sâmbătă, 30 aprilie 2011

Joi, plecam la Balti>, cu lecturi literare. Suntem asteptati de cenaclistii din Balti.
Cencalul din Balti e condus de Anatol Moraru.

miercuri, 27 aprilie 2011

iulian poetrycă


espresso scurt 

… fiind băiet


m-au întrebat:
ce te faci când
vei creşte mare?
futurolog, am răspuns

iar bunica m-a pleznit peste gură
şi a zis porcule.
Nascut in URSS de Vasile Ernu a fost publicat in limba maghiara

Volumul Născut în URSS de Vasile Ernu a apărut în limba maghiară, la editura L'Harmattan, în traducerea lui László Noémi, cu titlul Született Szovjetunióban.

Născut în URSS reprezintă debutul lui Vasile Ernu (Polirom, 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010). Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Nominalizări: Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul.

Volumul a mai apărut recent la editura Akal din Spania, cu titlul Nacido en la URSS (traducere de Corina Tulbure), dar si la editura Hacca din Italia, in traducerea Annitei Bernacchia, cu titlul Nato in URSS.

De asemenea, Născut în URSS a mai apărut în anul 2007 la editura Ad Marginem din Rusia (traducere de Oleg Panfil) şi în 2009 la editura KX - Critique & Humanism din Bulgaria (traducere de Stilyan Deyanov).

Cartea este în curs de apariţie la editura Claroscuro din Polonia şi la editura Sulakauri din Georgia.

„Vasile Ernu e tare prin relaxarea şi forţa cu care uneşte şi simetrizează Literatura şi Mesajul.” (Mihai Iovănel)

„Cel mai spectaculos debut al ultimilor ani este, de departe, cel al lui Vasile Ernu.” (Bianca Burţa-Cernat)

„Vasile Ernu îşi permite luxul „iresponsabilităţii”, lux extrem de costisitor într-o cultură de provincie. Îşi permite formularea unei întrebări cu argumentaţie simplă care să neliniştească profund. Zguduirea adevărului „de la sine înţeles” într-un ritm nonşalant, aproape prietenos - aceasta e finalitatea, fără dorinţă emfatică de rezolvare a aporiei. Ernu împrumută aroganţa imperiului uresesist pierdut în istoria sa personală şi o foloseşte exact în sensul contrar pe care-l puseseră la cale propagandiştii războiului rece.” (Costi Rogozanu)

„L-am citit pe Ernu. Acest autor trebuie găsit cu orice preţ şi citit, citit, citit: Must Read! Scrie fără utopism şi ideologii şi mai ales fără ură. Scrie pur şi simplu bine, cu o frumoasă limbă simplă, ironică şi lirică.” (Gherman Sadulaev)

Vasile Ernu este născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I.Cuza”, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate.

A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă şi HotNews, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.

În 2009 publică la editura Polirom volumul Ultimii eretici ai Imperiului, în curs de apariţie la Editura Ad Marginem din Rusia şi la editura Hacca din Italia. Volumul a fost nominalizat la Premiul pentru Eseu al revistei Observator cultural (2009)şi a primit Premiul Tiuk! 2009.

Este unul din fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro
Mircea Cartarescu, Ioana Nicolaie si Iulian Ciocan, la Festivalul PEN World Voices de la New York

Data publicarii: 21/04/2011
Scriitorii Mircea Cartarescu, Ioana Nicolaie si Iulian Ciocan, alaturi de editorul Lidia Bodea participa la Festivalul International de Literatura PEN World Voices 2011, desfasurat la New York intre 25 aprilie si 1 mai, informeaza Institutul Cultural Roman (ICR) din orasul american.

Institutul Cultural Roman din New York celebreaza totodata centenarul Cioran, proiectand, pe 27 aprilie, la Institutul Cervantes din New York documentarul "Apocalipsa dupa Cioran (Partea 1)", de Gabriel Liiceanu si Sorin Iliesiu.

ICR se alatura celei de-a 7-a editii a Festivalului International de Literatura PEN World Voices, prezidat de Salman Rushdie, pentru a celebra literatura romana la New York, alaturi de scriitori din Romania si Republica Moldova.

PEN World Voices este cel mai important festival international de literatura organizat la New York. In fiecare an, timp de o saptamana, festivalul aduce impreuna peste 100 de scriitori din intreaga lume, alaturi de omologii lor americani, pentru a celebra cuvantul scris. Evenimentul prezidat de Rushdie i-a avut ca invitati de-a lungul celor sase editii pe Nadine Gordimer, Toni Morrison, Orhan Pamuk, Umberto Eco, Ian McEwan, Mario Vargas Llosa, printre altii.

In avanpremiera festivalului, Mircea Cartarescu si Ioana Nicolaie vor fi prezenti la Washington, D.C., pentru salonul de poezie "Love is Real. Real is Love", gazduit joi de Ambasada Romaniei, unde vor citi o selectie din textele lor si vor intra in dialog cu publicul.

PEN World Voices debuteaza pe 25 aprilie cu un eveniment special intitulat "Written on Water", in cadrul caruia Mircea Cartarescu il va insoti pe Salman Rushdie, presedintele festivalului, alaturi de scriitori de prestigiu precum Malcolm Gladwell, Giocanda Belli, Deborah Eisenberg, Evan Fallenberg, Hanif Kureishi, Andrea Levy, Amélie Nothomb, Wallace Shawn, Vladimir Sorokin si Liao Yiwu, intr-o serie de lecturi si discutii intre invitati despre natura vie a scrisului.

Prezenta lui Mircea Cartarescu la festivalul de literatura este un prilej de intalnire a reprezentantilor comunitatii literare din New York cu apreciatul scriitor roman. Dialogul va fi continuat printr-un cocktail oferit de Jill Schoolman, editor la Archipelago Books, editura care urmeaza sa publice incepand cu 2012 varianta engleza a trilogiei Orbitor de Mircea Cartarescu.

Evenimentul "A Literary Safari: A Unique Experience" propune in data de 28 aprilie o explorare a celei mai extinse si vechi comunitati artistice din New York, aflata in inima boemului West Village, dar si o intalnire inedita cu scriitori invitati in festival. O fosta cladire industriala, Westbeth Center for the Arts este astazi un spatiu care gazduieste 383 de ateliere de lucru si apartamente de locuit. Publicul este invitat sa descopere acest spatiu precum si pe autorii invitati, care vor sustine lecturi si conversatii, in spatiul intim al apartamentelor si atelierelor artistilor rezidenti ai Wesbeth. Mircea Cartarescu participa la acest safari literar alaturi de scriitori precum Amélie Nothomb, Abdelkader Benali, John Burnside, Manuel de Lope, Deborah Eisenberg, Marcelo Figueras, Jonnas Hassan Khemiri, Michael Köhlmeier si Hervé Le Tellier.

Organizatorii PEN World Voices au introdus in programul acestei editii o sectiune noua, "Celulloid Literature", gazduita de Institutul Cervantes din New York, in cadrul careia vor fi proiectate filme documentare literare. Institutul Cultural Roman din New York celebreaza Centenarul Cioran prezentand, in data de 27 aprilie, "Apocalipsa dupa Cioran (Partea 1)", un film de Gabriel Liiceanu si Sorin Iliesiu. Gabriel Liiceanu a realizat in 1991 cel mai amplu interviu luat filosofului si eseistului Emil Cioran, cunoscut pentru aversiunea sa fata de interviuri si pentru refuzul sau de a fi filmat.

Un alt moment notabil din cadrul festivalului are loc in data de 30 aprilie: lansarea antologiei "Best European Fiction", organizat sub egida EUNIC (reteaua institutelor culturale nationale din Uniunea Europeana) la care participa, cu sprijinul ICRNY, scriitorul Iulian Ciocan (Republica Moldova), alaturi de Frode Grytten (Norvegia) si Andrej Blatnik (Slovenia). Editorul Aleksander Hemon si autorul prefetei, Colum McCann, vor purta un dialog despre literatura europeana in prezent, urmat de o serie de lecturi si discutii cu cei trei autori. Antologia "Best European Fiction" a fost publicata in noiembrie 2010 si a primit deja numeroase cronici pozitive, fiind inclusa de Los Angeles Times printre cele mai bune carti ale anului 2010. (sursa: mediafax)

Vladimir Us ne spune

astazi, 26 aprilie 2011, am fost anuntat de voluntari, care zilnic petrec cite 4 ore la APARTAMENT DESCHIS deschizind-ul publicului, ca au fost distruse roletele de la intrare.

oarecum mihnit am constatat faptul ca roletele de la usa APARTAMENT-ului DESCHIS au fost blocate in urma unei lovituri aplicate de catre un necunoscut, cel mai probabil cu piciorul. cind am ajuns la fata locului am descoperit si niste tag-uri noi lasate pe fatada balconului.

apare intrebarea, daca acest lucru a fost facut intentionat (si atunci cui ii poate dauna activitatea unei organizatii de cultura?), sau daca societatea noastra degradeaza pe zi ce trece, astfel incit nu mai este suficent sa-ti spargi sticla de bere de suprafata de beton a APARTAMENT-ului (odata ce iti patrunde alcoolul in singe), dar ii mai dai si cu piciorul - sa spargi si sticla usii de la intrare!

Maine mergem la Cahul

Maine la 9.00 ne intalnim la autogara de sud pentru a merge la Cahul. Nu stiu cati vom fi. Vom incerca sa mergem. Deci, ne intalnim la autogara. Prietenii stiu de ce.

vineri, 22 aprilie 2011

Şcoala auto

Lucrul de care îmi va părea rău cel mai tare atunci cînd voi finisa şcoala auto, cînd voi susţine toate examenele şi îmi voi lua permisul nu va fi faptul că am cheltuit vreo 4000 de lei, nu-mi va părea rău că nu am chemat "băieţii de la Tiraspol" să aibă grijă de examinatorul care m-a picat la testarea practică; lucrul pe care îl voi regreta cel mai tare va fi că nu am făcut niciun accident. nici măcar nu am intrat într-un copac sau într-un zid, nici nu am zgîrîiat maşina şcolii. Poate am ciordit cîteva cărţi de vizită şi 2 chibrite lungi de la instructorul meu auto, dar lucrul pe care doream să-l fac cel mai tare, să intru într-un accident, să simt ce am simţit naratorul împreună cu Tyler în Fight Club.
ăsta a fost şi motivul principal pentru care m-am înscris la şcoala auto. dacă provocam un accident, eu nu purtam nici o vină, toată cădea pe instructorul meu.
înainte de a învăţa la şcoala auto, nu aveam nici un interes să şofez, bleah, îmi părea o chestie mediocră.
Ideea de a învăţa să şofez mi-a venit în timp ce citeam Rant, un roman de Chuck Palahniuk, în care se povesteşte cum o grupare pe nume Party Crashing organizau o activitate în timpul nopţii în care se ciocneau unul în altul cu autoturismele. scopul acestei organizaţii era ca fiecare participant să intre, cel puţin într-un accident conştient. Senzaţiile pe care le aveau cînd intrau în coliziune nu le puteau înlocui cu nicio altă substanţă chimică psihotropică. Organismul îşi producea singur cel mai puternic drog.
Doream să simt şi eu cum e să dau drumul controlului, să experimentez drogul secretat de propriul organism, să văd cît poate secreta.
Dar instructorul avea grijă să apese pe pedale la timp, îmi apuca volanul de fiecare dată cînd îl smuceam spre stînga. Apoi, puţin cîte puţin uitam de accident şi mă concentram să nu-l supăr pe instructor, ocoleam crăpăturile, semnalizam orice manevră, mă uitam în oglinzi, menţineam controlul.
Cînd am terminat cursul şi instructorul mi-a spus că în sfîrşit pot merge bine, am scuipat de frustrare, toţi banii ăştia cheltuiţi fără să simt cum e să suporţi un accident pe care l-ai provocat în mod conştient.


Ion Buzu

22 aprilie 2011

îmi îndrept umerii şi spatele mai ales, fac o rotaţie de unghi mic cu scaunul acesta care se şi roteşte şi realizez că tastatura la care scriu se aude troncănind mai rău decît cum troncăneau pe cînd le era moda şi pe cît le permitea progresul tehnologic maşinile de scris. cu progresul tehnologic în realitate mulţi nu suntem de acord, dar nu vrem să o recunoaştem. se trăia frumos, mă gîndesc eu, şi pe vremurile lipsite de internet, chiar mai bine. se scria mai mult pe hîrtie şi se citea la fel.

încerc să-mi amintesc ce a fost pe 22 aprile anul trecut, dar nu-mi pot da seama. nici paştele nu mai ţin minte cînd a fost, nici c-ar conta, în schimb am o grămadă de amintiri pornind de la şedinţele de cenaclu pe care le-am avut în ultimii 3 ani, adică toate lecturile, discuţiile pe marginea textelor şi experimentele distractive care uneori erau chiar fericite, alteori îţi dădea pretexul să faci un foc în chiuvetă. he he, în trei ani ne-am împrietenit şi am călătorit împreună, mai aproape sau mai departe, pînă la parcul dendrarium, pînă la orpheus, pînă în orhei, pînă-n truşeni sau pînă în timişoara, amintiri cît se poate de autentice, deşi nu mai am încredere nici în termenul acesta. amintiri despre care o să povestesc altă dată

eu de fapt sunt în biblioteca haşdeu acum şi fiindcă am terminat de lucrat la experimentul de azi înainte ca timpul să se termine, D.C. m-a aşezat la un calculator care se află între 4 pereţi dintre care 3 sunt umpluţi cu reviste, iar unul e o intrare fără uşă, loc pentru bibliotecari, după cum se observă, m-a adus aici şi mi-a zis să fac o actualizare de blog, oferindu-mi oficial permisiunea să aberez cît vreau şi despre ce vreau, dar fiindcă se apropie sărbătorile de paşti, ţin să vi le urez şi eu să fie fericite, lîngă dragi, ciocnind ouă şi petrecînd timpul cu bucurie, fiindcă e adevărat, uneori viaţa e chiar frumoasă, prilej dat de soarele care îşi etalează nuditatea cît e ziua de mare.

cam asta.

miercuri, 20 aprilie 2011

duminică, 17 aprilie 2011

Crime, baloane sparte şi misterul de pe strada vişinilor


Ieri la şedinţa de atelier au venit aproximativ 8 oameni, atâţia eram şi după şedinţă când am intrat într-un joc prin care aveam 10 posibilităţi de a arunca cu săgeţile darts într-un pătrat umplut cu baloane. Dacă le nimeream pe toate 10 luam o jucărie mare sau o ladă de bere. Am aruncat fiecare câte o săgeată şi am nimerit de 7 ori din 10. Ultima aruncare ce ar fi decis între o jucărie şi un premiu de consolare a fost ratată aşa că ne-am ales cu... nu ştiu cum se numeşte, e o chestiuţă în care dacă sufi, ea se desface într-o bandă dreaptă şi scoate un zgomot gen pruuuuuu... mergând prin parc am mai auzit şi în alte părţi zgomotul acesta, ceea ce ne înfrăţea cu respectivii care au luat şi ei pesemne premiu de consolare, şi lucrul acesta ne-a făcut să ne simţim mai puţin singuri.

Dar să revenim la şedinţa atelierului. Înainte ca să ne apucăm de treabă am decis să luăm parte într-o misiune mai specială, astfel încât vizita pe care o vom face şi dialogurile pe care le vom purta într-o regiune a Cahulului ne vor servi drept materie pentru textele în care fiecare îşi va încerca muşchii talentului. Va fi primul experiment pornit direct din realitate.

Întrucât nimeni nu a adus texte, am decis să le scriem în cadrul atelierului. Dumitru a venit cu propunerea să scriem nişte texte poliţiste, care să aibă spontanietate şi imprevizibil, iar fiecare dintre noi să-şi inventeze singur cazul sau să pornească de la un caz real. Ne-am băgat în buzunare cele 20 de minute pe care le aveam de la clepsidra invizibilă şi ne-am căutat fiecare câte un colţ de bibliotecă unde să ne putem concentra.

Cristi şi-a creat schema povestirii psihologice poliţiste ieşind la o ţigară, şi ar putea fi un început de roman a remarcat mai tîrziu Dumitru C.
Elena, fiindcă a lucrat de curând în secţia de traumatologie a spitalului de urgenţe şi-a creat naraţiunea în jurul cazului prin care se făcea că a fost găsită o asistentă moartă în spital. Proza nu era lipsită de relaţii amoroase nu prea uşor de descâlcit şi Dumitru C. a spus că e cel mai bun text al Elenei din câte a prezentat până acum.
Elena B. a pornit de faptul că personajul din text a aflat despre moartea surorii sale dintr-un ziar, textul ei a fost cel mai lung din câte a scris până acum.
Ion a scris despre un băiat de la frecvenţă redusă care s-a spânzurat de lustra bibliotecii Asemului, iar intriga povestirii era legată de modul misterios cum a pătruns tânărul în bibliotecă şi de dispariţia rectorului. Ne-am permis să emitem ipoteze comice pe marginea subiectului ăsta, cum ar fi ca din buzunarul băiatului spânzuarat să i se audă telefonul iar bibliotecarul să-i ceră imperios să-l deconecteze.
 dl.Valerian a scris despre un bărbat care vroia să se arunce din fereastră, adică să săvâşească un suicid, când a fost oprit de vestea că iubita lui ar fi murit într-un accident.
Proza plină de umor a Carolinei a stârnit valuri de râs prin felul ironic în care a fost scrisă. Era despre moartea unui scriitor ratat, care nu aducea nimic la casă şi pe care soţia nu-l suporta atât de mult încât nici nu vroia să-l îngroape, soţia compătimea mai mult pisica pe care scriitorul a ucis-o pentru un experiment literar, la mijlocul crimei era şi o idilă dintre soţia scriitorului şi ofiţer care a efectuat crima în numele iubirii. Locul pe care şi l-a ales Carolina pentru scris a fost ţintit ca fiind unul norocos.
 Eu am scris despre o crimă executată în timpul derulării unei comedii romantice în cinematograful Patria, astfel încât cei 27 de spectatori rămaşi cu viaţă rămân blocaţi în cinematograf pentru o serie de interogatorii comico-absurde.

La sfârşitul şedinţei Nina ne-a dat nişte sugestii şi a făcut un clasament în care primii trei dacă-mi amintesc just erau: Carolina, dl. Valerian şi eu.

Nataliile ni s-au alăturat mai târziu fiindcă au fost la un concert.


vineri, 15 aprilie 2011

Viorel Oancea

Ad inferos descensu

Am

Coborât în iad şi sufletul

Meu nu a luat o piatră în gură.

Ba chiar, -

Educat şi manierat cum este -

S-a oferit să-mi

Servească drept ghid.

Să mă îndrume, adică,

Să mă ajute să mă orientez.

Uite, a zis: aici este recepţia,

Dincolo

Este triajul,

Pe aleea aceea sunt

Cazanele cu smoală.

Bine îţi prinde,

Mă gândeam în sinea mea,

Să ai lângă tine pe cineva

Atât de

Îndatoritor,

Atât de

Bun cunoscător

Al unor

Locuri noi pentru tine.

Călătoria este mai

Uşoară şi mai

Instructivă.

Mi-a arătat: aici a pătimit X,

Dincolo

S-a perpelit Cutare,

Acolo a ispăşit Cutărică.

Foarte interesant.

Atâta că -

Fie că a uitat,

Fie

Că vrea să mă perpelească -

Nebunul

Nu-mi spune şi pe unde e

Ieşirea.




Viorel OANCEA

miercuri, 13 aprilie 2011

NOMINALIZARI PENTRU Premiile USM 2010.


Poezie

Lilianu Armaşu, Singurătatea de miercuri, Editura ARC

Aurelia Borzin, Chişinăul este o tabletă de ciocolată, Editura Vinea

Grigore Chiper, Roman simulacru, Editura Limes

Anatol Ciocanu, Ora sărutului, Editura Princeps Magna

Irina Nechit, Copilul din maşina galbenă, Editura Cartier

Maria Şleahtiţchi, Oleandrii mă strigă roz, Editura Cartier



Proză

Ieromonah Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect, Editura Cathisma

Florin Braghiş, Mitoş Micleuşan, Nekrotitanium, Editura Cartier

Leo Butnaru, Ruleta românească, Editura RAO-Editura Prut Internaţional

Val Butnaru, Cartea nomazilor din B., Editura RAO-Editura Prut Internaţional

Vlad Grecu, Unde-s zeii popoarelor învinse, Editura ARC

Miroslava Metliaeva, Игра в пазлы, Editura Lumina

Alexandru Vakulovski, 157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montana, Editura Cartier

Critică literară şi eseu

Ana Bantoş, Deschidere spre universalism. Literatura basarabeană postbelică, Limba Română

Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generaţia 80 [Poezia], Editura Tracus Arte

Publicistică

Gheorghe Budeanu, 33 la Masa Tăcerii, Centrul FOR Media

Vasile Gârneţ, Interviu la „Contrafort”, Editura Cartier

Literatura pentru copii

Lucreţia Bârlădeanu, Dealul drăguţei, Editura Silvius-Libris

Aureliu Busuioc, Vizavi de vizavarză, Editura Prut Internaţional

Debut

Maria-Paula Erizanu, Aceasta e prima mea revoluţie. Furaţi-mi-o, Editura Cartier

Alexandr Trubca, Masca de fier a Regelui-Soare, Editura Lumen

duminică, 10 aprilie 2011

Sedinta de ieri a atelierului care a avut loc tot la biblioteca Hasdeu a fost si un atelier de scriere creatoare, am scris si texte, dar si un lcub de discutii literare, unde am discutat cartrescu si suceveanu, partile bune si slabe ale poeziilor acestora, au fost vreo paisprezece oameni , a fost foarte interesant

Dragoş Vişan


Ipostazele tatălui, surorii, fraţilor. „Viseptol” de George Vasilievici

In memoriam George Vas. la un an de la moarte




Am locuit aproape de George Vasilievici, încă din 1996, când am intrat la facultate în Constanţa. Doar câteva blocuri ne despărţeau, unul de altul. În vara anului lui 2005 am făcut cunoştinţă cu el, la redacţia revistei „Tomis”. Am aflat de la taică-miu că George îşi pierduse tatăl din copilărie. Subofiţer în M.A.I., acest om avea scrisul foarte caligrafic. Se prezentase de tânăr la un concurs pentru ocuparea postului, iar postul obţinut pentru că scria repede şi bine, artistic i-a dăunat, pentru că ar fi vrut să facă mai multe, să fie avansat şi ofiţer după ce trecea prin facultate. Ceilalţi candidaţi pe acelaşi post s-au ambiţionat să facă facultatea şi au înaintat mereu în grad, nu ca tatăl lui George, care s-a dedicat vieţii de familie, pentru că avea deja un băiat şi o fată. Presupun că n-a vrut, nu că n-ar fi putut să aibă o carieră militară spectaculoasă.
În ultimul său roman, „Viseptol” (martie 2010, editura Ta), George Vasilievici se opreşte cel mai mult la motivul literar al tatălui, deşi la un moment dat, prin suspansul de proză fantastică, mama protagonistului devine mărul discordiei dintre tatăl şi geamănul artificial al acestuia, care-i o clonă, un android.
Pe lângă accepţiunea curentă a cuvântului „tată”, eroul povestitor adaugă trei conotaţii pierderii şi reaflării fictive a autorităţii paterne. Un psihanalist ar putea să scrie un întreg studiu despre opera şi viaţa lui George, curmate atât de brusc (opera i-a anunţat deseori moartea, nesuportarea grelei cruci pe umeri!), dar aici, în recenzia romanului nu ne interesează implicarea biograficului în diegeză. Întâlnim astfel pe Ultimul Papă din partea întâi, pe geamănul tatălui şi pe Tatăl din ceruri, un Demiurg eminescian cu doi-trei fii Luceferi (Ateu, Cristi şi însuşi protagonistul – care poate fi orice tânăr mort aproape de treizeci şi trei de ani).
Partea a doua a acestei cărţi este un „viseptol”, fiindcă are în centrul traseului evenimenţial o halucinaţie, dar şi artificii narative de tip science fiction: plasarea în cu totul alte spaţii geografice, accelerarea procesului de contaminare c-un virus mortal a personajelor, execuţia în masă a lor, judecarea killerului, prin dispariţia sistemului de legi şi a societăţii din 2010. La urma urmei, nici nu contează prea mult la Vasilievici intruziunea epică a elementului fantastic sau al acelui kitsch cu funcţie antirealistă, ci dezvoltarea din aceste scenarii macabre a unor exaltate, alegorice, paralele, posibile fantezii. Se urmăreşte pas cu pas distrugerea condiţiei umane, prin neasumarea la timp a morţii. Toţi oamenii sunt păscuţi, precum ierburile roşii, de îngerii morţii, secerătorii adâncului lor. Traseul diegetic devine tot mai sinuos, având calitatea tensionării la maximum a destinului comun pentru un anumit bărbat şi o anumită femeie, care se vor recunoaşte – pipăindu-şi unul altuia un fel de dublă cicatrice a lui Ulise – după propriile lor mâini, lăsate fără voie gaj ca să se întâlnească odată şi-odată.
Din oraşul Constanţa, în prima parte acţiunea se împotmolea în cartierul cu felinare roşii, cu drogaţi şi homosexuali din Amsterdam, capitala libertinajului întregii lumi. Abia la începutul celei de-a doua părţi, după ce i se amputează ambele antebraţe, eroului i se schimbă radical viaţa, pentru că i se grefează la un aeroport, ca să ajungă în ţară, mâinile unei femei. Revenit la Constanţa, chiar şi părinţii eroului cad victime flagelului, fiind aparent ucişi de mâinile fiului rătăcitor. Crima este corelată, dostoievskian, cu pedeapsa, cu damnarea ori criza sufletească, pentru că acest killer doarme pe unde poate, numai să nu mai ucidă oamenii arâtând mâinile. Se culcă şi pe fundul mării, pe la Cazinou, între stabilopozi, pe-un hamac de alge. Neliniştea nu dispare. Vrea să afle adevărul, de ce are mâinile unei femei, cine este cea care acţionează în mod paralel cu el, de ce şi pentru ce fuseseră ei torturaţi la aeroport, ca să devină killeri universali. Normalitatea pierdută e, pentru prima dată în proza lui Vasilievici, cauza problematizării, a introspecţiei. Proiecţia diegetică a sinelui auctorial, acest killer masculin, îşi păstrează sau face în aşa fel actanţial să redobândească, în dezastrul apocaliptic schiţat de romancier, chiar hipersensibilitatea, fragilitatea interioară, dublată de un spirit rebel sau recalcitrant înnăscut.
Crima este în gena canceroasă a umanităţii. Personajul-narator n-are alt rol decât de-a produce, artificial, în condiţiile provocării subite a râsului la vederea mâinilor şi unghiilor sale de femeie, autodistrugerea programată, spintecarea, întoarcerea pe dos a victimelor. Mormane de cadavre încep să se împută prin Constanţa, Bucureşti, în toată Europa şi-n jumătate de lume. În cealaltă jumătate acţionează celălalt înger al morţii, killerul feminin, cu antebraţele implantate de la killerul masculin. Fără nicio justificare, cei doi abia aşteaptă să se vadă. Sau ştiu că e ultima probă: confruntarea, care pe care, iubirea-moarte, iubirea totală.
Fantasticul la Vasilievici este transpus în poezie cu accente neoromantice-neoavangardiste. În „Viseptol” putem afla mult mai exact ceea ce a intenţionat să spună şi poetul George Vasilievici în volumele sale de versuri, pentru că mesajul se continuă în creaţia sa, indiferent de apartenenţa la genuri şi specii literare. Protagonistul, killer involuntar, se consideră principalul vinovat al întregului dezastru sau fiasco ontologic. O consideră pe ultima femeie şi propria sa victimă, ori din contra, se gândeşte uneori că va constata un sens al iubirii, chiar al renaşterii din amândoi a lumii, că totul n-ar fi acum decât un vis groaznic, o farsă. De altfel autorul, George Vasilievici, îşi dăduse întâlnire cu o liceancă de la Colegiul Pedagogic „Constantin Brătescu” din Constanţa chiar când intrase în anul ce avea să-i fie fatal, numai pentru a trăi aceleaşi senzaţii, ritualul cuceririi unei inimi.
Să medităm asupra aspectului macabru al execuţiilor în masă, la robotizarea protagonistului killer: cine îi vedea antebraţele, cu palmele, degetele şi unghiile subţiri scoase din mănuşile lungi de damă purtate ca să nu fie observată monstrozitatea, era cuprins pe dată de agonia râsului, de convulsiile morţii. Se tăvălea pe jos, apoi spasmele demenţei determina victima să-şi facă seppuku. Eroul contribuia şi el la terifianta arlechinadă a genocidului, ajutându-i pe oameni, indiferent de vârstă şi sex să-şi scoată rărunchii, să-şi răsfrângă în afară interiorul, organele.
George Vasilievici strămută prin convenţii neosuprarealiste barierele universului său epic. Aparent, romanul „Viseptol” ar putea părea doar în prima parte realist, un documentar despre viaţa drogaţilor din România şi din întreaga lume. Sunt arătate aici consecinţele cele mai grave ale înecului în moartea albă, vinderea prietenei unui proxenet-homosexual-diller din Amsterdam. Acesta este român la origine, dar nu vrea să recunoască. Totuşi, „Viseptol” este evident continuarea romanului autobiografic (stil jurnal) „Yoyo” (2008) al lui Vasilievici. Superior prin tipologiile mult mai complexe, cea a personajului-narator mutilat, cea a prietenei sale vândute în Amsterdam pentru pungile de viseptol, cea a iubitei-soră-clonă, dar şi prin motivele biblice precum tatăl fizic pierdut, Tatăl ceresc sau fraţii săi Ateu, Crist, romanul „Viseptol” va deveni cu certitudine o carte de referinţă în literatura mileniului al treilea, poate cea mai bună creaţie epică a douămiismului.
În „Yoyo”, Ela era un personaj feminin ale cărei atitudini de viaţă nu-l prea interesau pe protagonist. Ruptura dintre cei doi era inevitabilă. Pe la jumătatea romanului-jurnal se uită de existenţa ei, fiindcă îl înşeală. Ei se ştiau la modul carnal, iar despărţirea, ca şi vieţuirea alături n-are sens. În locul Elei, personaj pe jumătate ratat, în ultimele trei părţi din „Viseptol” apare „sora”, născută din părinţii clonaţi după părinţii killerului, soră ce se născuse de puţin timp, la începutul mileniului al treilea, dar crescuse precum măiestrele zîne-crăiese sau feţii-frumoşi din basme, de parcă ar fi trăit pe-o altă planetă ficţională. Această soră cyborg suferise aceeaşi operaţie, devenise o mutantă cu antebraţe şi pumni de bărbat. Pilozitatea lor o făcea să sufere poate şi mai mult. Neînţeleasă şi ea, îl aşteaptă să dezlege împreună enigma.
Brusc, aflăm că o foarte neînsemnată comunitate a celor orbi era singura imună la virusul ucigaş, ce acţiona stereotip prin râs şi seppuku. Orbii nu puteau muri pentru că nu puteau vedea monstruozitatea braţelor. Aici mi se pare că George Vasilievici demitizează programatic civilizaţia imaginii, a culorii şi a plăcerilor umane. Genocidul semnifică de fapt întoarcerea umanităţii la simplitatea pierdută. Ochiul vede, inima cere - iată proverbul care conduce omenirea, mesajul cupidităţii unei societăţi industriale pervertite. Ca individ, omul contemporan n-ar mai avea cale de salvare, prin experimentarea până la autodistrugere a drogurilor, a internetului, a unei alte vederi în autosatisfacerea plăcerilor interzise, a altui simţ tactil, a unui auz sedat de obsesii sexuale, a unui gust pseudoartistic lăbărţat de interpretarea halucinaţiilor sau de durerea sevrajului. Creaţia e prezentată în exerciţiul său al caricării perpetue, iar reduplicarea imaginii luciferice ocupă existenţa tinerilor debusolaţi.
Orbii ajung să alcătuiască tribunalul suprem al lumii, singura instanţă lucidă, adică (in)umană, rămasă pe faţa pământului acoperit cu milioane de cadavre. Cu şobolanii sanitari ai lumii războiul nu mai poate fi continuată istoria, iar cu robii vederii, nici atât, pentru că ei aşteaptă sfârşitul, căutând o cauzalitate, o logică în dispariţia lumii văzătorilor.
Cei doi fraţi-amanţi supravieţuitori, killerii văzători (nu şi clarvăzători) se întâlnesc pe teren neutru şi constată imediat că au membrele amputate şi invers relipite, pentru că ei formează acel potenţial cuplu al regenerării speciei mutilate în mileniul al treilea. Ajung să se hrănească exclusiv din creierii victimelor. Ultimii creieri scoşi din ţeste mai fac încă deliciul părinţilor tinerei, care nu mai văzuseră aşa ceva, până vor fi şi ei forţaţi să-şi facă seppuku. Aceşti părinţi ai surorii ucigaşe trăiau în America. Tatăl ei este geamănul tatălui protagonistului. Ca geamăn clonat, nu putea să accepte la un moment dat ca fratele adevărat să-şi fi împărţit viaţa, dându-i-o pe soţia lui, iar aceasta să fi ajuns bigamă-incestuoasă. În condiţiile în care gemenii munceau la acelaşi restaurant, cu schimbul, fiind amândoi foarte eficienţi iar patronul îi confundase mereu, geamănul-clonă a ales să abandoneze jobul profitabil şi să nu-i necinstească soţia fratelui adevărat, plecând peste ocean. Nu înainte să fie clonată cumnată-sa, spre a-i deveni soţie, într-un fel dublul său. Această poveste de familie este, desigur, introdusă ca parabolă, printr-un umor negru de către George Vasilievici. Dealtminteri chiar sora-iubită, killerul feminin e fiica a doi părinţi clonaţi, aşadar nu-i adevărată, ci un dublu al protagonistului, o ipostază a sa. Narcisismul a fost principala dominantă a caracterului autorului „Viseptol”.
Tatăl killerului-femeie nu-l simpatizează pe iubitul acesteia. Este şantajat de „nepot” că i se poate dovedi oricând originea sau clonarea. Fiindcă îşi va recunoaşte doar în parte „trecutul”, iubita-soră-clonă se înfurie pe cei mai dragi oameni, ocrotiţi de ea până atunci şi noaptea-i va face să dispară, arătându-le mâinile pierzaniei.


În ultima parte a romanului, eroul-narator, killerul masculin e anchetat, condamnat de către tribunalul orbilor, singurii supravieţuitori ai masacrului, carnajului. Presupunem că şi iubita „soră” e supusă aceluiaşi supliciu psihologic: află că nu ei ar fi fost autorii reali ai crimelor ce se ţineau lanţ acolo unde îşi arătau mâinile. Ei erau simpli martori sau pionii execuţiei, devoratori ai creierilor. Virusul ucigaş care îi făcea pe oameni să se autoexecute în râsete convulsive era invenţia orbilor. Ca martori, cei doi protagonişti se căutaseră pretutindeni unde virusul făcuse ravagii în câteva zile, sau ceasuri. După ce moare, killerul masculin, mort precum un Giordano Bruno sau un Socrate, accede în alt spaţiu imaterial, paralel. Dincolo de pământul devastat el intră în casa Tatălui său originar, ori a tatălui pierdut, masacrat de virusul ilarităţii sângeroase.

miercuri, 6 aprilie 2011

Miine incepe salonul international de carte pentru copii. Se pare ca vor fi foarte multe lansari. Voi incerca si eu sa trec pe acolo. Voi o sa veniti?

luni, 4 aprilie 2011

Dumitru Marian la un festival de film in Germania

Festivalul de Film din Europa centrala si de est din Wiesbaden

4.05 - 4.15 pm
ONCE, FOR A LIFETIME (Short film)
R/D: Otilia Babără
P: Dumitru Marian
Moldova

Dumitru Marian ne spune

La 5 aprilie 2011, ora 10,
in incinta teatrului Licurici, Expozitia Foto "Scara".
Lucrarile sudentilor catedrei Multimedia,
cond. Vlad Druck

Va asteptam!!!


Dumitru Marian
--
Director/Producer
www.altfilm.md
+373 69380562

sedinta de ieri a atelierului

Sedinta de ieri a atelierului s-a axat pe discutarea unor texte consacrate ale unor scriitori de mare notorietate. Am vorbit foarte mult despre poemele lui Benn, dar si ale lui Pound. Texte foarte dure, mai ales ale poetului austriac. Se pare ca sunt extrem de puternice si acum. Emana o forta inspaimintatoare. Textele lui Benn au tensiune izbitoare.
Data viitoare vom vorbi despre cinca vreo cativa autori foarte buni.

Nicoleta Esinencu ne spune

teatru-spalatorie

Luni, 4 aprilie 20.00
A(II)Rh+
de nicoleta esinencu
performance în limbile română şi rusă
cu
adel idris
doriana talmazan
meatworks

Gin Do & Contrabass
Eminescu 72


Luni, 11 aprilie 20.00
Mame fara pizda
un performance de nicoleta esinencu si doriana talmazan
în limba română cu supratitrare în limba rusă

Gin Do & Contrabass
Eminescu 72


Duminica, 17 aprilie 20.00
APERITIF
Андрухович + Karbido
Concert multimedia

Cinema ODEON
Eminescu 55
DRAGI PRIETENI,

Vă invităm la lansarea cărţii CAFENEAUA NEVERMORE de Arcadie Suceveanu

VINERI, 8 aprilie, ora 15.00

la Biblioteca ONISIFOR GHIBU