duminică, 31 iulie 2016




Cand am pășit pragul cabinetului doamnei psihiatru am simtit ca am trecut într-o lume fabuloasă
într-o lume În care speranța era la ea
acasă. Venisem
 După niște atacuri de panică acute
Care
mă doborâseră la pământ
în grădina dendrologică
și nu mă puteam ridica de jos.

grădina dendrologică a rămas
undeva departe în urmă
cu toată neliniștea și frica
și toată mahna aia care
îți roade sufletul ca
un șobolan,
Prezentul iar era o realitate
palpabilă.
 o rază de lumină
 crescând. speranța și încrederea. Gerul
 mi s-a topit din suflet și s-a evaporat
în aer, mă
 copleșise o mare bucurie
ca atunci când citești un poem foarte reușit
scris de un poet preferat.

                                                                                       
o fetita plange in camera vecina, si bunica o ignora, vazandu-si de lectura. Nu stiu ce citea, dar cred ca era ceva foarte interesant.
In ce ma priveste pe mine, citesc Fructele maniei.

sâmbătă, 30 iulie 2016

cand astept ceva foarte tare lucrul ala nu se intampla. Si sa intampla cand nu ai niciun fel de asteptari.

joi, 28 iulie 2016



O BICICLETĂ FĂRĂ FRÂNE

În copilărie, la fel ca si marcel tolcea, aveam o bicicletă cu frânele distruse. Nu de aia că-mi plăcea foarte tare, dar că nu aveam alta.
Când urcam în șa știam la ce să mă aștept. Știam că, de la un punct încolo, frânele nu o să-mi mai răspundă la comenzile mele, dar mi se rupea, important era că aveam și eu o bicicletă și că puteam merge cu ea oriunde voiam.
De regulă, eram rațional și mergeam doar pe drumuri drepte, plane, netezi, evitând orice surpriză și atunci apăsam cât de tare puteam pe pedale, până când vântul care-mi răsuna în urechi îmi aducea aminte de imnul național.
Niciodată nu uitam că bicicleta pe care mergeam nu avea frâne, și, de aia, alegeam doar drumurile pustii din coada iazului sau din valea seacă.
O dată pe lună însă trebuia să merg să inspectez lanul de grâu din vârful dealului și înapoi coboram panta de la Cantea, zburând cu toată viteza la vale, strigând la cei care îmi ieșeau în față să se dea la o parte.
Odată însă în față mi-a ieșit o cireadă de vaci și am scăpat de o ciocnire violentă sărind de pe bicicletă spre creanga unui copac, de care m-am agătat în ultimul moment, și bicleta s-a izbit fără mine într-o vacă bălțată și s-a părbușit cu ghidonul în pământ.
O dată pe lună și nu de aceea că îmi plăcea să risc, dar că nu aveam încotro.
O dată pe lună mi se ridica părul în cap și mi se măreau ochii în orbite. O dată pe lună mă întorceam zdrelit și julit acasă. O dată pe lună mă întorceam plângând, în hohote.
După care iar mergeam doar pe drumuri netezi ca oglinda.
Pe bicicleta aia fără frâne am plimbat-o pe prima mea dragoste.
Cu bicicleta aia fără frâne am mers când ea m-a părăsit.
Cu bicicleta aia fără frâne am umblat o noapte întreagă când a murit bunica mea Anica.
Pe bicicleta aia fără frâne am împinit șaisprezece ani.
Pe bicicleta aia fără frâne am mers ca să scap de armată.
.
Urcam pe ea când eram foarte supărat. CoborAM cu ea panta aia piezișă, lăsând copacii să vâjâie pe lângă mine ca  mahna .
Cu inima câtun purice de mare. Pe un drum care șerpuiA în dreapta, când la stânga, așa ca destinul.
Cu cămașa leoarcă în spate. Cu broboane de sudoare care îMi curgeau în ochi și nu indrazneam să-mi iau mâna de pe ghidon pentru a mi le șterge. O mașină ma depășea așa cum te depășesc foarte multe lucruri în viața asta. Când eram pe ea mă gandeam la pisica mea de acasă, fără să vreau și la ce o să-mi aducă viitorul.
O mai păstrez și acum, dar acum nu mai merg pe ea. 
Pentru că acum chiar si cand merg pe jos
Parca as merge pe o bicicleta fara frane.

marți, 26 iulie 2016



ȘAPTE FEMEI: ȘAPTE POETESE

Din disperare, cu orizonturile închise în față, fără 
bani în pungă, cu debaraua goală și
frigiderul pustiu,
 niște femei de la țară,
au început să scrie poezii. În loc să dea peste cap paharul de vin,
au început să scrie poezii.
În loc să-și ia lumea în cap și s-o ia peste dealuri,
 au început să scrie poezii.
Șapte femei, șapte poetese.
Galina, Liuda, Ana, Veronica, Zina, Aurica, Ileana,
în loc să se facă  muci sau să-și plece capul în fața necazurilor,
 au ales să scrie poezii.
Fiecare dintre ele are o soartă frântă.
Galinei și Liudei i-au murit soții de alcoolism,
 iar acum sunt singure,
 soțul Anei stă la mititica,
soțul Veronicăi e la Moscova,
iar bărbații Zinei, Auricăi și Ilenei sunt
bețivi și agresivi, una-două,
 le sar mucii din nas și încep să se facă
 stacojii la față.

Prima, Galina a început să scrie poezii.
După ce Mihail al ei a fost răpus la pat de ciroză,
și a căzut într-o neagră depresie, când nu mai voia nimic
 și doar gemea sub pătură, cu fața în pernă, când nici injecțiile nu-i
mai luau durerile și bătea neputincios cu pumnii în perete,
 nemaiștiind ce să facă ca să-i aline suferința,
Galina a început să scrie poezii.
Scria poezii și i le citea.
 Scria poezii despre el sau despre ei doi,
 despre viața lor și despre trecutul lor,
 ca să-l mai facă să uite de durere.
Le scria pe loc, între două injecții,
și i le citea piano-pianissimo, pentru că Mihail nu
 mai suporta ca cineva
 să-i vorbească tare.
Poeziile alea cu rimă narau întâmplări din viața lor.
Întâmplări haioase, comice, cu sare și piper.
 Pentru a-i abate gândurile de la suferințele care-l mâncau
pe dinăuntru. Le scria pentru a-i liniști sufletul.
Pulsul i-a sărit la 130 de bătăi pe minut, tensiunea i s-a ridicat la 180
 și ea nu mai știa cum să-l mai calmeze decât scriind poezii.
După ce a murit Mihail, a continuat să scrie poezii
pentru a-și alunga tristețea din inimă.
 În poeziile alea și-a povestit cum l-a cunoscut,
a povestit despre prima lor întâlnire și despre prima lor
 plimbare prin pădure.
Timpul a trecut, durerea i s-a mai potolit,
dar poezii a continuat să scrie.
Pe ogor, la prășit, își lua și caietul cu ea.
 Când obosea, se dădea la umbră și scria poezii.
Când a doborât-o o viroză și nu putea să se ridice din pat,
 ca să meargă la medic, a scris poezii.
A scris poezii până i-a scăzut febra și a încetat să mai tușească.
A scris poezii până și-a revenit.

 În loc să golească pahar după pahar,
 a preferat să scrie poezii.
 Într-o zi, Liuda a surprins-o  în timp ce aștepta cireada de vaci,
 scrijelind ceva într-un caiet.
Galina i-a spus că scrie poezii, iar Liuda a rugat-o să-i recite câteva.
În timp ce așteptau cireada, Galina i-a citit câteva dintre poeziile ei
și Liuda a fost atât de încântată că
 a început să scrie și ea poezii.
Poezii pe care, o dată, i le-a citit Zinei.
Apoi și Zina a început să scrie poezii.
După care și Aurica, Ana,  și Ileana.

Veronica a început să scrie poezii într-o noapte
când soțul ei a bătut-o cu bocancii în burtă,
pentru că ea a refuzat să-i mai aducă de băut.
 La început, a vrut să se sinucidă.
A fugit în pădure ca să se spânzure,
cu broboada din cap, așa cum a făcut-o Tamara Curmei,
când a aflat că bărbatul ei are pe altcineva.
 Dar, în timp ce-și lega broboada de creanga unui salcâm,
 în cap i-a răsunat o poezie de-a Galinei.
 Și i-a venit și ei un chef nebun să scrie poezii.
 A zburat într-un suflet acasă la Galina și a
rugat-o s-o primească peste noapte.

 Rămasă singură în camera unde urma să doarmă,
 a început să scrie poezii într-un caiet de-al Galinei
 și nu s-a mai oprit din scris poezii până astăzi.

Șapte femei. Șapte poetese. A căror viață s-a schimbat radical
de când au început să scrie poezii.
 Le-a revenit zâmbetul pe buze și lumina în ochi.
Și pășesc mai sigure pe sine și mai apăsat pe ulițele din
 Todirești.

duminică, 24 iulie 2016

aflu acum ca romanul meu UN AMERICAN LA CHISINAU a fost nominalizat la un premiu international din Bratislava. Visegrad Eastern Partnership Literary Award.
 Detalii aici>
http://veapla.eu/cena16n