marți, 31 iulie 2012

Kafka



Jurnal – Franz Kafka

CAIETUL AL ŞASELEA

6 mai 1912, ora 11. Pentru prima dată după câtva timp, eşec total la scris. Sentimentul unui om încercat.

Vis recent: mergeam cu tata prin Berlin în tramvaiul electric. Aspectul de metropolă era reprezentat de numeroase bariere, pe care le găseam de fiecare dată ridicate; erau vopsite în două culori şi neascuţite la capete. În rest, era aproape pustiu peste tot; doar aceste bariere erau în număr mare. Am ajuns în faţa unei porţi, am coborât pe nesimţite şi am intrat pe poartă. Dincolo de aceasta se înălţa un perete foarte abrupt, pe care tata la escaladat aproape dansând, cu atâta uşurinţă, încât picioarele lui parcă-şi luaseră zborul. Desigur, era şi o oarecare lipsă de consideraţie în faptul că tata nu mă ajuta deloc, căci am ajuns sus doar cu un efort suprem, căţărându-mă în patru labe şi alunecând de multe ori îndărăt, ca şi cum zidul ar fi devenit cel mai abrupt sub mine. Neplăcut mai era şi faptul că zidul era acoperit cu excremente umane, din care se desprindeau bucăţi ce-mi rămâneau agăţate mai ales pe piept. Le priveam aplecându-mi faţa şi dădeam cu mâna peste ele. Când am ajuns, în sfârşit, sus, tata, care ieşea deja dintr-o clădire, s-a aruncat numaidecât de gâtul meu, m-a sărutat şi m-a strâns în braţe. Purta o redingotă scurtă, demodată, de care-mi aduceam aminte, căptuşită pe dinăuntru ca o stofă. „Acest doctor, von Leyden 1, este totuşi un om admirabil!” striga el întruna. Dar nici nu-l vizitase în calitate de medic, ci doar ca pe un om pe care merită să-l cunoşti. Îmi era puţin teamă că va trebui să intru şi eu la el, însă nu mi s-a cerut acest lucru. În spatele meu, spre stânga, am văzut un bărbat care mi-a întors spatele; şedea într-o cameră ai cărei pereţi erau numai din sticlă. Apoi s-a vădit că aceasta era secretarul profesorului, că tata vorbise, de fapt, doar cu el, şi nu cu profesorul însuşi, dar că în acel secretar întrezărise întruchipate, într-un fel, calităţile profesorului, astfel încât se socotea la fel de îndreptăţit să-l aprecieze pe profesor în orice privinţă, ca şi când ar fi vorbit cu el personal.

Teatrul Lessing: Şobolanii 2.
Scrisoare către Pick, pentru că nu i-am mai scris. Carte poştală către Max, ca să-i spun cât mă bucur de Arnold Beer 3.

9.V.[1912]. Aseară am fost la pick la cafenea.
Cum mă agăţ, în pofida oricărei nelinişti, de romanul meu 4, aidoma unei statui care priveşte în depărtare şi se prinde bine de soclu.

Astăzi, seară dezolantă în familie, Soră-mea 5 plânge din cauza noii ei sarcini, cumnatul are nevoie de bani pentru fabrică, tata e nervos din pricina soră-mii, a prăvăliei şi a necazurilor pe care le are cu inima, cea de-a doua soră este nefericită şi ea, mama e nefericită peste poate, iar eu – cu mâzgălelile mele.

22 mai [1912]. Ieri am petrecut o seară minunată cu Max. Ori de câte ori se-ntâmplă să mă iubesc, constat că pe el îl iubesc şi mai tare. Cabaretul Lucerna: Madame la Mort de Rachilde 6 şi Visul unei dimineţi de primăvară 7. grăsana amuzantă din lojă. Sălbatica aceea cu nasul din topor, cu faţa murdară de cenuşă, cu umerii care dădeau să iasă din rochia nu prea decoltată de altfel, cu spinarea ce se smuncea în toate părţile, cu bluza simplă, albastră cu picăţele albe, cu mănuşa de scrimer, pe care o puteai vedea întruna, pentru că fata obişnuia să-şi sprijine toată mâna dreaptă sau numai vârful degetelor pe coapsa dreaptă a maicăsii o femeie veselă care şedea alături. Cosiţele împletite deasupra urechilor, panglica de culoare albastru-deschis, nu tocmai curată, legată la ceafă apoi părul, care în faţă i se adună într-un moţ firav, dar stufos şi dă roată frunţii, profilându-se în afara acesteia, ca o streaşină. Mantoul ei călduros şi uşor, care cade în falduri şi atârnă neglijent din cauza moliciunii, atunci când ea discută la casa de bilete.

23 [mai, 1912]. Ieri: în spatele nostru, un om a căzut de pe scaun de plictiseală. O comparaţie din Rachilde: oamenii care se bucură de soare şi le cer şi celorlalţi să se bucure sunt ca nişte beţivi ce se întorc noaptea de la o nuntă şi-i silesc pe cei care le ies în cale să bea în sănătatea unei mirese pe care aceştia din urmă nu o cunosc.

Scrisoare către Weltsch; i-am propus să ne tutuim.
Ieri, scrisoare frumoasă adresată unchiului Alfred din pricina fabricii.
Alaltăieri, scrisoare către Lowy.
Astă-seară, din cauza plictiselii, m-am spălat pe mâini, în baie, de trei ori la rând.

Teama de singurătate în Duminica Rusaliilor, iar luni sub incredibilul motiv că părinţii pleacă la Franzensbad.
Un copil cu două codiţe, cu capul descoperit, cu hăinuţa largă, roşie cu picăţele albe, cu picioarele goale şi fără încălţări, traversează şovăitor digul carosabil de lângă Teatrul Naţional, ţinând într-o mână un coşuleţ, iar în cealaltă o lădiţă.
La începutul piesei Madame la Mort, actorii joacă întorşi cu spatele, conform principiului: în împrejurări similare, spinarea unui diletant este la fel de frumoasă ca şi cea a unui actor bun.
Ce ţi-e şi cu conştiinciozitatea oamenilor!

În ultimele zile, o excelentă conferinţă a lui Davis Trietsch 8 despre colonizarea Palestinei.

25 [mai, 1912]. Tempo slab; prea puţin temperament.

27 [mai, 1912]. Ieri, Duminica Rusaliilor; vreme rece; excursie nu tocmai plăcută cu Max şi Weltsch.
Seara, la cafenea, Werfel mi-a dat Vizita din Câmpiile Elizee 9.
O parte dintre oamenii de pe Niklasstrabe şi toţi cei aflaţi pe pod se întorc înduioşaţi să se uite după un câine care însoţeşte, lătrând tare, o ambulanţă. Până când renunţă brusc şi se întoarce, manifestându-se ca un câine obişnuit, de aiurea care a urmărit salvarea fără nici o intenţie deosebită.

1 iunie 1912. N-am scris nimic.

2 iunie [1912]. N-am scris aproape nimic.
Ieri, la reprezentanţă, conferinţa doctorului Soukup 10 despre America. (Cehii din Nebraska; toţi funcţionarii din America sunt aleşi, fiecare trebuie să aparţină unuia dintre cele trei partide – republican, democrat sau socialist – o întrunire electorală a lui Roosevelt. Care-l ameninţă cu paharul pe un fermier ce-i aduce o obiecţie; oratori ambulanţi, care poartă cu ei, drept podium, o lădiţă.) Apoi, sărbătoarea Primăverii 11; pe urmă, l-am întâlnit pe Paul Kisch, care mi-a povestit despre dizertaţia lui, Hebbel şi cehii. Are nişte excrescenţe la ceafă. Vorbeşte impresionant despre mândra lui.

6 iunie [1912].  Joi, Sărbătoarea Trupului Domnului.
Felul în care aleargă doi cai, dintre care unul, în ceea ce-l priveşte, îşi lasă capul în jos şi abandonează cursa, apoi îşi scutură toată coama, răzvrătindu-se parcă împotriva lui însuşi; pe urmă-şi înălţă capul şi abia atunci pare să-şi reia mai sănătos alergarea din care nici nu s-a oprit, de fapt.

Acum citesc din scrisorile lui Flaubert: „Romanul meu este stânca de care stau agăţat şi nu ştiu nimic din ceea ce se petrece în lume”. – În ce mă priveşte, am făcut o însemnare asemănătoare pe 9 mai.
Am umblat două ore pe străzi lipsit de greutate, de oase şi de trup, meditând la câte am pătimit după-amiază în timpul scrisului.

7 iunie [1912].  Nasol. Astăzi n-am scris nimic. Mâine n-am timp.
Luni, 6 [8] iulie 1912. Am început ceva. Sunt cam adormit. Totodată mă simt părăsit printre aceşti oameni complet străini. 12 

9 august [1912]. N-am scris nimic de atâta vreme. Să încep de mâine. Altfel voi ajunge iar la o insatisfacţie care se prelungeşte irezistibil; de fapt, sunt deja copleşit de ea. Încep stările nervoase. Dar dacă sunt în stare de ceva, pot s-o fac şi fără precauţii superstiţioase.

Născocirea diavolului. Dacă suntem posedaţi de diavol atunci nu poate fi vorba de unul singur, căci altminteri am trăi liniştiţi cel puţin pe pământ; am trăi ca şi cum am fi împreună cu Dumnezeu: uniţi, fără contradicţii şi fără să cădem pe gânduri, întotdeauna siguri de cel ce ne susţine. Chipul lui nu ne-ar înspăimânta, căci, fiind demonici şi având o oarecare sensibilitate faţă de acest aspect, am fi suficient de isteţi încât să preferăm să ne sacrificăm o mână cu care să-i acoperim chipul. Dacă am fi stăpâniţi numai de un diavol, care să ne cuprindă dintr-o privire, calm şi netulburat, întreaga făptură şi să aibă o libertate de decizie imediată, atunci el ar avea şi destulă forţă să ne ţină cât ne e dat să trăim ca oameni, atât de sus, deasupra spiritului dumnezeiesc din noi şi să ne mai vânture de colo-colo ca să nu reuşim să vedem nici o lumină de la Dumnezeu, aşadar să nu ne mai frământe nimic din ceea ce vine de la El. Doar mulţimea diavolilor ne poate face nefericiţi pe pământ. De ce nu se stârpesc între ei până la unul, sau de ce nu se subordonează unui diavol mai mare? Ambele variante ar fi în sensul principiului demonic de a ne înşela cât mai reuşit cu putinţă. Ce rost mai are, în absenţa unităţii, grija excesivă pe care ne-o poartă toată diavolimea? Fără doar şi poate, diavolilor trebuie să le pese mai mult decât lui Dumnezeu de faptul că unui om îi cade un singur fir de păr, căci diavolul pierde, cu adevărat, părul pe când Dumnezeu nu. Însă câtă vreme avem în noi o mulţime de diavoli, nu vom ajunge niciodată să ne simţim bine. 

_______________________________________________
1 Renumitul prof. Dr. Ernst von Leyden (1832–1910) murise în săptămâna petrecută de Kafka la Berlin în decembrie 1910.
2 Piesă de Gerhart Hauptmann, cu care Teatrul Lessing din Berlin a deschis festivalul praghez din luna mai.
3 Volumul de poezii Trăire plăcută de Otto Pick şi romanul Arnold Beer. Destinul unui evreu de Max Brod apăruseră la Berlin. 
4 Este vorba, probabil, despre o versiune necunoscută a romanului America.
5 Elli şi Karl Hermann aşteaptă un al doilea copil, ce se va numi Gerti (1912-1972). 
6 Pseudonimul Margueritei Vallette
7 Piesă de Gabriele d’Annunzio
8 Orientalist berlinez
9 Dramă de Werfel, recent apărută în Herder-Blatter
10 Deputatul ceh, de orientare social-democrată, dr. Frantilek Soukup (1871-1939) se întorsese dintr-o colătorie în America şi-şi expunea impresiile într-o serie de conferinţe.
11 „Serbarea primăverii pragheze” a avut loc pe 1 iunie 1912 în grădina cazinoului german.
12 După o călătorie făcută cu Max Brod la Leipzing şi la Weimar, Kagka a poposit între 7 şi 29 iulie 1912 la sanatoriul de fizioterapie din Jungborn, situat în ţinutul Hanz.

Allen Ginsberg - America

America, ţi-am dat totul şi acum sunt nimic.
America, doi dolari şi douăzeci şi şapte de cenţi,
17 ianuarie, 1956.
Îmi ies din minţi
America, oare când vom termina cu războiul ăsta uman?
Poţi să te fuţi cu bomba ta atomică.
Nu mi-e bine, nu mă stresa.
N
u-mi voi scrie poemul până când nu voi fi în toate minţile.
America, oare când vei fi angelică?
Oare când îţi vei scoate hainele?
Când te vei privi prin mormânt?
Când îţi vei merita cei un milion de troţskişti?
America, de ce sunt bibliotecile tale pline de lacrimi?
America, oare când îţi vei trimite ouăle în India?
M-am săturat de nevoile tale cretine.
Când voi putea să merg în supermarket şi să cumpăr
ce vreau pe ochii mei frumoşi?
America, la urma urmei eu şi cu tine suntem perfecţi,
nu lumea viitoare.
Maşinăria ta mă depăşeşte.
M-ai făcut să vreau să fiu sfânt.
Trebuie să fie altă cale de a ne regla conturile.
Burroughs e în Tanger, nu cred că va veni înapoi, e
sinistru.
Eşti chiar sinistră sau e o glumă proastă?
Încerc să trec la subiect.
Refuz să renunţ la obsesia mea.
America, nu mă mai împinge, ştiu ce fac.
America, se scutură merele de prun.
De luni de zile n-am mai citit ziarele, în fiecare zi
cineva e judecat pentru crimă.
America, sunt sentimental după Wobblies.
America, eram comunist când eram mic, nu-mi pare
rău.
Fumez marijuana de câte ori am ocazia.
Zile în şir stau în casă şi mă holbez la trandafirii din
dulap.
Când merg în Chinatown mă îmbăt şi nu mă fut niciodată.
M-am hotărât, o să fie complicaţii.
Ar fi trebuit să mă vezi citindu-l pe Marx.
Psihanalistul meu crede că sunt perfect sănătos.
N-o să spun Tatăl Nostru.
Am viziuni mistice şi cosmice vibraţii.
America, încă nu ţi-am spus ce-ai făcut cu unchiul
Max după ce-a venit din Rusia.
Cu tine vorbesc.
Ai de gând să-ţi laşi viaţa afectivă dirijată de Time
 Magazine?
Sunt obsedat de Time Magazine.
Îl citesc în fiecare săptămână.
Coperta lui mă fixează de fiecare dată când mă
strecor pe lângă magazinul de dulciuri din colţ.
Îl citesc în subsolul Bibliotecii Publice din Berkley.
Mereu îmi vorbeşte despre responsabilitate. Oamenii
de afaceri sunt serioşi. Producătorii de filme sunt serioşi.
Toată lumea e serioasă în afară de mine.
Îmi trece prin minte că eu sunt America.
Vorbesc din nou cu mine însumi.
Asia se ridică împotriva mea.
N-am norocul unui chinez.
Mai bine mi-aş lua în considerare resursele naţionale.
Resursele mele naţionale constau în două ţigări cu
marijuana milioane de organe genitale o literatură
privată nepublicabilă care merge cu 1400 de mile pe
 oră şi douăzeci şi cinci de mii de ospicii.

Nu spun nimic despre închisorile mele, nici despre
 milioanele de săraci care trăiesc în ghivecele mele de
 flori sub lumina a cinci sute de sori.
Am desfiinţat bordelurile din Franţa, urmează
Tanger.
Ambiţia mea e să fiu preşedinte, în ciuda faptului că
sunt catolic.

America, oare cum aş putea să scriu o litanie sfântă
 în stilul tău tâmpit?

Voi continua ca şi Henry Ford strofele mele sânt la fel
de individuale ca şi automobilele lui, mai mult ele
 sunt toate de sexe diferite.
America, o să-ţi vând strofele cu 2500 de dolari bucata,
500 pe loc pe strofa ta veche
America, eliberează-l pe Tom Mooney
America, salvează-i pe loialiştii spanioli
America, Sacco şi Vanzetti nu trebuie să moară
America, eu sunt băieţii Scottsboro.
America, la şapte ani mama m-a dus la întâlnirile
 secrete ale comuniştilor ne vindeau năut un pumn
 pe bilet un bilet costa cinci cenţi şi discursurile erau
libere toată lumea era angelică şi sentimentală după
muncitori totul era atât de sincer nici n-ai idee ce
lucru bun era partidul în 1935 Scott Nearing a fost
un om mare un adevărat lider Mother Bloor mă făcea
să plâng odată l-am văzut pe viu pe Israel Amter. Toţi
trebuie să fi fost spioni.
America, de fapt nu vrei să mergi la război.
America, sunt ticăloşii de ruşi.
Ruşii ruşi şi chinezii. Ruşii.
Rusia vrea să ne mănânce de vii. Rusia a nebună
după putere. Vrea să ne ia maşinile din garaje.
Ea vrea să ne înşface Chicago-ul. Ei îi trebuie
Compendiul Cititorilor ruşi. Ea vrea
 fabricile noastre de maşini din Siberia.
Marea lui birocraţie să ne conducă staţiile de benzină.
Nu e bine. Câh. El să-i facă pe indieni
Să înveţe să citească. Lui îi trebuie
cioroi mari şi negri. Ha. Ea să ne pună
 să muncim şaişpe ore pe zi. Ajutor.
America, chestia asta e chiar serioasă.
America, asta e impresia pe care o am când mă uit la televizor.
America, e corect?
Mai bine m-aş duce la slujbă.
E adevărat că nu vreau să intru în armată,
sau să învârt strungul fabricii
de piese, oricum sunt miop şi psihopat.
America, îmi pun şi eu umărul ameţit
la roată.

Am început să scriu teatru într-un moment foarte dificil pentru mine, când am realizat că aproape toate certitudinile pe care le avusesem până atunci s-au dovedit a fi false. Nu mai ştiam ce să fac deoarece nu mai puteam să fiu sigur de nimic. Nici măcar de faptul că biletul de tren pe care mi l-am cumpărat cu o zi înainte putea să mă ajute să plec undeva. Probabil, în acele clipe, la fel ca şi mulţi alţii, realizasem că nu era nimic bătut în cuie: prieteni, serviciu, dragoste, casă etc. Toate, brusc, căpătaseră o altă înfăţişare, alte semnificaţii şi o altă evoluţie. Lucrurile în care credeam nu mai aveau nici un fel de valabilitate. Oamenii din jurul meu deveniseră alţii. Eu însumi eram altul. Nimic nu mai înţelegeam şi de nimic nu mai puteam fi sigur. Chiar şi poezia, una dintre certitudinile mele, mi se părea a fi o mare iluzie, o palidă imitaţie a poeziei altora, un mod neputincios de a vorbi despre mine. Mai mult de zece ani, însă, crezusem altceva. Pe urmă mi-am dat seama că m-am înşelat. În clipele alea am realizat falsitatea şi superficialitatea mea proprie. Totuşi, nu puteam înţelege ce se întâmpla. Dacă existase ceva frumos, cum de se putea sfârşi? Dacă ai fost cu cineva prieten, cum puteai să nu mai fii într-o bună zi? Cum puteai să nu-l mai iubeşti pe cineva pe care l-ai iubit? Cum putea să existe răul şi monstruozitatea ca o formă a golului? Şi, mai ales, după ce îţi dai seama că răul este şi e atât de vădit, cum mai poţi trăi în continuare? Fusesem contrariat, tot în acea perioadă, de faptul că foarte mulţi oameni deosebiţi erau înconjuraţi de nişte nulităţi. Ulterior, acei oameni fascinanţi au ajuns nişte epave, iar persoanele mediocre care-i înconjurau au ajuns să deţină poziţii-cheie, să aibă situaţii înfloritoare. Cum s-a produs acest lucru? Nu înţelegeam, de asemenea, cum în anumite situaţii limită tocmai soluţiile care trebuie să te salveze te aduc într-o stare şi mai jalnică. Să se afle totul numai sub semnul eşecului, nesiguranţei şi confuziei? Poate că aceste întrebări par a fi naive, dar atunci pentru mine erau vitale.
Am început să scriu în clipele alea groaznice pentru mine.
Din acel moment, lumea din jurul meu a reînceput să aibă un sens.
Teatrul fracturist pe care-l fac se revendică de la încercarea de-a depăşi ruptura dintre om şi societate, dar şi cea dintre limbaj şi realitate.
Nu am să vorbesc acum despre ceea ce scriu. Mi se pare însă că teatrul te poate ajuta să te orientezi în perioada asta atât de confuză, când a dispărut o lume, iar altă lume încă nu a apărut. Cred că teatru poate fi o replică dată incertitudinii şi lipsei de sens din jur. Căci, ceea ce mă interesează şi pe mine foarte tare, este, în primul rând, realitatea. Dar, şi aici vreau să precizez, atunci când zic realitate, am în vedere ceva foarte concret. Nu descrierea unor întâmplări sau evenimente mă interesează, ci impactul pe care acestea le pot avea asupra noastră. Pentru că, fiţi de acord, nimic nu este mai important în lumea asta decât reacţiile noastre. Apoi, şi eu cred că diferenţa poate naşte o nouă etică.
Scriind teatru am început să simt că îmi pasă foarte tare de ceea ce se întâmplă cu toţi oamenii pe care eu îi cunosc. Din acel moment, am încetat să mai fiu singur.
Cumpărându-mi acum un bilet la nu ştiu ce autobuz sunt un pic mai sigur decât altădată că voi putea ajunge unde mi-am propus. Oamenii au nevoie de certitudini. Mai ales într-o lume cum este cea în care trăim cu toţii, când realitatea constituie o operă mass-media, politicienilor sau a creatorilor de reclamă.
Eu cred că trebuie să încercăm ca acţiunile pe care le facem să aibă din nou sens.

Dumitru Crudu
24 septembrie 2001

cam asta zicea El:

“locul in care am trait momente salvatoare era inconjurat de cladirile asem-ului, cladirile pierzaniei le spuneam sau cladirile hollywoodiene. kate imi spunea cum s-a trezit acolo, si s-a trezit fiind altcineva, intre revelatie si intoxicare. imi povestea in timp ce eu imi imaginam cum ar curge singele prin haina mea daca as arata exact cum ma simteam - ciuruit pe dinauntru. am iesit si am vazut tonomatul, intimplator am vazut imaginea lui bjork "functioneaza chestia asta?" "desigur". tin jetonul in mina, ma aplec, il pun atent si aud vioara din piesa lui bjork, all is full of love, o aud in locul inconjurat de cladirile asem-ului. am inchis ochii si am inceput sa dansez. brusc, nu ma simteam ciuruit. kate se apuca de scris intr-un colt, mi-o imaginam aflindu-se pe un cimp de bombardament”

si asta zicea
EA:

“lumina aia albă nu ascundea nimic

măcar de ar fi asta postarea despre care ziceai
că ar putea explica nişte lucruri
măcar de ai avea curaj să urli când îţi vine să urli
să faci exact ceea ce îţi doreşti
măcar de nu ai fi laş

te gândeşti că azi ţi s-au întâmplat numai lucruri bune
dar nu înţelegi care e obiectul acela norocos care ţi le-a adus

simţi că îţi vei obţine libertatea numai atunci când 
nu o să mai ai aspiraţii
o să bântuieşti străzile liniştit şi fără griji
oricare străzi la oricare oră
când doar vei fi bătrân şi uitat şi nu o să ai un punct ţintă
spre care să te îndrepţi
când nu o să mai ai un cerc de prieteni care să te aştepte
sau în care să vrei să ajungi
iar când cineva o să îţi ceară o ţigară
o să îi dai bani să îşi cumpere
bucuros că a vorbit cu tine

eram la speranţa 
lumina venea
mai mult dinspre fereastră decât de la lămpi
lumina aia albă nu ascundea nimic
nu avea nimic de ascuns
noi aveam
ne chiar ascundeam strângerea mâinilor
sau tremurul acela de la nivelul genunchilor








şi parcă totul era într-o culoare

ştiţi cum se întâmplă când simţi că trăieşti cu cineva
aceeaşi culoare
………………………………………………………..
am vorbit mult, tremurând de frig în camera aia obscură
şi uneori ni se atingeau mâinile. îţi povesteam cum mi se făcuse capul pătrat
de teorie, când, câţiva ani în urmă, mă pregăteam de olimpiadă,
şi tu ai început să îmi priveşti atent marginea capului.
am încercat să apelez la telepatie ca să-ţi transmit un gând,
în acel moment nu m-ar fi mirat nimic,
dar nu s-a primit. 
îţi povesteam cum am ajuns acolo şi cum oamenii aceea
au reuşit ei să mă schimbe, să îmi reinstaleze sistemul cerebral.

renetul era la fel de mut ca şi ultima dată,
iar asta îmi dădea senzaţia că mă aud doar eu, că vorbesc la microfon

şi am tăcut

El:

locul in care am trait momente salvatoare?

azi am trecut pe la renet, si nu am vazut sa scrie nicaieri renet,
dar toti stiu ca acolo e renetul
am vrut sa ascult pink floyd cu piesa hey you sau wish you were here
dar tonomatul iar nu era in priza

n-am trait nimic special
am intrat, am vazut scos din priza, am iesit

un fel de ultima speranta aruncata peste pod”

























de unde au inceput:

în barul ăla jegos a cântat bjork 

de pe strada petru rareş 37 de lângă blocurile asemului a cântat 
bjork - all is full of love
m-am mirat cumplit cum în barul ăla în care se vinde stolicinaia ieftină putea să cînte bjork
era acolo un tip care bea bere şi privea la geam
iar când a început să cânte bjork tipul îşi sorbea berea mai încet se uita la geam gânditor de parcă toate grijile atunci deveneau un violet spălăcit care tot mai mult bătea înspre transparent înspre invizibil înspre dispariţie
ion a închis ochii şi a început să danseze de parca era high

căutam de fapt eagles cu hotel of california
păream nişte analfabeţi nu ştiam amândoi ce literă urmează după R şi când am lăsat jetonul să cadă când am băgat
prima oară un jeton într-un tonomat a început să cânte
- ce seară minunată mai spune-mi iubito o dată -
era să-l sufoc de furie pe ion deşi nu el a schimbat piesa
era insuportabil nu am stat să ascultăm 

ne-am întors în spaţiul pentru nefumători spaţiul acela despre care nu ţi-ai da seama pentru nimic în lume că e o sală de mese dacă intri pur şi simplu în magazin
fiindcă pe uşa albă care te duce înăuntru e afişată o foaie albă
iar acolo scrie 
intrare pentru personal
o sală luminată prea slab ca pentru poeţii obscuri care nu o să scrie niciodată poezii adevărate
am ciocnit fără zgomot paharele de plastic şi ne uitam amândoi cum o picătură din paharul lui a căzut în al meu
parcă absorbiţi de picătura aceea
- să-mi dai picătura înapoi - a zis zâmbind
când am început să discutăm despre lucrurile care ne-au schimbat
să ne povestim despre spitalele în care am nimerit descoperind fiecare propriul iad sau rai
mai aveam un jeton când ne-au dat afară ca să încuie localul
am ieşit fără să ne ţinem de pereţi

prea târziu am realizat că am rămas fără un ban 
că ion şi-a uitat în barul ăla jegos carneţelul cu
romanul secolului scris înăuntru 
că întârziam la cenaclu 
mergeam rapid înspre librăria din centru se întâmpla acolo ceva despre cărţile nemţeşti despre ernu
mergeam cu pas grăbit vorbeam despre terorismul poetic
şi brusc două dulapuri de oameni
l-au apucat pe buzu de reverul cămăşii şi l-au ticsit într-o maşină nu a durat asta decât o câtime de secundă 
am reuşit doar să clipesc
- nu îţi facem nimic rău apasă pe gaz doar apasă pe gaz - au spus încă se uitau sub capotă iar buzu vroia să schimbe viteza
să ajungă aşa la cenaclu



mă gândeam la existenţialism la piesa lui bjork la cum dansam ca în cosmos cu ochii închişi cum vedeam culori calde la primul jeton căzut aiurea mă gândeam la picătura aceea cu care i-am rămas datoare amicului meu anarhist 





care ar putea fi sfarsitul



locul întâlnirii nu poate fi schimbat 

ne-am întors la renet pentru bjork 
de data asta l-am luat şi pe sandu macrinici cu noi
am venit pentru bjork dar tonomatul s-a defectat
erau numai trei scaune libere în barul acela scârbos
dar care a prins o semnificaţie pentru noi din clipa în care
tot aerul de acolo era umplut cu acea melodie
am comandat trei esspreso
am băut doar un gât apoi s-a întâmplat o răsturnare de situaţie
iar odată cu situaţia s-a răsturnat şi paharul meu
macrinici a salvat o înghiţitură de cafea pe care
a sorbit-o buzu după ce a cuvântat frumos: 
"pentru bjork, pentru ca să fie auzită prin astfel de localuri jegoase"
- uite că ţi-am întors picătura - ion mi-a zâmbit 
s-a uitat la mine lung
iar apoi a încercat să facă o scamatorie cu bricheta mea
i-am văzut mâna arzând
- te bat dacă mai faci aşa - chiar m-a speriat, îi ardea pielea - să nu îndrăzneşti să mai faci aşa -
îi repetam fiind încă în stare de şoc
am ieşit trişti 
cu multe cărţi ascuse sub haine 
era frig
ion a citat din memorie un poem de-al lui scris
într-un moment de disperare:

poate că ar fi ieşit bine
poate că trebuia chiar să mă aplec asupra unei foi
şi să scriu în loc s-o apuc pe la 3.a.m. pe un frig spre lacul 
în care să mă arunc şi să-l găsesc îngheţat
să sar cu picioarele să lovesc pietre să sparg gheaţa şi nimic
nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!"


tostusi, sa fie asta sfarsitul?



În dialog cu Ion Buzu


Motto: “Poezia e atunci când apare în mine o nouă catenă de ADN, una nouă, necunoscută până acum mie, una care vrea să iasă de sub control.”


Bargana Ecaterina: Spune-mi te rog care este crezul tău poetic, crezul tău filosofic şi crezul tău existenţial?
Buzu Ion: Ohohoho. Dar ce-s astea?
B.E: Pot fi nişte fraze ori mottouri care dezvăluie prspectivele tale de a privi literatura, filosofia şi viaţa, un fel de Ars Poetica, care nu trebuie neapărat să fie exprimată prin poezie.
Buzu Ion: Aveam un aforism de Nietzsche, cum că ''Un filosof este cel care priveşte, înţelege, vrea, traieşte, visează, caută, creează în permanenţă lucruri extra-ordinare", şi tot ceea ce era legat de filosofie, literatură, artă, era de fapt încercarea de a găsi acest extra-ordinar. În mine, în viaţa mea, în însăşi Viaţă… Despre crezul poetic, spuneam odată că poezia e atunci când apare în mine o nouă catenă de ADN, una nouă, necunoscută până acum mie, una care vrea să iasă de sub control.

B.E: Poezia pe care o scrii este una filosofică?
Buzu Ion: Uneori cred că e filosofică, în special conţine conexiuni cu anarho-nihilismul. Cineva spunea că îmi reuşeşte ceva deosebit fuzionînd discursul liric cu cel situaţionist sau poststructurualist. Adică, concepţiile autorului rezonează bine cu stările lui de spirit.


B.E: Vrei să devii un scriitor?
Buzu Ion: Sincer vorbind, nu mă văd în postura de scriitor cu renume. Adică, consider asta un fel de trădare, cel puţin acum.

B.E: Povesteşte-mi despre cum înţelegi tu că poezia ar putea ajunge mai simplu ori mai direct la oameni, cum vrei să fie transmisă?
Buzu Ion: Deja-vu. Eu cred că, de poezie, sau, hai să zic, de stările pe care le poate naşte poezia are nevoie fiecare om. Chiar şi acel funcţionar la bancă, chiar şi politicianul şi măturătorul sau  vagabondul sau şoferul… toţi au nevoie de acel extra-ordinar. Dar, spune, cine cumpără cărţile de poezie? Nu cei care deja o citesc şi chiar o scriu? Vorbisem cu tine odată despre efectul estetic pe care îl poate crea un text. Când o persoană va fi şocată şi obsedată mai tare de un text, cînd îl va citi într-o revistă culturală sau, atunci cînd urmează să-şi pună hainele la spălat şi goleşte buzunarele găseşte o foaie cu acel text şi se apucă de citit? În care din cazuri persoana dată va experimenta o stare mai specială?

B.E: Eşti superstiţios?
Buzu Ion: Nu prea, dar totuşi, nu las pe nimeni să-mi treacă în faţă cu găleata goală şi când văd o pisică tăindu-mi drumul, arunc 3 pietricele peste umăr, pentru orice eventualitate, fiindcă, îi ştiu eu pe zei, cu prima ocazie mi-o trag.

B.E: Cum izbuteşti să depăşeşti confruntarea dintre „ce vreau” şi „ce trebuie”, cum îţi anihilezi dorinţele?
Buzu Ion: Doar rezist tentaţiei, îmi învig demonii interiori. Sincer, am dubii privind ceea „ce trebuie” să fac. Eu cred că „trebuie” este o voinţă căreia trebuie să mă supun. Încerc să-mi anihilez nu dorinţele sau voinţa, ci invers, încerc să combat vocea din mine, vocea societăţii sau a impersonalului „Se” (cum ar zice Heidegger) care mă supune acestui „trebuie”, înăbuşindu-mi voinţa mea autentică. făceam o teorie nietzscheeana foarte faina cu privire la durere şi suferinţă, că ceea ce ne aruncă în suferinţa mizeră, sunt de fapt demonii noştri interiori şi sensul lor este de a fi învinşi. Spuneam că daca îi iai boala cuiva, este ca şi cum i-ai fura ceva, o mâna sau un ochi, fiindcă îi iai şi posibilitatea de a-şi învinge demonii, de a-i depăşi, depăşindu-se astfel şi pe sine.

B.E: Nietzsche este autorul care te-a influenţat şi care te-a schimbat cel mai mult? Care alţi autori au izbutit să îţi condiţioneze evoluţia?
Buzu Ion: Pai, sunt… Platon, Eliade, Sartre, Deleuze, Camus, Hakim Bey, Foucault, Bob Black, Baudrillard, Fante, Spinoza, Heidegger… şi lista continuă. Revin de multe ori la Nietzsche fiindcă e prezent în aproape toate gândirile celor enumeraţi. Cineva spunea că nu se poate filosofa fără să-l iai în considerare pe Nietzsche. Aaaa, şi Kierkegaard.


B.E: Am putea să continuăm mâine?

Buzu Ion: Da, desigur, chiar te rog.

B.E: Mulţumesc.


Buzu Ion: Evrica! Tot cu peripeţii ai ajuns acasă ieri?
 B.E: Da..., mă rog, îţi povestesc altădată ce s-a întamplat. Cea mai gravă a fost neghiobia mea, era cât pe ce să scap foile pe care mi le-ai dat, era să le scap într-o baltă noroioasă de fulgi topiţi, dar s-a trecut fără accidente.
Buzu Ion: Ehe, ai mare noroc că nu le-ai scăpat. Sunt un singur exemplar. Şi, în plus, parcă erau într-o mapă....!
B.E: Da, le-am scos să le citesc. Şi când le puneam înapoi, în mapă, când m-am împiedicat... bine că am făcut acrobatică în copilărie...
Buzu Ion: Trăiască acrobaţia!
Buzu Ion: Printre altele,  ziceai că asculţi beethoven ?
B.E: Da
Buzu Ion: I'm impressed
B.E: Aleg Beethoven când citesc beletristică. Hai să continuăm dialogul pe care l-am pornit ieri..
Buzu Ion: Să încercăm. Să răspund la calităţi şi defecte..?
B.E: Numai dacă doreşti, dar, am mai spus, nu este o întrebare definitorie. Alege tu. Vrei să trecem mai departe?
Buzu Ion: Da.
B.E: Ce sfat de viaţă ţi-a dat ţie filosofia?
Buzu Ion: Păi, ar fi o tonă de sfaturi...
B.E: Zi-mi cel mai important.
Buzu Ion: De fapt, filosofia mi-a schimbat din rădăcini identitatea. Unul dintre lucrurile învăţate, ar fi atitudinea nonierarhica asupra tot ce mi se întâmplă. Adică, încerc să văd lucrurile fără să le ierarhizez, clasific, spunând, uite, ăsta e primul, pe urma de la el vin altele şi tot aşa... eu încerc să aplic o atitudine rizomatică, cum ar spune Deleuze. Încerc să privesc fiecare lucru, sau, chiar şi fiecare autor, moment, idee, stare, parte din mine...etc, ca fiind ceva unic, specific, diferit. Alt lucru învăţat de la filosofie este... cum să formulez... am învăţat că omul nu trebuie să înveţe să fie omul moral sau, hai, omul decent. Ştii, toţi vorbesc despre ''ce înseamnă să fii om'' şi spun că trebuie să fii amabil, să respecţi legile, părinţii, valorile, să fii moral. Iar eu cred că asta înseamnă să fii supus. Adică, este vorba despre impersonalul "Se'', despre care vorbeşte Heidegger. El spune că în societate fiecare gândeşte, vorbeşte, citeşte, simte...traieşte aşa cum 'Se' gândeşte, vorbeşte... trăieşte. Este un fel de întindere a unui principiu dominant al omului normal, al omului turmei, în stare să participe la funcţionarea sistemului în care e inclus. Ei bine, eu cred că individul trebuie să devină o excepţie, să devină cel care este. Excepţia este concentrarea voinţei şi puterii celei mai profunde, autentice, chiar cutremurătoare, care zace în spiritul uman. Şi, na, ştii, o altă viziune excepţională, pe care o aplic în viaţa mea, este eterna reîntoarcere a lui Nietzsche. Ea spune că viaţa pe care o trăim se va repeta încă o data şi încă o dată şi încă o dată...
fiecare moment se va repeta la infinit. Şi a fost repetat la infinit. Astfel, Nietzsche spune, ''să vrei doar ceea ce merită să fie repetat la infinit''. Şi orice durere, boală, umilinţă sau mizerie, ucide-o înainte ca ea să te ucidă pe tine, la infinit.

B.E: Cum ar arăta viaţa fără de filosofie?
Buzu Ion: Păi... nu ştiu. Eu nu cred că exista cineva fără să aibă o anumita filosofie. Filosofia este modul în care încercăm să înţelegem ce se întâmplă cu noi, cu lumea în care zăbovim, cu lucrurile pe care le facem, ori lucrurile pe care 'trebuie' să le facem, dacă trebuie să le facem
şi nu cred că există cineva care nu şi-ar fi interogat propria existenţă. Doar că, vezi, există filosofia menită să ofere confort şi somn liniştit, cea a turmei, menită să răspundă îndată la interogaţia asupra, mă rog, asupra ce ţintesc oamenii... deci, nu ştiu, nu pot să-mi imaginez cum ar arăta viaţa fără filosofie...

B.E: Prin ce diferă filosofiile despre care spuneai adineauri că pot fi catalogate?
Buzu Ion: În viziunea mea, în primul rând, filosofarea autentică e cea care se încearcă să se pună sub semnul întrebării şi chiar să se treacă dincolo de anumite lucruri de la sine înţelese, atunci când reuşeşti să faci asta, să spargi această viziune dominantă, doar atunci ajungi să-ţi exerciţi libertatea de gândire şi curajul ei de a înainta spre noi zone, creând noi căi, noi viziuni
şi, na, aş crede că de aici, filosofiile, s-ar diferenţia prin obiectul asupra cărora se concentrează, deşi mulţi încearcă sistematizarea...

B.E: Ce scriitor din literatură ţi se pare unul bun?
Buzu Ion: Oleg Carp. Scrie cumva psihedelic. Cinismul stă în inima textelor sale, cum şi o stare halucinantă. În plus, ştie cum să nu plictisească. Dar îmi place, prin situaţiile superbizare şi superhalucinante şi prin imaginile la fel de ''duse'', prezente în ceea ce face el. Eh, ti-aş mai spune nişte teorii despre tu-ul ăsta de care spui...
B.E. Promit să dicutăm despre Oleg Carp, mai în detaliu, altă dată. Acum, spune-mi cu ce vrei să încheiem acest dialog.
Buzu Ion: Omul e calea între animal domestic şi supraom, întrebarea şi sarcina este cât de departe poţi merge pe această cale. Gata, am zis-o!
B.E: Mulţumesc.


martie 2010
Lina MAMALIGA

prinzi o scobitoare din
         oarecare chestie anterioară
         te bagi in alta
         şi să faci la reflexiv
         un rău
         astăzi e o gîdilitură din Corea I love you
         la nivelul miocardului inferior
         cîteva pulsaţii duble
         pe o bucată de timp ai zilei
         femeia cînd e gravidă
         trăieşte pentru doi
         sunt young lady
         sunt gravidă cu tine
         am brusc inimă pentru doi
         şi beat-uri nu prea downtempo
         tu încă nu ştii                                                             

***
Suntem un film
de o oră  
cincisprezece minute
cel de două ore
v-ar plictisi
Suntem cei care-şi 
îmbrăţişează supele
din burtă 
ele se salută una 
una pe alta
pipăindu-şi 
gustul.

***


***
Stau cu Carolina pe beton
Ea fumează,eu nu
O femeie în roşu lîngă 
Noi cu egoismul
În pahar de plastic
Privim
PMANaţionale
Peste treizeci secunde
Se reîncarnează
Cîinele meu
Hrănit cu peşte
Sărat vara trecută
A venit să ne dea
Ceva de băut

***

Am perioade întregi în care
Nu mai întîrzii
Totul e bine
Eu în fustă scurtă şi vînătaia
Mare de pe picior
Mi-au înmînat diploma
Toţi s-au uitat la ea de parcă
O luasem pe nedrept
Aplauze

***
Tu visezi să mergi într-o călătorie scurtă 
Prin rai-ul din market nr.1  acolo
Alcoolul să-ţi aducă numai bucurii şi tu
Să nu te mai saturi de tristeţea pe
Care o scoţi din sac voyage sub
Forma unei cutii de la printer
Scaner sau 3 in 1
Să strîngi profeţiile de pe
O casetă cu peliculă
Look vintage Alegi o planetă
o lume întreagă să te
Iubească
Pe rînd
iar tu să le povesteşti fix o oră
Ce-i asta apocalipsă

***

Eu mă dau
toată
Cu sîngele menstrual
Tu vrei să mă laşi să dorm
În fotoliu pe unele porţiuni
Ale corpului nu creşte păr
Te zbaţi violent pe burtă
Cu capul în pernă eu mă bag
În intimitatea ta şi mîna mea
Care-i culcată pe tine îţi frînge
Coastele

***

Larisaaaaaaaaaaaaa
Larisssssssssssa
Picioarele tale lungi
Lungi
Oh
Nu
Ieşi din casă



***
Lasă să beau din berea ta
Să dorm în patul tău
Să aprind ţigara cu
Chibritele tale
Să mă urc pe tine ca pe scenă
Promit
Nu fac isterie mare
Lasă să mă fac muci
Să mă mănînce porcii
31 august Eminescu Ştefan Cel Mare
Nu mă împinge în microbuz

***
Exerciţiu Simona

În colaborare cu Poşta Moldovei
Naţional TV
În program:
Dimineaţa cu Răzvan şi Ţupa
Jumate oră teleshopping
Urmează telenovela
Bărbatul din vis
în debut-
Cunoscutul poet Hose Pablo
Exact după întoarcerea de la
Internaţionalele de bere
Ştirile de la 8:55
Au fost găsite cele 18
Degetele ale morţii ascunse
Într-un cîine din New York
-cîinele nu a avut parte de carte
Zic martorii.
Cultură
Scriitorul american John Buuz
Vorbeşte despre bestsellerul
,, Spionii în vacanţă ,,   scris
În vara 2012 din Maryland
Negînd beţia din Trebujeni
Aceluiaşi an
Emisia se încheie cu
Scurt metrajul
,,Angelika renunţă la
Sexualitate,,

***
Salut Loser
Mai vrei să fii omul
Fierbinte şi bun
Nu-ţi iese
Baţi din picioare
Înjuri
Uite un plan
Fac o tonă de hrişcă
Tu sosul
Insert: nimeni
Nu face sosul ca tine
Şi hai nu
Sta cu botul pe dos
Sînt prietenul tău
Al meu a plecat
Nu aveam bicicletă
Ţie nu-ţi trebuie
Eu sunt aici
Un păpşoi fiert

***
Probleme la 12 ani
-nu-mi iese cu matematica
-profa de matematică seamănă cu bunica Dunea
-bunicii îi place amanta lui tata
-tata şi amanta îmi cumpără haine pentru băieţi
-în hainele pentru băieţi sunt un down
-pe cînd femeia lu tata e frumoasă blondă
Are ochii albaştri

***
MONI
Mîţa ca tine recent învăţată să
Dea cu pumnul în piept
Mîţa ca material organic
Creşte în mama
Mîţa ca insomnia ei
Înfinge sub plapumă
Mîţa ca nervul isteric
Sparge o cană
Mîţa ca frica
Nu se ţine în casă


***
Strîng transpiraţia
De pe mine
Ţi-o torn în gură
Îţi treci mina prin păr
Confirmi
Nu fac nimic
Ca să-ţi plac

Aici e acasă
Am regim
Trei ori pe zi
Te aştept
Să te aşezi
Vis-à-vis  
la masă

***
Din gurile noastre
Din ultimul rind
De scaune
Fără căptuşeală
Din gurile
Noastre închise
Miroase a Dirol
Cu zmeură

***                                   

Telefonul care sună
Nu e al meu
Te copiez maestre
Bătrîn
Atît te aduni în glezne
Cad Zici-
Hai măi eşti beat
În ultimul hal
Lucruri rele despre
Mine
Se fac vîrcolaci dulci
În patul tău
Dimineaţa scriu
Ce tu nu ai zis
Şi toată lumea
Care merge spre
Ruta 191 se uită
Cum dormi

***
12 ani de liceu
Am vrut să mă placă
Nicu
Să mă apuce de buci
Cu imprudenţa unui
Tip ce practică
Arte marţiale
Nu am mai putut aştepta
Şi am strigat:
Niculeee! Ia-mă de sîni
El nu vrut
Niculeee! Îţi fac un eseu
La română franceză
Engleză
La ce mă pricep eu
Am nevoie de mina ta