani. Asta-i! Ce s-o mai lungesc, ca tot românul, ştiu ce am de făcut, dar nu fac. (Poate chiar „Registrul…” e un substitut, o „cauză” că nu stau de adevărata literatură – apropo, şi iar!, Eminescu n-a prea scris jurnal, nici Shakespeare; Tolstoi, da! O să-mi zici mister A.M., dar asta era o convenţie a epocii; era un fel cum eu mă duc la şedinţe de partid sau la meciuri şi, în plus, pentru Tolstoi conta nu „literatura” ci „condiţia umană”, iar jurnalul, ca „exerciţiu de sinceritate” îi servea pentru a se auto-construi – cum ar zice Bulă „a se autohrăni spiritual”.

9.XII

Iar în „Registru…”, grăbit. Mă duc la cenaclu (alt cenaclu!). Nu am curajul să devin scîrbos, să mă rup de toate rahaturile astea şi să scriu ceea ce te termină, în societatea noastră, e nevoia de manifestare socială, care nu se poate manifesta decît condiţionat sau în substitute, surogate, echappoir-uri deliberat permise etc. Dar, în fond şi la vîrsta mea, nevoie am de aşa ceva? Ca să aibă ce să mai raporteze turnătorii, jalnicii complexaţi cultural, acea viermuială peri-literară, din care se constituie „mişcarea literară braşoveană”. Chiar şi oamenii de calitate (chiar şi eu) au (avem) manifestări din care n-au dispărut angoasele şi complexele diletantului, ale provincialului. Ne e greu să ne situăm cu naturaleţe „în centrul lumii” şi, de acolo, să scriem pînă la capăt. Probabil că, dacă asta ar fi la îndemîna oricui, ar mişuna de genii – dar poate că nu facem asta nu pentru că nu ne-ar fi chiar la îndemînă, ci fiindcă ne e teamă că, făcînd-o, am realiza fără dubiu că nu sîntem geniali. Aşa tot visăm, sperăm, ne exasperăm, ne consolăm şi încurajăm unul pe altul etc.

Şi mai e ceva: poţi să te însingurezi cu adevărat cînd asta e opţiunea ta, nu cînd, deliberat şi dinafară, eşti izolat de ceilalţi. Reacţia normală, sănătoasă e în sens invers, deşi – poate – în ultimă instanţă nu de asta ai avea nevoie (pentru a fi „mare”). Dar, înainte de a fi „mare”, trebuie să fii „normal”, să fii. Asta-i! Filozofie ieftină, adevăruri clare, operă ioc!

10.XII

„Două-ş-una,

Schimbă mîna,

Două-ş-două,

Cu-amîndouă”

De ce să fie neapărat un „roman”, cartea? Cum nu scriu pentru rumegători literari, să am curajul să duc experimentul pînă la capăt.

Deci: – visul care se continuă (în „serial”)

  • eseuri din cele mai diverse

  • cronologia legată de orele trecerii prin staţii

*

Nu prea iese nimic. Îmi trebuie un titlu pentru fosta „Alexia”. Dă-i înainte!

16.XII ’88

Desigur, numai o spaimă, difuză, dar foarte puternică, explică incapacitatea mea actuală de a mai scrie, blocarea „progresului” meu literar, vizibil în perioada de pînă-n ’85-’86. A urmat o „sugere a rezervelor” şi, acum, impasul. Dar, literatura nu se face după ce şi-ai consumat ¾ din resurse ca „să-ţi faci curaj”. Am destul de „luptat” în munca propriu-zisă, ca să fie ruinătoare necesitatea de a lupta cu spaimă că oricînd pot năvăli 3-4 haidamaci, care să confişte şi să distrugă tot ce-am scris. Şi care – nepricepînd nimic – să-mi pună, ei mie, întrebări ca unui şcolar (N.B. în cestiuni literare, se înţelege). Ce aştept? Sînt necesar sau nu aici şi acum?

False probleme. Poate. Poate e o scuză a „lenei” şi „sterilităţii”. Dar, evident, am fost crescut într-un anume cod socio-cultural, ca să descopăr că, în realitate, un cu totul altul e în funcţiune. Şi încă tîrziu. Să te schimbi „din rădăcini” la 30 de ani? Haida-de! Poate dacă ai vreo revelaţie. Oricum, ce revelaţie poate fi josul, trogloditismul, retardarea. Sujet de roman poate că ar fi (un tip care are revelaţia „degradării” la 30 de ani şi devine un „apostol” frenetic al acesteia), în cazul meu e – ţăran fiind eu – exclus. Cum 20 de ani am tînjit după orizonturi culturale „pure”, să mă întorc cu mult mai jos decît de unde am pornit (relaţii patriarhale la începutul descompunerii lor, încă puternice, însă)?

Desigur, scriu aici pentru a fi citit. Totu-i să nu-mi pese de cine!

23.XII

Cum am, sper, cam o oră liberă azi, scriu aici. În fond, toate se adună împotriva voinţei (eventual vocaţiei) de a scrie. Începînd cu firea şi cu educaţia mea. Mai întîi firea: pornit spre leneveală şi reverie, proiectînd totul în viitor (inclusiv realizarea „proiectelor”), afectuos şi mămos, dispus să-mi pierd timpul la nesfîrşit învîrtindu-mă-n jurul copiilor mei, a nevestei, pus pe trăncăneală infinită cu prietenii. Contactul uman e – pentru mine – important în sine, dincolo şi chiar după ce s-a consumat „cuantumul de informaţii comunicabile (şi chiar ne). Desigur, am şi ceva atu-uri, o anume tendinţă spre „interiorizare”, capacitatea (devenită, mai nou, aproape boală) de a „uita”, nepăsarea, în ultimă instanţă, vizavi de cine (exact) e alături de mine în conversaţie – ceea ce poate da, şi dă, senzaţia de a fi „rece”, „indiferenţă”. (O aproximare proastă, îmi dau chiar acum seama, dar să continuăm).

Educaţia: crescut într-o singură cameră, (patru persoane!), cu acces la bucătărie şi baie, trăit asemenea pînă la 31 de ani, nu prea pot să stau singur în camera mea. Mă pot izola de ceilalţi, pot să-i ignor perfect, dar încă nu ştiu să stau singur?! Deci, nu-s educat pentru condiţia preliminară a oricărei activităţi scriitoriceşti de durată (cum e proza). Apoi, dădăcit de mic, m-am obişnuit să depind de cei din jur de ceea ce ţine de minima igienă şi supravieţuire a corpului (chiloţi spălaţi, cămăşi, mîncare etc.) Şi cum totul se plăteşte…În plus, taică-meu m-a obişnuit – sau, fără să-şi dea seama, a vrut s-o facă – cu ideea că toţi ceilalţi sînt mai grozavi ca mine, că mă întrec cu cîte ceva (a amănunţi problema, e o treabă de roman); am căpătat astfel tendinţa de a mă risipi, ambiţia de a fi cel mai bun (?!) în cît mai multe domenii. Mai mult, „inferioritatea” mea în cele mai îndepărtate domenii (de exemplu, repararea maşinii) mă umple, trecător, dar puternic, de obidă, de ruşine şi disperare. Consum în gol, întreţinut şi de Tania, care – ca orice femeie care te „iubeşte” m-a detectat cu atenţie şi marşează pe asta de cîte ori are draci sau se simte complexată din cele mai diverse motive. (O sursă permanentă de tensiune, care – mai nou – mă scoate din mine: nu sînt suficient de „gospodar”. Ca şi cum s-ar fi măritat cu un meşterică, nu cu un scriitor – sau care vrea să devină astfel. Tot schimb stilourile – din cauza hîrtiei scriu aiurea.

Dealtfel, o să mă şi opresc aici. În jur, totul se degradează.

2.I.1989

Am început anul prost, cu enervări laterale, provocate de persoane de slabă calitate (Ioana Pîrău), cu care-mi fac de lucru – nici eu nu ştiu de ce – în ultima vreme. Dorinţa mea de afecţiune şi „fineţea”, mă fac victima tuturor frustărilor, complexelor socio-culturale şi veleităţilor agresive ale unor tipi (nu-i numai Ioana, ci şi Anda, 2-3 poetaşi locali, chiar Petrică şi frate-său) care-şi rezolvă pe spatele meu respectivele. Tipi din care nu va ieşi – tocmai fiindcă-s aşa cum sînt – nimic.

O chestie în absolut – cu totul neimportantă, dar care trebuie să fie un semnal să o cam termin cu cei care mă iau drept „fazan” Care mă consideră „de-al lor”, doar fiindcă-s extrem de amical.

8.I. ’89

Am continuat la fel: gripă + criză de fiere. Plus o vizită de 6 ore (ieri) a Anduţei. Nevroza scaiului. Nu e numai boala. Ci şi toate proiectele suspendate , lipsa curajului de a mă apuca de ceva de anvergură. (Lîngă mine pălăvrăgeşte-n limba ei şi se agită fiică-mea, Măria cea mică. Ce să citeşti pe faţa lor? Ce se-ntîmplă-n mintea lor, ce şi cît înţeleg din toate copiii? – Intrebări imbecile, în fond nu mă mai interesează mare lucru. Literregn.)

Chiar, un titlu bun de carte „Literregnul”

10.I

Povestită de madam Broscvary: tipa (isterică), îndrăgostită de Prezy, care cere să fie îngropată cu operele acestuia. Sau: Idomir despre un prof localnic şi un medic veterinar; I.G. Maurer trecea la vînătoare, pe cînd era prim-ministru, la o curbă a încetinit maşina, iar cei doi au scos pălăriile şi l-au salutat; I.G. a răspuns la salut. Veterinarul: „Extraordinar, domnule! Doar o dată m-a mai văzut şi mă recunoaşte!”

În rest, presiune difuză. Stupidităţi, apatie, timp pierdut. Belîi („Petersburg”) şi George mi-au mai dat ceva curaj. Dar, prea obsedat de micile zvîcniri literare (anchete, cronici, interviuri) de „cotele apelor Dunării”. Cînd Dunărea-i o gîrlă comunală, şi aia controlată (la debit şi traiect) de către primar. Ca şi cum. Ca şi cum ar fi de-adevăratelea. Vorba maşcristilor „ca şi cum m-aş scrie”. Păi da! Definiţia mea actualmente (ca literat): o sulă bleagă, cu nostalgii de isprăvi erotice. Întrebare: mă prinde vulgaritatea „sinceră”? Sau e tot un joc mimat?

Prea multe-ntrebări/Fără penetrări.

11.I. ’89

Bovaricul jurnal muşinian,

Iată-l trecut şi-n noul an.

Pe post de fată-n casă. Sau, mai exact, mic-burghez ţinut sub papuc de nevastă. Săraca, nu-i rea, dar cum nu are alt model cultural şi cum mă tot vede tîndălind prin casă, îmi „dă de lucru” (ca să n-ajung, din plictiseală, „la alte alea”). Sînt, posibil, răutăcios, a avut necazuri cu tonele anul trecut, nici eu nu dau semne de „creativitate”, dar…

Cel mai uşor pare, acum, să numeşti „răul”. Dar, în fond, cine mă împiedică să-mi iau destinul în propriile mîini şi să fiu eu însumi? Frica. Adaptarea la mediu, căderea în scîrba pasivă – marea regină a zilei. Măcar în scris. Un risc există: confiscare, interogatorii. Dar nu reprezintă ceva cu-n indice de probabilitate depăşind 10%. Şi chiar şi atunci…Concluzia e clară ca lumina zilei: nu am ce spune, nu am resurse. Toate celelalte-s motivaţii, autoscuze. Prieteni am, „mediu cultural” (cam) am. Desigur, n-am ieşit în lume, risc să redescopăr America şi – ca bun făgărăşan – nu-mi place să lucrez aiurea, degeaba. Nu-s un „idealist”. Dar, dincolo de astea, e şi o nehotărîre în a-mi da drumul, în a porni să lucrez serios. Bovarism sau adolescenţă literară prelungită excesiv de mult? Desigur (iar desigur!) cumva sînt singur în angoasele şi direcţia literară la care visez, epoca e amorfă (cel mult „analitică”, dacă mă refer la cei mai buni: George, Mircea Nedelciu, Caius…), eu însă vreau şi percutanţă şi „sinteză”. Prea devreme pentru „globalisme”, ar zice George, pe mine nu mă interesează altceva; dar sînt în stare?

Cam multă vorbărie. Treabă, ioc. Artiştii prost educaţi – cum sînt eu – dominaţi de complexul (indus) al „creativităţii permanente” sînt adevărate calamităţi cînd nu scriu, cînd nu pot scrie. De trăit „n-au chef” (ei trebuie să scrie!), dacă scriu ies numai lucruri de rahat: devin nişte babe cîrtitoare şi cicălitoare sau zac într-un fel de mahmureală posacă. Ceva viaţă?! Aş! La tipul meu de sensibilitate, deşi mi-a dat un răstimp de 4 ani în care-am citit ce-am vrut şi-am învăţat meserie, filologia mi-a făcut numai rău. (Iar babă sîcîită şi văicăreaţă).

12.I

Transcrierea fidelă – pentru roman – a unui bileţel (foaie de caiet de matematică, lăţime 3-4 cm, lungime 20-22 cm) găsit – şi confiscat – de Aneta, profa de chimie, zisă Cianura, de la o elevă dintr-a X-a de la mine de la liceu: „De ce oare nu sînt fericită şi de ce domnul Isus nu a făcut voia mea” (Pasajul ăsta e tăiat cu o linie). „Doamne eu mă rog ţie prea înalte şi prea bunule ca mîine să nu mă asculte la ora de Chimie nici la ora de Fizică şi săptămîna care vine să ies eu la răspuns şi să i-au numai note bune aş vrea să nu am media generală sub 7,37 doamne ajutămă fă voia mea şi dăi minte profesoarei de fizică şi profesoarei de U.T.L.M. de Chimie să facă cum mă gîndesc eu şi să îmi dea nota care o vreau eu şi pe profesoară de biologie dăi minte să îmi pună cîte un 9 la cele două materi care le fac cu ea. Te rog doamne, doam,ne, ajutămă. Că şi eu am să fac voia ta dacă dumneavoastră veţi ajuta pe subnumita Mititiuc Dana să ia media 8 la romînă 6 la mate 5 la fizică 6 la chimie 7 la biologie 7 la geografie 8 la CSP 5 la franceză 9 la engleză 10 la sport 7 la TLE 8 la Studiu 9 la Desen 7 la Practică şi 10 la purtare, doamne facăse voia mea cum am dorit eu pentru eu te iubesc pe tine în veci vecilor amin şi art pe diavolul în veci, vecilor amin. Doamne ajutămă să iau 5 la Fiz/ aici se termină foaia şi textul, scris îndesat, pe tot spaţiul disponibil. A se observa: cînd trece la cereri „concrete” (mediile şi media generală) adoptă tonul şi formulele („dumneavoastră, veţi ajuta”) din cererile oficiale. Dragoste „la schimb” pentru Dumnezeu etc. etc. Sentiment puternic, destinatar înalt, motivaţia: didactică. Ar trebui să ne simţim mîndri, noi profesorii, jigăriţi şi prost plătiţi, regulaţi de toţi inspectorii şi activiştii locali şi centrali.

„Alo, bebi, madmoasel,

Hai cu mine la hotel”

19.I

Un roman (şi) al fazanilor care am fost, care am crezut în comunism, nu numai că e posibil, ci şi că e foarte apropiat, că – de fapt – chiar trăim în comunism. Odată cu prăbuşirea utopiei, lumea devenită mai săracă, mai ternă, mai fără speranţe. O generaţie non-religioasă, care s-a trezit suspendată. Care a trăit aiurea, mereu aşteptînd: comunismul, dreptatea, marea dragoste, etc., în timp ce alţii, şobolanii cei eficienţi, îşi făceau jocurile. Mecla de congestionat, complexat şi energia a lui Radu L. ajuns mare mahăr la U.T.C., fostul acordeonist cu pretenţii intelectuale, bătînd cu un „carnet”, nervos, pulpa piciorului drept. Voioşia „UTC-istă”, pontoşenia degajată „à la U.A.S.C.R.”, oameni duplicitar-ironici, dar care fac aceeaşi treabă murdară ca şi troglodiţii (entuziaşti sau nu) din anii ’50. Curvele U.T.C., curvulinele U.A.S.C.R., ajunse doamne P.C.R. Acea permeabilitate socială-reală, în fond, care cere, însă, un pact de neţinut, de către un om normal: să renunţi la tine, dar să pari pe mai departe că exişti, că eşti tu însuţi. Nevroza socializată, cinicii şi schizofrenicii, paranoicii şi pescuitorii în ape tulburi, nu atît o lume „rea”, cît o lume „nefericită” care îşi face rău şi sieşi, distrugîndu-i şi pe ceilalţi, în numele celor mai nobile idei. Lucruri pe care – teoretic – le cam ştiu, s-au mai spus. Dar asta trebuie „concretizată”, trebuie o „viziune cu carne”, ceva care să-ţi dea senzaţia că e „totul”, că dincolo de ea nu mai există nimic altceva, că „asta-i lumea, şi basta!”. Ajută-mă, Doamne, s-o pot face!

Azi am scris 2-3 scrisori, mi-am curăţat maşina de scris, am pus la punct şi am umplut cu cerneală cîteva stilouri. Rutină. Sau mania celui care se vrea scriitor, dar nu poate scrie.

1.II.1989

Gripat. La pat. Lipsă de medicamente (în farmacii nu se găseşte nici măcar Vitamina C sau Aspirină). Şi eu trebuie să scriu despre postmodernism – pentru revista „Arta” – şi despre „literatura ca muncă” – pentru amărîta noastră de foaie trimestrială „Deschideri”. Hai să zicem că la „Arta” renunţ, dar cu „Deschiderile”…

Oltea, ieri dimineaţă în tren: „Ştii ce ne-a spus fiică-mea duminică seara (fiică-sa are 7 ani)? Voia să se uite la un film, şi i-am spus că nu e film – era un film românesc prost – şi ea ne-a zis „Eu v-am lăsat pe voi să vă uitaţi la Ceauşescu, la plenară, voi de ce nu mă lăsaţi să mă uit la film?” Discuţii – pe tren şi în cancelarie despre primul-ministru, care ar fi mort şi-ar fi ţinut la congelator, pînă trece „ianuarie aniversar”. Dacă e aşa, i-am bătut pe sud-americani. Dar eu trebuie să scriu despre postmodernism şi despre literatura ca muncă. Auzi ce tîmpenie! Să „demonstreze (cui? de ce?) că literatura e o muncă. Ce aştept? Ce aşteptăm?

Nedelciu mi-a dat informaţia că ar fi un post de corespondent la celebrul ziar „Lupta C.F.R.” Ezitări. Mizerabila existenţă şi necesităţile ei versus mizerabila libertate şi necesităţile ei.

O întrerupere: sosirea Danielei, fată frumoasă, dar monument de prostie, excitată la maximum şi înnebunită să ne povestească ultimul episod al luptei ei cu directoarea (madam Burcică) şi cu şefa de la partid (tovarăşa Gae); ultima „victorie” a Danielei: a pîrît-o pe directoare că n-a înlocuit tabloul „Tovarăşului” spart de copii, şi a răspuns foarte bine la şedinţa de învăţămînt politico-ideologic (subiectul: „Sistematizarea rurală”) !?! Mon Dieu, pînă pe unde-o să ajungem!? Şi cu cine-mi pierd timpul?!

Titlu: „Fazanii”. Medalie: „Erou al cozii socialiste”.

Atrofia instinctului vital, pierderea minimei bucurii de a trăi, a „chefului de viaţă”, ca la animalele dintr-o grădină zoologică. În fond, cine pe cine păzeşte? Şi de ce? Asta ar trebui să se vadă în roman, pe ce se bazează acest echilibru al nontrăirii, care pare veşnic. Epuizarea prin „utopie”.

Muncă, muncă, muncă. Dacă vrei roman.

Aseară un nou acces de pierdere a memoriei. Nu mi-am putut aminti numele lui Nabokov şi al lui W. Burroughs, deşi-mi aminteam titlurile cărţilor lor, scene din „Lolita”, etc. Avitaminoză sau cretinoză? Dominat de vise confuze, de o indecizie maladivă. Aşteptînd ce? Aşteptînd.

4.II.1989

Au fost – ieri şi azi – pe la mine Mircea Nedelciu şi Sorin Preda. Inteligenţi, simpatici, talentaţi…dar ceva lipsea. O senzaţie stranie: că îmi sînt cumva (parţial) superiori, dar că asta nu înseamnă nimic, nu-mi dă senzaţia că există oameni „superiori”. Poate un exces de complicaţie, eterna noastră „abilitate”, compromisurile de tot felul pe care ei, băieţi fermecători şi talentaţi au vrut să le facă (sau au fost obligaţi?!? la aceasta), trei – sferturile de adevăr…Şi talentul, talentul, talentul care nu ştie ce vrea, care nu se plasează total „de partea cea bună”, deşi ştie care este aceasta şi simte că numai aşa va deveni din potenţialitate realitate; frica de a fi alături de om, adică – de obicei – de „luzări”, de „fazani”, acei care se sacrifică pentru a ieşi la liman, în faţă birocraţii, brutele, vicioşii…

Cam multă vorbărie. Dar cărţile? „Frecangiu”.

O mare apăsare, deşi – mulţumesc lui Dumnezeu – nu e nimic rău, e acceptabil. Dar să nu mai poţi să-ţi permiţi să te gîndeşti la viitor.

 [Vatra, nr. 8-9/2014]




Lasă un răspuns