Şcoala de creative writing şi un dentist de la ţară

Dumitru Crudu

Chiar în ziua în care urma să înceapă prima şcoală de creative writing ( sună pompos, nu-i aşa?) din Republica Moldova, m-am ciocnit într-o staţie de troleu de un bătrânel pe jumătate orb şi scheletic. Eu tocmai coborâsem dintr-un autobuz şi mă grăbeam să ajung la biblioteca Ştefan cel Mare unde urma să înceapă, dintr-o clipă în alta,  o conferinţă de presă dedicată inaugurării taberei de literatură. Bătrânul m-a apucat de mână şi m-a forţat să mă opresc. Cu toate că eram deja într-o mare întârziere şi ora era cam inoportună, curiozitatea m-a făcut să înţepenesc în faţa sa şi să-l ascult cu mare atenţie. Bătrânelul, mă ruga, nici mai mult, dar nici mai puţin, să urmăresc troleele care soseau în staţie şi să-l anunţ când va veni troleul opt. Unul câte unul, cursanţii se adunau în faţa bibliotecii. Dintr-o maşină a coborât şi un operator de la Moldova 1. Au mai apărut şi câţiva fotografi. Şi toţi mă aşteptau pe mine. Cu toate astea, i-am făcut hatârul bătrânului şi m-am pus pe urmărit troleele care soseau în staţie. Între timp, moşulică se apucă să-mi povestească viaţa sa. 50 de ani a fost stomatolog în raionul Ungheni. Cum sunt şi eu din Ungheni, mi-am ciulit şi mai tare urechile. Un jurnalist de la radio m-a apostrofat la mobil că am întârziat la conferinţa de presă. M-a sunat şi o bibliotecară şi mi-a spus că toată lumea s-a strâns deja în  una dintre sălile bibliotecii şi mă aşteaptă pe mine. Ceea ce mă făcea să întârzii era faptul că orbul îmi povestea că a trecut de nenumărate ori şi prin satul meu de baştină. Prin Flutura, fără să ştie că şi eu sunt de acolo. Mi se lăuda că i-a civilizat pe flutureni. Îmi zicea că, până la el, consătenii mei nu trecuseră niciodată pragul vreunui cabinet de stomatologie. Îmi povestea că, el, a fost primul dentist, care ia consultat pe oamenii din Flutura. Nu-şi mai încăpea în piele de mulţumire. Era foarte mândru că le-a scos măselele stricate fluturenilor. Îmi povestea că a bătut ani de zile drumurile prăfuite şi accidentate dintre Flutura, Grozasca şi Floriţoaia-Veche cu aparatele sale stomatologice în spate. Parcă era un personaj dintr-un roman de Marquez.

După ce a venit troleul opt şi l-am ajutat să urce, m-am îndreptat spre bibliotecă. M-am aşezat pe un scaun alături de colegii mei de la Şcoala de Creative Writing, dar gândul încă îmi mai era la dentistul semiorb.

Unele dintre cele mai coşmareşti experienţe pe care le-am trăit în copilăria mea erau legate chiar de Pavel Vasilevici Tofan (aşa îl cheamă). Nu pot să uit nici până astăzi ce groază îmi trezea vestea că stomatologul scund şi subţiratic a venit în şcoala noastră. Directorul ne impunea să prindem coadă. Un profesor stătea în faţa uşii şi ne forţa să intrăm în cancelarie unde ne aştepta dentistul.  Am deschis şi eu de câteva ori gura şi dânsul mi-a găurit câţiva dinţi. Şi tot tipmpul fără anestezie, făcându-mă să urlu de durere. Dacă au existat vreodată lucruri de la care să mi se zburlească părul în cap în copilăria mea, atunci acestea au fost clipele alea sinsitre când venea în şcoala noastră Pavel Vasilevici Tofan.

Conferinţa de presă începuse ( în cadrul căreia povesteam despre programul şi scopul şcolii), da eu nu puteam să-mi smulg gândul de la dentistul care mă făcuse pe vremuri să mă trezesc în inima nopţii transpirat să tremurând de frică. Din punctul său de vedere, însă, toată povestea asta arăta complet altfel. Din punctul său de vedere, îmi făcuse un mare bine, pentru care ar fi trebuit să-i fiu recunoscător toată viaţa.

Pe tot parcursul conferinţei de presă m-am gândit că acesta ar putea fi un posibil subiect literar şi că, uneori, realitatea poate să bată ficţiunea. Iar în timpul taberei, am încercat să scriu o povestire ( alţii au scris despre altceva)despre înâlnirea mea cu dentistul, prezentând lucrurile din ambele perspective: atât a victimei, cât şi a torţionarului. Şi mi-am dat seama că ambii s-ar putea să avem dreptate.