în drum spre mama mea internată la spital
treceam inevitabil
pe lângă o casă cu un cireș în curte
unde la o masă de lemn
doi bătrâni
jucau șah stând
în picioare la marginea tablei
ca la margineau unui râu

cu mâinile scoase din buzunare
și cu niște strigăte de albatros
mutau cu repeziciune piesele albe și negre
de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva

câțiva ani nu am mai fost deloc
pe strada aia
dar când în sfârșit mi-am învins disperarea
și tristețea
și am trecut iar pe acolo
casa aia nu mai era
și nici masa de sub cireșul din curte
în locul lor înălțându-se un restaurant
proaspăt construit cu ferestrele
intens luminate
chiar pe locul unde cei doi
bătrâni jucau șah
mutând cu repeziciune
piesele albe și negre
de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva
stând în picioare cu ochelarii negri pe nas
la marginea tablei
ca la margineau unui râu
cu mâinile scoase din buzunare
și scoțând strigăte de albatros

nimic nu mai amintește de ce
a fost cândva
iar dacă i-aș povesti cuiva despre casa aia
cu un cireș în curte
și despre cei doi bătrâni lungi și
scheletici
sunt sigur că m-ar socoti
nebun