vineri, 25 decembrie 2015

Şerban AXINTE | Pentru poezie
12 Decembrie 2015

Realitate nouă


De multă vreme îmi doream o rubrică în care să scriu numai și numai despre poezie. Acest gen literar nu e chiar așa de marginal, cum consideră unii, dar nici nu constituie o miză esențială pentru edituri și reviste culturale. În orice caz, eu sînt pentru poezie. Cel puțin o parte din mine așa este și așa va rămîne. Voi încerca, prin intermediul acestei rubrici, să fiu alături de cei pentru care poezia înseamnă cu adevărat ceva, poate chiar totul. (Ş.A.)
● Dumitru Crudu, Strigătele de sub apă, Editura Vinea, 2015.
Poet, prozator, dramaturg şi jurnalist pătimaş, Dumitru Crudu (n. 1967) a devenit foarte cunoscut în România datorită „Manifestului fracturist" (Monitorul de Braşov, octombrie 1998), pe care l-a semnat împreună cu Marius Ianuş. După cum reiese din respectivul text, fracturismul ar avea mai multe niveluri: socio-cultural, psihologic şi estetic. Se declară ca fiind reflectarea literară a unei realităţi noi. Ca să n-o mai lungesc, aş spune că cei doi semnatari consideră fracturismul o formă de luptă împotriva „negustorilor de idei depăşite”. Această etichetă pe care scriitorul şi-a lipit-o de unul singur pe frunte acoperă în mare măsură realitatea demersului său artistic, dar prezintă şi dezavantajul că limitează drastic receptarea cărților lui doar la un singur aspect. Am convingerea că autorul e mai mult decît declară despre sine că este.
Dar să vedem ce vrea cu adevărat Dumitru Crudu de la poezie, de la el însuși și de la realitatea lui nouă? Nu mai caut răspunsul prin nici un text de escortă, ci doar în placheta Strigătele de sub apă, scrisă în 1998 (OMG!) și lăsată de izbeliște pînă acum cîteva săptămîni, cînd s-a hotărît în sfîrșit să o publice.
Volumul, deși destul de aerat, e concentrat, scris parcă dintr-o singură suflare, limpede, lipsit de orice zorzoane metaforice inutile. Se simte de la primele versuri o anumită tensiune poetică, ce se menține fără sincope pînă la sfîrșit. Vorbim, practic, despre o carte-poem. După părerea mea, este o performanță demnă de toată lauda să știi cum să-ți dozezi respirația astfel încît pe ultima sută de metri să mai poți și sprinta. Dar calitățile cărții nu derivă doar din acestă trăsătură. Energia pe care o degajă Strigătele de sub apă – titlu foarte bun – ține de un mecanism intern de generare poetică, bazat pe veșnica problematică a amintirilor ce au un impact coroziv asupra prezentului. Individul (ca să nu spun eul liric) retrăiește parcă în transă o istorie veche, istoria unui pact primar între el și o ea, un pact desfăcut cu brutalitate în împrejurări doar vag sugerate: „eu ți-am vorbit / în pumni, / îmbrăcat în paltoanele altora, / în paltoanele cu / gulere ridicate, / ți-am vorbit, / am trăncănit mult, / fumînd în hol, / țigări lungi / în timp ce stăteam / cu spatele la tine / și mă uitam de-a lungul holului / de parcă mă temeam / să nu apară / te miri cine în zare”.
Frica domină toate flash-urile lirice, sau, mai bine spus, anti-lirice, și e concentrată în metafore scheletice, care îmi amintesc parțial de Bacovia, cel dinCu voi. Trecutul e resimțit ca o stare de captivitate, „ceea ce s-a scurs / e pușcăria noastră”, ca un loc tenebros în care s-au adunat rudimentele ființei, încrederea, speranța și sensurile elementare ale vieții de zi cu zi: „simpla noastră prezență / încă nu ne anula cu totul existența. / și mai avea un sens să mai deschidem ușa și gura și pleoapele și / brațele larg și să / sperăm și să credem / să credem la nebunie / unul în altul”. Poezia e împotriva acestor sensuri elementare, ea se naște din acest abandon și, totodată, din părăsirea retoricii și acceptarealiteralității. Aceasta impune prin sine un anumit cod de lectură. Dincolo de toate e cartea unei despărțiri greu de acceptat pentru cel ce scrie, pentru cel ce traduce în ritm cardiac rupturile sale interioare. Transcriu aici versurile care sînt, după părerea mea cele mai bune și cele mai intense din toată placheta: „ai făcut după avort / atît de tare ai vrut să fii / singură. / ca nimeni să nu te deranjeze / și din umbra ta rămînînd / o dîră subțire de sînge / după fiecare avort ne despărțeam / și apoi / iar ne căutam unul pe altul. / și rămîneam împreună pînă la un nou avort”.
Tristețea e percepută în totalitatea ei. Agonia, o formă de developarte a minții. Gîndurile sînt nostalgii periculoase, gunoaie, deșeuri toxice. Mnemosina e legată la ochi și primește șuturi în gură. Realitatea nouă a lui Dumitru Crudu nu poate fi alta decît cea a strigătelor înfundate (de sub apă), a percepției intensificate prin luciditate extremă. Strigătele au și o anumită doză de dilematic – „ai uitat instantaneu totul, / de parcă nu ar fi fost nimic. / oare chiar nu a fost nimic? cine ar putea să-mi spună?” – la fel ca în acel „Poooooooooote" (Vinea, 2004). Realitatea nouă nu e doar ceea ce rezultă din debarasarea de anumite tehnici poetice considerate vetuste, nu e doar consecința unei lupte împotriva a ceva sau cuiva. Dacă ar fi rămas la acest nivel, nu am fi avut altceva decît o poezie tezistă și artificială. Dumitru Crudu propune prin cartea de față a altă fațetă a autenticității, una ce decurge din intensitatea percepției, din trăire extremă și din asumare pînă la capăt a infernului interior.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, Filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.

Text preluat din DILEMA VECHE

joi, 24 decembrie 2015

DIANA IEPURE

Recviem pentru tata

În ajun de Crăciun, în drum spre serviciu, am citit poemele lui Dumitru Crudu din cartea „La revedere, tată”. Între stațiile de metrou Titan și Eroilor am plâns tot drumul, conștientizând, la fel ca autorul, că oameni de neînlocuit există. Și m-am gândit că, atunci când citești o poezie adevărată, nu-ți sar în ochi detalii de construcție, cum sunt tăiate versurile, ce bună tehnică are autorul și așa mai departe. Poezia adevărată este scrisă dintr-o mare durere, cel puțin în viziunea mea. Celelalte sunt doar exerciții (reușite sau nu) de creative writing. Nu voi aduce aici argumente sau exemple din simplul motiv că nu am avut intenția să scriu o cronică. Însemnarea asta e un impuls. Citiți cartea lui Dumitru Crudu „La revedere, tată” apărută în 2015 la Tracus Arte. Vă va pune cu siguranță pe gânduri, vă va face să meditați la adevăratele valori din viața fiecărui om.
“La revedere, tată” de Dumitru Crudu - o carte despre dragoste și durere, despre viață și moarte, o poezie scrisă conform regulilor, dar mai presus de ele.



Text preluat de pe pagina de FB a Dianei Iepure

duminică, 20 decembrie 2015

o cronică de Alexandru Vakulovski

http://deschide.md/ro/news/cultura/22518/Deschide-cartea--Dumitru-Crudu-La-revedere-tat%C4%83.htm

 (Foto: DEschide.md)
  // Foto: DEschide.md 
20.12.2015 10:13
de: Alexandru Vakulovski (autor)

La revedere, tată, cel mai recent volum de poezie al lui Dumitru Crudu, apărut la editura Tracus Arte, este o carte de doliu. Cum e piesa Tata a trupei Timpuri Noi, cum e poemul Pașii taților noștri de Mihail Vakulovski sau mai multe poeme (cărți chiar) ale lui Radu Vancu. Adică un doliu curat, fără patetism, dar cu o mare încărcătură emoțională. O durere insuportabilă transformată în cuvinte, în literatură.
La lansarea de la cenaclul Republica, poetul Ion Buzu spunea că Dumitru Crudu se confesa în trecut că de câțiva ani nu mai scrie poezie. Părea incredibil să te rupi de un domeniu pe care, așa cum recunosc toți, l-ai revoluționat. Apoi a părut Eșarfe în cer, un
volum unic în literatura română (dacă nu în cea universală, cel puțin eu n-am alt exemplu), un omagiu soacrei, de asemenea o carte de doliu. După Eșarfe... – Strigătele de sub apă, doar că e un volum mai vechi, revăzut. Urmate de La revedere, tată. Sunt niște cărți cu un mare impact, foarte bune, nicidecum ale unui autor care nu mai scrie poezie.
La Republica, Dumitru Crudu i-a răspuns lui Ion Buzu: atât Eșarfe în cer, cât și La revedere, tată, sunt niște cărți pe care nu și-a propus să le scrie. Ele au venit singure și i-au fost autorului ca un tratament, ca o terapie prin cuvânt. Poezia a funcționat pentru
Dumitru Crudu ca un medicament. Sunt ani de poezie experimentală expirați dintr-odată, firesc, fără încercarea de-a teoretiza sau a aplica vreo teorie. E un fel de revanșă a poeziei față de poetul care a părăsit-o. E și un răspuns: dacă ești poet adevărat, niciodată nu te vei distanța total de poezie.
Dacă Eșarfe în cer este o carte despre moarte și despre groaza de moarte, La revedere, tată este un volum de împăcare cu moartea, de percepere a ei ca o transformare. Cum toți morții sunt și vii, și noi, viii, în fiecare zi murim. Și ne transformăm în cei morți. Tatăl,
din La revedere, tată se transformă în fiul de la patul spitalului, iar fiul în tatăl pe care îl plânge. La transformare participă toată lumea: cerul, drumurile, locurile prin care trec personajele. Deloc întâmplător primul poem este scris cu tatăl viu – începutul metamorfozei. Fiecare poem este foarte dens, dar ritmic și oral, ca o tânguire.
Nu pot să nu remarc și elementul creștin din volum. Moartea apare în texte ca la creștini, nu mai e o sperietoare. Și figura tatălui este de asemenea emblematică. El continuă să fie puternic și ocrotitor chiar și după moarte:
***
cei care l-au cunoscut pe tatăl meu
au cunoscut un om puternic şi
curajos.
nu-i semăn defel.
îmi dau seama de asta cu cât
trec zilele de după
moartea sa.
azi l-am văzut pe cel care
venise acasă să mă bată
şi tata ieşise în locul meu la poartă
şi-i arse o palmă
şi de atunci nu l-am văzut vreo două decenii,
dar azi l-am văzut din nou.
l-am văzut la cimitir lângă
mormântul tatălui său
nu a îndrăznit să se apropie
pentru că în spatele meu era mormântul
tatălui meu.
Volumul se încheie cu alt poem foarte bun. Se închide un ciclu al transformării personajelor, deci și al lumii:
***
altădată deschideam ochii
şi-l vedeam pe tatăl meu
înaintea mea
închideam ochii şi nu-l mai vedeam
acum
închid ochii şi-l văd
îi deschid şi nu
mai e
La revedere, tată este un volum extraordinar, de citit și recitit. Sunt un fel de psalmi ai lui Dumitru Crudu, care devin nu numai ai lui, ci molipsesc rapid și cititorii. Și cred că e unul dintre cele mai bune și singulare volume de poezie românească din ultimii ani.
Dumitru Crudu, La revedere, tată, Ed. Tracus Arte, București, 2015

Cronica a aparut pe DESCHIDE.MD

sâmbătă, 19 decembrie 2015

Poemul lunii decembrie

Leo Butnaru







Aproape paronimie

În miez de iarnă geroasă am întrebat:
„Cine e la geam? Viforul?...”

Şi răspunse un glas de gheaţă:
„Nu. Viitorul”.

4.VIII.2014