sâmbătă, 28 septembrie 2013

http://social.moldova.org/news/un-mare-roman-culoarea-curcubeului-77-cutremurul-oamenilor-239166-rom.html

duminică, 22 septembrie 2013

Bucurestiul Cultural | Editie scrisa
17.09.2013

Bucurestiul Cultural, nr. 127 - O viziune asupra literaturii române postbelice

de Serban Axinte
ii
Un puzzle teoretic.
 Conceptul de reprezentare are o tra­diţie uriaşă în istoria culturii. Aşa cum demonstrează Sanda Cordoş în capitolul teoretic al cărţii Lumi din cuvinte. Re­pre­zen­tări şi identităţi în literatura română post­belică, el îşi are originea în Poetica lui Aristotel, evoluează în concordanţă cu marile curente de gândire şi se ramifică în funcţie de disciplinele în care a fost şi este utilizat. Astfel, autoarea con­stru­ieş­te un puzzle bine sudat al accepţiunilor aces­tui concept, convocând în demon­stra­ţia sa teoreticieni precum Antoine Com­pag­non, Émile Durkheim, Pierre Bour­dieu, Daniel-Henri Pageaux, Paul Ricoeur, Northrop Frye, Tzvetan Todorov, Serge Moscovici ş.a. Ceea ce e remarcabil în acest capitol introductiv, Reprezentări şi iden­tităţi. Reprezentări identitare, nu e doar coerenţa internă a ideilor, ci poten­ţia­li­ta­tea aplicării lor în practica inter­pre­ta­ti­vă. Studiile ce compun cartea (textele păs­trează o autonomie a lor, unele în ra­port cu altele) răspund problematicilor des­chise aici, mai ales pentru că Sanda Cordoş îşi precizează foarte clar pre­fe­rin­ţa pentru una dintre accepţiunile concep­tu­lui. Pe urmele lui Tudor Vianu – care vorbea despre relaţia de interdependenţă dintre operele de artă şi „forma în­­fă­ţi­şă­rii lor materiale“, orice schimbare modi­fi­cându-le sensul şi valoarea –, autoarea măr­turiseşte că pentru ea „reprezentarea literară este, în primul rând şi în mod fundamental, reprezentarea artistică, adică o formă a limbajului, constituită prin procedee, tehnici şi strategii spe­ci­fice artei literare. Consider că reuşita (ca şi eşecul) unei opere, puterea ei de a sem­ni­fica, rezistenţa pe termen lung se ba­zea­ză, toate, pe calitatea estetică“.
Chiar dacă acest concept a devenit, după expresia lui Antoine Compagnon, „un coşmar al teoriei literare“, el se do­ve­deş­te în continuare fecund, pentru că şi acesta, ca şi operele literare, dacă su­por­tă cea mai mică modificare de sens, îşi lărgeşte aria de aplicabilitate. Iar San­da Cordoş demonstrează acest fapt în analizele sale, corespunzătoare capi­to­le­lor ce compun volumul. În cele ce ur­mea­ză le voi examina succint pe cele mai importante.

Un profil al ideologiei realismului socialist
Cu referire la Ideologia realismului so­cia­list în România, să ne amintim că Czes­ław Miłosz a explicat de ce intelectualul (teoreticianul literar sau scriitorul) din ţările cu regim totalitar a aderat la doctrina realismului socialist. Acestuia i-a fost suprimată posibilitatea inte­rioa­­ră de a mai crede în existenţa vreunei alternative. Sanda Cordoş construieşte un profil sintetic, riguros documentat al ideologiei realismului socialist, ex­plo­rând presa vremii, chemându-i la apel pe cei mai vocali susţinători ai res­pec­ti­vu­lui fenomen. Autoarea procedează me­todic, istoriceşte. Concepe o periodizare, stabileşte apoi coordonatele aparatului oficial prospectiv, pentru ca, ulterior, să se ocupe de principalii „stegari“ şi „co­ri­fei“ ideologici. Nu sunt uitaţi nici „înnoi­to­rii“ Petru Dumitriu şi Marin Preda, care pledau în favoarea specificului ar­tis­tic şi a inovaţiei, chiar dacă aparent se refereau la lărgirea conceptuală a ace­lu­iaşi realism socialist. Acest segment al cărţii ar putea fi citit în corelaţie cu cel intitulat 1956: calendarul oficial, unde se aduc clarificări în legătură cu „meca­nis­me­le de cenzură şi de represiune prin care puterea controlează arta“, care au făcut posibilă o situaţie paradoxală, anu­me, trecerea mai multor scriitori prin toate categoriile literaturii epocii: lite­ra­tu­ra oficială, literatura interzisă şi lite­ra­tu­ra exilului.
Tot pe articole din presa vremii se ba­zează şi studiul Modernitatea Hortensiei Papadat-Bengescu în anii ’50 sau Un tăcut semn de întrebare. Citatele selectate din in­tervenţiile autoarei ciclului Halipa sunt relevante pentru situaţia specială, atipică a scriitoarei, care, deşi semnează articole în spiritul anilor ’50, îşi continuă lucrul la romanul Străina (regăsit, resta­bi­lit şi publicat recent), ultimul din ci­clul Halipa. Hortensia Papadat-Ben­ges­cu pare în acest context un liant între spiritul interbelic (modernist), ideologia comunistă vie şi dezgheţul şaizecist ce a făcut posibilă autonomia esteticului. În finalul capitolului, Sanda Cordoş apre­cia­ză că „Modernitatea Hortensiei Papa­dat-Bengescu a fost, iată, în anii ’50, nu doar o greşeală ideologică, precum era văzută din perspectiva oficială a re­gi­mu­lui, ci şi un tăcut semn de întrebare. În conştiinţele literare ale acelei vremi, tot mai pregnant în cele ale generaţiilor ti­ne­re, acestei tăceri i s-au dat răspunsuri so­no­re, produse de o literatură care re­câş­ti­ga dreptul la autonomie estetică (deşi mereu îngrădită politic) şi la dialogul cu tre­cutul, ca şi (între limite) acela cu con­tem­poraneitatea occidentală“.

Lecturile clandestine şi optimismul oficial
Mi-a plăcut în mod deosebit capitolul Lectura clandestină în România comunistă. Câteva aspecte. Mai ales pentru că despre acest subiect, deşi s-a vorbit foarte mult, s-a scris relativ puţin în mod siste­ma­ti­zat. După o contextualizare (şi, de aceas­­tă dată, bazată pe documente) a inter­zi­cerii cărţii de valoare în România sau, după expresia unui organ al puterii, a „defascizării întregului sector al pu­bli­ca­ţii­lor de orice fel din ţară“, Sanda Cor­doş scrie despre practica lecturii clandes­tine, comentând mărturiile/confesiunile unor scriitori precum Matei Călinescu, Ion Vianu, Paul Georgescu, Ana Blan­dia­na, Radu Cosaşu, Nicolae Manolescu ş.a. Autoarea deduce şi funcţiile lecturii clandestine, care ar fi, în principal, în­­­tre­ţi­nerea şi prezervarea vieţii interioare şi formarea spiritului critic. Iar aceste două funcţii principale ale lecturii clan­destine au făcut posibilă – aşa cum se arată în capitolul Dreptul la nefericire – o literatură ce s-a distanţat în esenţa ei de optimismul oficial: „Indiferent de prac­tica scrisului, mulţi scriitori vor resimţi ca împovărătoare distanţa dintre optimis­mul comenzii oficiale şi starea lor inte­rioară. (...) Exceptând prima perioadă de după instaurarea regimului comunist (în speţă anii ’50), în care predominantă este literatura cu caracter propagandistic şi care poartă marca optimismului ofi­cial, în perioadele următoare, în care li­te­ra­tura s-a zbătut să câştige şi să men­ţină o anumită autonomie în raport cu puterea, aceasta a încercat să se sustragă triumfalismului specific omului nou şi să vorbească limbajul mult mai bogat al omului (imperfect) dintotdeauna“.

Recuperări, reeditări, identităţi regăsite
În legătură cu periodizarea apariţiilor romaneşti de după 1990 pe care Sanda Cordoş o realizează în capitolul Cine sun­tem? Romanul identitar, aş vrea să fac ur­mătoarea precizare. Reamintesc faptul că, din când în când, romanul cunoaşte mo­mente de evoluţie accelerată. Şi aceas­ta nu se datorează esteticului, unui anu­mit mod de a înţelege în abstract litera­tura. Totul porneşte de la dorinţa scriito­rilor de a fi în actualitate, de a tranşa un orizont de aşteptare, de a-i da o re­plică, de a-l lua prin surprindere. Asta când nu se intenţionează contrariul, adică satisfacerea unei necesităţi de iden­tificare cu acest orizont de aştep­ta­re. Obsesiile identitare şi politice (chiar aşa cum s-au manifestat ele în anii ’60, ca defulare, revanşă, decompensare) au favorizat regândirea unor relaţii care să conducă în final la validarea estetică. Se întâmplă des ca, în primă instanţă, scena literaturii să fie ocupată de lite­ra­tori a căror urmă să se piardă foarte repede. Un roman propune o temă, o ati­tudine ce stârneşte controverse. Vine cu un mesaj direct ce are un impact ime­diat. Creează rumoare. Aduce în prim-plan o problematică neexplorată, un alt fel de a fi al individului pus în situaţia de a reacţiona în faţa unor situaţii atipice. Printr-o astfel de temă s-a în­­cer­cat o altfel de abordare a temei identi­ta­re şi a celei politice. Într-o oarecare mă­su­ră s-a şi reuşit. Dar romanele care ilus­trează cel mai bine temele amintite mai sus apar, aşa după cum arată San­da Cordoş, abia după 1990. Într-o primă etapă, postdecembristă, se tipăresc ro­ma­nele interbelice interzise semnate de scrii­tori precum C. Stere, Gib Mihăescu sau Mihail Sebastian, iese la lumină li­teratura de sertar, reprezentată în prin­ci­pal de I.D. Sîrbu, optzeciştii (care până atunci optaseră pentru proza scurtă) se reorientează spre roman, în fine, după 2000 intră în scenă o altă generaţie de romancieri reprezentată de Bogdan Su­ceavă, Florina Ilis, O. Nimigean, Radu Pavel Gheo, Lucian Dan Teodorovici ş.a. În libertate şi dovedind elasticitate în pri­vinţa tehnicilor narative, o parte din­tre scriitorii amintiţi reuşesc să ducă la îndeplinire unele deziderate teoretice ro­maneşti, formulate de mai mulţi repre­zen­tanţi ai generaţiei ’60.

Asimilarea imperfecţiunii
Sanda Cordoş dedică un capitol special scriitorilor Gabriela Adameşteanu şi Gheor­ghe Crăciun, pe care-i consideră „doi dintre cei mai originali prozatori post­belici“. Analizele romanelor Pupa russa şi Provizorat au în vedere repre­zen­ta­rea femeii în lumea comunistă, fiind pri­vilegiate acele trăsături caractero­lo­gice ce trimit la arhetipul livresc al lui Gustave Flaubert. Din acest motiv, acest fragment se şi intitulează Doamna Bovary în România socialistă. Deloc de neglijat este şi textul dedicat lui Norman Manea, căruia îi sunt explorate „ţinuturile in­te­riorităţii“, cele revelate doar indirect prin diverse figuri ale alterităţii.
Interpretările realizate de Sanda Cor­doş mă fac să mă gândesc la o lipsă de omogenitate fericită a literaturii ulti­me­lor decenii. Operele de valoare se sus­trag, după cum se ştie, monolitelor ge­ne­ra­ţioniste. Identitatea se revelează cel mai adesea din fisurile, rupturile carac­te­rologice. Iar cum literatura este şi o sumă de caractere, aş putea spune că o virtute a practicii literare a ultimelor de­ce­nii constă într-o autenticitate contura­­tă în absenţa obsesiei autenticităţii, ci prin asimilarea în esenţa ei a imper­fec­ţiunii. Şi nu mă refer, fireşte, la dera­pa­jele estetice, ci doar la acea imperfec­ţiu­ne care degajă energie, combustie.
În concluzie, această carte compusă din capitole care-şi păstrează autonomia este o dovadă a faptului că reprezentarea literară este una dintre cele mai fecunde accepţiuni ale conceptului de reprezen­ta­re. Atentă la operele pe care le selec­tea­­ză şi le interpretează, autoarea propune implicit şi o viziune asupra literaturii române postbelice în varianta ei lărgită, prin includerea aici şi a scrierilor apă­ru­te în anii ’90-2000.

Sanda Cordoş, Lumi din cuvinte. Reprezentări şi identităţi în literatura română postbelică, Cartea Românească, 2012.

vineri, 20 septembrie 2013


Atelier creative writing
Chișinău, Republica Moldova
23.09. – 26.09.2013
Biblioteca municipală Ștefan cel Mare, str. bd. Decebal 91




Referenți: Julia Schoch / Dumitru Crudu
Moderator: Dumitru Crudu
Traducătoare/interpret: Viorica Corlat, Nicoleta Stavila


Luni, 23 septembrie 2013

12:25                             Sosire Chișinău

14:00                             Prezentare
Referenți / Participanți / Centrul Cultural German ACCENTE

14:30                  Partea teoretică: tehnici de scriere proză și radio-dramă

16:00                   Pauză de cafea

16:15                    Scriere texte                

18:00                   Citire texte
Analiză, comentarii, discuții

Marți, 24 septembrie 2013

10:00                  Partea teoretică: tehnici de scriere proză și radio-dramă

12:30                   Pauză

13:00                   Scriere texte

15:00                   Citirea textelor
Analiză, comentarii, discuții


Miercuri, 25 septembrie 2013

10:00                             Sfaturi utile

11:30                             Lecturi finale

16:00                   Încheierea atelierului

17:30                  Lectură publică Julia Schoch

Sala de Lectură Germană (Biblioteca Municipală B.P. Hașdeu, str. Ștefan cel Mare și Sfânt 148)

Joi, 26 septembrie 2013

10:00                  Centrul Cultural German Accente

11:00                             Program liber

15:50                   Zbor Chișinău – Berlin
                  


Cazare                                    Hotel Jumbo
Bd. Decebal 23/3
Tel.: +373 22 54 20 76

Julia Schoch                          juliaschoch@hotmail.com
                                                www.juliaschoch.de  

Dumitru Crudu                       +373 68576820
                                                crudu.dumitru@gmail.com

Corina Gîrla                           +373 690 93667
                                                conducere@akzente.md

Centrul Cultural German ACCENTE din Chișinău
Str. Sfatul Țării 18, oficiul 3
Tel./Fax: +373 22 237660
www.akzente.md                            





Julia Schoch

născută in anul 1974 în Bad Saarow , a crescut în Mecklenburg. Locuieşte la Potsdam. Studii în germanistică si romanistică la Potsdam, Paris şi Bucureşti. A publicat la editura Piper Corpul salamandrei  (2001), Întîlniri cu Mattok (2004). Nominalizată pentru Premiul Tîrgului de Carte de la Leipzig cu romanul Cu viteza verii (2009). Ultimul roman editat este Autoportret cu Bonaparte. Laureată a numeroase premii şi burse  literare şi pentru traduceri cum ar fi Premiul Juriului în cadrul concursului literar Ingeborg Bachmann şi Premiul André-Gide pentru traduceri literare.

joi, 19 septembrie 2013

miercuri, 18 septembrie 2013


Poezie


                                     Victoria Boțan

exerciţii de respiraţie

inspiră adînc, iubite,
ca să astupi gura peştilor din mine,
altfel, ei te vor devora cu tot cu undiţă
şi nici măcar nu vor rîgîi.

azi te aştept în marea viselor noastre,
acolo unde corăbiile naufragiate vor ieşi la suprafaţă
să ne cînte requiem for a dream
şi să ne pună şiraguri de perle la gît,
iar delfinii ne vor purta pe valuri
ca pe doi demenţi evadaţi în noapte,
atunci cînd stelele se vor topi
şi vor cădea din cer încet
la noi în palme
buzunare
păr
obraji
şi buze
iar inimile noastre încolăcite vor adormi la fund
şi marea va seca…

iar acum deschide ochii şi expiră adînc.


poem cu aripi

gîndurile tale m-au cuprins ca o pădure de conifere,
nu ştiam încotro s-o iau, îmi era frică
să mă rătăcesc din nou,
atunci tu mi-ai trimis două păsări călătoare
ele s-au aşezat pe umerii mei care au prins aripi
de sus, taigaua ta e atît de fumoasă!


o muză jucăuşă

versul fugea după mine
ca un cîine turbat,
ce latră întruna şi dă din coadă.
eu i-am zis că mă întorc diseară,
dar seara am găsit cuşca pustie
şi un bileţel: „Mă întorc dimineaţa!”


cerul…

cerul e nemişcat ca ochi-ţi,
crucile stau cu faţa la pămînt,
cosit e mirosul de iarbă verde
ce încolţeşte crud la mine-n gînd.

luni, 16 septembrie 2013

„(…) Anton îşi scoase scîrbit din buzunar paşaportul său moldovenesc şi, zbîrrr, îi făcu vînt cît colo în stradă.
-         Gata, din această secundă, am rupt orice legătură cu Republica Moldova, deci să-mi smulgeţi coaiele, dacă vă mint, deci!
Apoi strigă şi mai tare ca să-l audă şi cei care dansau.
-         Gata, din această clipă nu mai vreau să mai am de-a face pentru nimic în lume cu Republica Moldova, nu mai vreau să mă mai întorc niciodată acolo, deci vreau să rămîn pentru totdeauna în Braşov, pentru că îmi place la nebunie Braşovul. Deci, mă primiţi în Braşov?” (pag. 136-137)

Fragment din UN AMERICAN LA CHISINAU.

joi, 12 septembrie 2013

un lucru bun: i-am vazut pe Diana Iepure, pe Florin Halalau si Catalina Balan la Chisinau si am stat de vorba vreo patru ore. Cu noi mai erau si Moni Stanila, impreunca cu Alexandru Vakulovski. Apoi, ca in tinerete, am sarit gardul unei gradini publice si am traversat-o cu naşul.

marți, 10 septembrie 2013

UN NOU PROIECT GÂNDIT DE NOII BARBARI  e tot mai aproape>Atelierul de Creative WRITING pe proză  cu cunoscuta scriitoare germană Julia Schoch

Se mai fac înscrieri

Atelierul de Creative WRITING pe proză cu cunoscuta scriitoare germană Julia Schoch. Cursurile vor avea loc între 23 şi 26 septembrie la Biblioteca Ştefan cel Mare din Chişinău. În cea de-a treia zi se va face o lectură publică a textelor scrise în timpul Atelierului. Textele vor fi publicate în română şi germană într-o antologie care va fi scoasă de CASA DE PARIURI LITERARE din Bucureşti. Pe toată durata atelierului, o traducătoare din română în germană va asigura buna funcţionare a proiectului.

duminică, 8 septembrie 2013

P. S. la 
Consulatul Român la Chişinău: o poveste de groază

Când am plecat, doamna de la ghişeul 5, cu aprobarea doamnei consul, mi-a dat un bon, in care scria ca trebuie sa revin pe data 13 septembrie pentru a-mi ridica paşaportul cu viză. Şi, din nou, stupoare. În dreptul locului de naştere. funcţionara a trecut o altă ţară, nu Republica Moldova, unde eu m-am născut, ci o altă ţară, Noua Zeelandă, unde eu num-am născut şi nu am fost niciodată, dar, conform acestui bon, cu care trebuie să mă prezint pe data de 13 septembrie reiese că eu m-am născut... în Noua Zeelandă. Ca să vezi! Şi eu nici nu ştiam. Îl anexez, ca să vă convingeţi şi dumneavoastră de profesionalismul unor funcţionari infatuaţi de la Consulatul Român.

sâmbătă, 7 septembrie 2013

CONSULATUL ROMÂN DIN CHIŞINĂU: O POVESTE DE GROAZĂ
Dumitru CRUDU
La începutul lui august, mi-a venit o invitaţie  de la un Festival de Literatură de la Sibiu şi, deoarece paşaportul românesc mi-a expirat încă de prin 2006, am sunat la Consulatul României din Chişinău ca să mă programez pentru a-mi face viză. Dacă nu ştiaţi, programările se fac telefonic. Din prima încercare nu am reuşit să răzbat. Am sunat şi a doua zi. Vreo jumate de oră am ascultat nu ştiu ce melodii patriotice, o fi făcând şi asta din planul de educare patriotică a basarabenilor, frumos plan, frumoase melodii, totuşi, eu vroiam altceva. Sun şi a treia zi. În sfârşit, după un sfert de oră de delectare cu melodii patriotice, îmi răspunde o doamnă. După ce îmi cere să-i spun când m-am născut, după ce îmi cere să-i dictez datele din paşaport, mă programează pentru vineri, la ora 9 dimineaţa. Pe la 9 fără un sfert eram în faţa Consulatului, mutându-mă de pe un picior pe altul. Pe lângă invitaţia din Sibiu, mai aveam şi o invitaţie de la Uniunea Scriitorilor din România, unde scria că mi se garantează asigurarea medicală. O doamnă din vecinătatea mea mă convinge că ar mai trebui să-mi mai cumpăr o asigurare medicală, aici, pe loc, dacă nu vreau să mi se întoarcă actele. Merg să-mi cumpăr. Costă 135 de lei. Îi întind băiatului 200 şi el îmi dă înapoi doar 40 de lei. Îi atrag atenţia că a greşti. Dar el încearcă să mă convingă că greşeala e a mea. Până la urmă, intervine un coleg de-al său care-i atrage atenţia unde a greşit şi acesta îmi întoarce restul întreg. Din această cauză, revin în faţa consulatului abia pe la 9 şi 3 minute. Prea târziu ca să mai pot intra. Am întârziat tocmai cu trei minute şi gardianul nu mai vrea să mă lase să intru. Impunându-mă să aştept până la 9 şi jumate, când va intra o altă tură. Aştept, ce să fac. Timpul trece chinuitor de greu, dar totuşi trece şi se face 9 şi jumate. De data asta, întârzie funcţionarii să ne lase înăuntru. Aşa că intrăm abia pe la 9 şi 37. E bine măcar că am intrat. Am intrat într-o curte spaţioasă, înconjurată de un zid, încoronat cu sârmă ghimpată. Asta, ca nimeni să nu încerce să sară gardul, mă previne un funcţionar. Aici, din nou aşteptăm. Aşteptăm să apară un alt funcţionar. Apare un tânăr cu nişte liste în mână. Pe care începe să le citească. Sonorizează nume de oameni şi le dă bonuri. Bine măcar că nu face mişto de numele oamenilor, aşa cum făcuse data trecută un coleg de-ai său. Sau nu le face apropouri sexuale femeilor. Mai întâi trec cei care au venit să-şi redobândească cetăţenia română, după aia, cei care vor să-şi facă certificate de naştere româneşti şi aşa mai departe. Listele sunt lungi şi timpul trece şi mai greu. Mai greu chiar decât norii de pe cer. Solicitanţii de vize sunt lăsaţi la urmă. La urmă, adică peste vreo umate de oră, dacă nu şi mai mult, mai rămân în curte doar cei care au venit să-şi facă viza. Din nou se citesc liste. După ce trec cei care au fost programaţi la 9 şi 30, îmi permite şi mie să-i spun ce caut acolo. Îmi dă un bon şi intru. Urc scările şi pătrund într-o sală de la etajul doi, o sală metalică, o sală care îmi pare că seamănă cu o încăpere dintr-o puşcărie. Doar două banchete şi alea ocupate. Sala chifteşte de lume. Unii stau pe pervazuri. Dar majoritatea în picioare. Din cele 15 ghişee lucrează doar  trei, două pentru cetăţeni şi unul pentru instituţii. De aia, coada trece greu. Înaintea mea mai sunt douăzeci de persoane. Peste o oră îmi vine şi mie rândul. Mă îndrept spre ghişeu, cu paşi mărunţi. Străbat sala urmărit de privirile invidioase ale celor care îşi aşteaptă rândul. Dar şi de ochii de piatră ai frumoasei funcţionare de la ghişeul 5. Cu nişte ochi de piatră, mă priveşte fix în faţă. Îi întind pe rând, unul câte unul, actele. „Da de ce nu mi le daţi toate deodată? Ar trebui să  mi le daţi toate deodată! Doar aţi avut timp să vă pregătiţi dosarul!”, se răţoieşte ea la mine, nemulţumită, ridicând vocea. E tot mai nemulţumită cu fiecare act pe care i-l trec prin ferestruica întredeschisă ca o pleoapă de peşte. În cele din urmă, începe să mi le examineze. Le examinează cu aceeaşi ochi de piatră. Deodată, îşi ridică frumoşii ei ochi spre mine şi îmi strigă, iritată: „Da unde vi-i rezervarea de bilet? Fără rezervare de bilet, nu vă pot primi dosarul. Următorul! Să vină următorul!”, ţipă ea şi îmi întoarce dosarul. „Staţi, staţi aşa, domnişoară, chemaţi-l pe consul!”  Frumoasa funcţionară cu o faţă înăcrită şi cu ochi de piatră dispare printr-o uşă montată într-un perete metalic. Trec trei, patru, cinci minute. Revine funcţionara cu doamna consul. Aceasta mă măsoară din cap până în picioare cu nişte ochi de gheaţă. Mă ia cu cald şi cu rece. Oare ce am făcut că mă priveşte aşa? „Nu se poate! Fără rezervare de bilet, nu vă putem lua dosarul. Asta-i legislaţia!” „Şi dacă aş vrea să merg cu bicicleta?” „Nu încercaţi să vă bateţi joc de noi,” se răsteşte la mine doamna consul. Ridică şi ea vocea. Îmi vorbeşte pe un ton răstit şi oţărit. Are o voce dură, metalică, mă străpunge cu ochii ei de gheaţă. Strigă la mine. Iar în timp ce mă acuză că nu vreau să respect legislaţia română, se adresează întregii săli. E foarte supărată şi mă bruschează. Pentru că strigă la mine şi pentru că mă priveşte ca pe un hoţ de cai, palmele încep să-mi transpire şi mi se înteţeşte pulsul. Sunt pe cale să fac un atac de panică chiar în sala consulatului. „Bine, o să revin cu o rezervare de bilet”, îi spun cu o voce pierită şi mă retrag din faţa ei. Îi simt privirea în spate. Ca o piatră. Rezervarea de bilet mi-o fac pe 12 septembrie. Aşa îmi sugerează doamna de la buticul din coasta Consulatului. „Şi cu rezervarea asta, îmi voi putea lua bilet?” o întreb eu pe doamna de la butic. „Da de unde, e o rezervare fictivă, dar fără ea nu o să vi se dea viza”. Plătesc 50 de lei şi revin la consulat. Funcţionara de la ghişeul 5 mă lasă să aştept încă o jumate de oră. Aştept sub ochii de gheaţă ai consulului. Aceasta din nou strigă la mine, când o rog să-mi ia dosarul. Se vede că nu-i place mutra mea. Mă tratează ca pe sarea din ochi, nu altceva. Trec pesta asta şi atept. Aştept să se elibereze funcţionara de la ghişeul 5, care îmi examinează actele, la fel de iritată şi indispusă. Îi dau şi rezervarea de bilet. O anexează la dosar cu scârbă. Apoi îşi înalţă ochii ei de piatră spre mine şi îmi zice cu o voce ridicată ca să vin să-mi iau viza pe 13 septembrie. Adică, cu o zi mai târziu decât îmi rezeravesem biletul. Nu se poate. Şi atunci de ce am mai făcut-o, dacă nu se ia în considerare? Le zic despre asta, dar cele două doamne nu mai vor să stea de vorbă cu mine şi mă invită să părăsesc sala metalică a consulatului. Totuşi, eu am dat 50 de lei pe rezervarea de bilet, o rezervare pentru 12 septembrie, la ora 18.00, iar viza mi se dă pe 13 septembrie, ceea ce înseamnă că mi-am făcut-o degeaba. Oare ştiu şi funcţionarele de la consulat că e o rezervare fictivă? Dacă nu ştiu, de ce nu vor să–mi dea explicaţii? Dacă e o rezervare fictivă, de ce mi-au mai cerut să mi-o fac? Dar dacă nu e fictivă, atunci cine o să-mi întoarcă cei 50 de lei plătiţi pentru rezervare? Sunt întrebări la care cele două funcţionare nu mai vor să-mi răspundă şi mă roagă insistent să mă car. Vreau să scriu o plângere şi le rog să-mi spună cum le cheamă. Nu vor. Nu au nume. E secret de stat. Dar cum să scriu o plângere pe nişte funcţionari fără nume? Uite aşa, scrie-o. Îmi zice consulul şi îmi întinde o foaie. Scrie plângerea, ce mai aştepţi. Ce mai aştept? Aştept să-i trateze pe oameni cu zâmbetul pe buze şi nu să-i bruscheze sau să-i intimideze, că nu, totuşi, consulatul nu e o puşcărie. Nu pot să fac o plângere pe nişte oameni fără nume şi cobor scările, în căutarea consulului general. Acesta lipseşte. Nu e nici adjunctul. Părăsesc consulatul, cu un gust amar în gură. Şi cu gândul că cel mai mare duşman al României sunt anume aceşti funcţionari de la consulat. Oare să fie basarabofobi? Nu exclud! Oare să fi greşit eliberându-mi viza cu o zi mai târziu decât mi-am făcut rezervarea sau ştiau că în coasta consulatului să vând rezervări fictive? Iar dacă ştiau, oare nu sunt mână în mână cu cei de afară? Gânduri. Câte gânduri nu-i mai trec omului prin cap după ce pleacă din consulatul României din Chişinău. Plec din consulat cu inima în buzunare, vorba unui poet. Nu mă consolează nici măcar faptul că s-au mai fript şi alţi scriitori la consulat, dar nu numai scriitori. Buzu şi Hose Pablo au păţit-o şi mai rău. Lor le-au fost respins dosarele. Mie măcar mi l-au primit. Totuşi, de la asta nu îmi este mai bine. După ce am ieşit din curtea consulatului, simt cum mi se face rău şi îmi bag sub limbă un validol ca să nu cad jos.  Ajuns acasă, îmi scot mapa cu acte şi descopăr că îmi lipseşte certificatul de căsătorie. Oare unde să-l fi pierdut? Nevastă-mea vrea să divorţeze, descoperindu-i lipsa. Mă face cu ou şi oţet. Revin la consulat, dar acesta deja e închisă. E închis şi buticul unde mi-am cumpărat rezervarea de bilet. E vineri seara şi toate aceste instituţii sâmbătă şi duminică nu lucrează. Oare până luni nevastă-mea nu o să divorţeze? În faţa consulatului schelăie o laie de câini. Nu ştiu de ce, mă gândesc la băieţelul sfâşiat de maidanezi în Bucureşti şi încerc să mă ţin cât mai departe de Consulat. Cu toate astea, aproape că fulgerător, câinii mă înconjoară şi se reped să mă muşte.

marți, 3 septembrie 2013

Cenaclul de marți cu Liliana Chisari

Astăzi la Biblioteca Ștefan cel Mare a avut loc o nouă ședință a cenaclului nostru. Printre cei prezenți au fost Gabriela Caranfil, Vitalie Todirașcu, Bordeianu Ala, Elena, Snejana, Victor, Olga, Alexandru, etc. La eveniment am avut ca invitat special pe Liliana Chisari, psiholog, pictoriță și tînără autoare de poezie și proză. Liliana a citit poezii și o piesă de teatru. Unele titluri discutate a poeziilor au fost Tichetul celor zece minute, Cea mai obosită mașină, Creștetul nevăzătorilor, etc. O surpriză a serii a fost piesa de teatru a Lilianei dedicată unei persoane deosebite,   acțiunea se petrece la o masă rotundă pe care este doar o lumînare, o carte și o floare. Textul dramatic este un dialog dintre un El cu Lumea, Viața, Moartea, Trecutul, Prezentul, Viitorul.  Este drama unui om bolnav de Sida.


Liliana Chisari
Psiholog, pictoriță.

Tichetul celor zece minute
Mă impresionă gestul. Simplu. Admirabil. Fără importanţă, dar plin de sens…

          Un început de aprilie. Lumea, ca după glumele sărăciei statale, tristă, cu capul aplecat, aşteptând oprirea casei lor. 
          Întâmplător sau nu, dar urcasem în troleul şapte…cu maska unui rol bine infiltrat în mine – om analitik. Troleul era aproape pustiu, trist şi el, gonit de ani, de soartă, de viaţă, de mulţi ei, ce trăiesc o viaţă ce n-o simt…Simţeam tensiunea secolului ce e pe cale de dispariţie…Asta mă-ntristă şi mai mult…Tot ce a fost cândva autentic, adevărat şi viu dispare…Tot în ce ea, lumea…credea…
          Era Credinţă, deşi, la prima vedere, domnea ateismul…dar oamenii credeau mai mult ca acum. Credeau. Trăiau. Dăruiau. Iubeau. Erau sinceri. Vii. Adevăraţi…Oameni.
       Uneori am impresia că e nostalgia după trecut. Sau după valori. Sau după tot ce era cândva sfânt. Nu ştiu. Privesc în jur şi lumea e goală. Deşi avem deschise toate graniţele hotarelor, lumea a uitat să-şi deshidă şi graniţele sufletului pentu a adăuga mai multă culoare în el. Sufletul acestei lumi e sumbru. Până şi paşii oamenilor sunt grei, duri, uscaţi, duruţi. Pământul plânge. Acest pământ plânge după oamenii săi..rătăciţi undeva în lume în căutarea a ceea ce se cheamă “Fericire”…O văd undeva în depărtarea hotarelor ce rămân în urmă…
        Trecutul. Viaţa. Copii părăsiţi. Mama veşnic la fereastră. Tatăl furat de timp. El sau Ea undeva uitaţi…ca ceva ce n-a existat. Doar nişte fotografii vechi ce-au întipărit tot ce se neagă mai apoi…Patria. Ţara. Limba. Neamul. Iubirea. Valorile. Tot ce-am fost până.
        Viaţa de la un timp se împarte pentru lume în “până” şi “după”…Chiar dacă e dureros, chiar dacă vrem să schimbăm ceva…uneori tot ce-a şters legea timpului nu poate fi schimbat.
 Undeva bântuie dorul, iar lacrimile inundă acel dor şi oamneii continuă să rupă firul rădăcinilor. Uneori ne amăgim că ele nici n-au existat…pentru a ne fi mai uşor să credem în prezentul acesta gol. Suntem liberi, dar totodată înlănţuiţi în robia propriilor căutări ai străinătăţii – Banii singurătăţii…
       Nu zic…sărăcia nu poate fi tolerată…
       Dar e mai bine să tolerăm Trădarea? Pierderea? Înstrăinarea copiilor? Ochii mamei sau a tatălui ce nu-i mai vedem licărind? Zâmbetul străin ai propriilor copii ce nu ne ştiu…Pardon…pe care noi nu-i ştim….
       Amar…Cîndva “amarul” îndulcea căsnicia fiecărui suflet al Moldovei…Acum “amarul” doar stoarce tot ce mai rămâne în  amintirea acestui neam…amarul lacrimii ce nimic nu iartă şi nu întoarce înapoi…
       Troleul şi el, nu zăbovea…cu sau fără noi…ca şi tipul..mergea înainte…chiar dacă-şi ducea greu povara vieţii lui…Era la datorie. Datoria. Datoria de-a sluji…Patriei…
       Privirea brusc mi-a fost îndreptată spre ceva ce mă impresionă:  un gest. Simplu. Admirabil. Fără importanţă, dar plin de sens. Cineva, un bărbat care întinse conductoarei, la fel trecută prin timpul vieţii zdrobit, mâna sa, înmânându-i  ei, acestui om al timpului, Tichetul Celor Zece Minute…Frumos.
       Timpul poate fi întors înapoi…chiar dacă costă doar două bancnote neînsemnate…şi pentru ele…lumea e robul străinătăţii, timpul căreia nu poate fi întors. Şi nici plătit cu avans prin lacrimile lăsate în urmă atunci când părăsim sufletul în Ţara de Căpătîi.