Nekrotitanium sau perezagruska creierilor…

 

“Mă uit în ochi la americani,
Mă uit în ochi la engleji,
Mă uit în ochi la franţuji şî nemţi,
Mă uit şî la japoneji,
La tăţ în suflet numai una văd,
La tăţ în suflet numai una aud,
La tăţ în suflet numai una sîmt
Invidia că nu-s moldoveni…”

Romanul “Nekrotitanium” de Mitoş Micleuşanu şi Florin Braghiş e o lucrare îndrăzneaţă care prin autoironie încearcă să tămăduiască “bolile” societăţii noastre… E o parodie aparentă a răului absolut, căci cititorul, necătând la imaginile sinistre descrise în roman, are posibilitatea să reconstruiască pentru sine adevărata imagine a ţării.

Autorii cărţii “Nekrotitanium” vor să se desprindă de stereotipul gândirii umane şi al valorilor promovate de societate şi au inversat intenţionat realitatea, schiţând o societate halucinantă şi sumbră în care predomină ura, invidia şi violenţa… Pipărată cu umor negru, înjurături, rusisme, regionalisme şi scene “horror”, cartea atestă una dintre problemele dureroase a RM – lipsa culturii de exprimare… de fapt, putem pune punct şi după cuvântul “cultură”.

Romanul atrage nu doar prin hiperbolizarea răului dar şi prin nuanţarea unor situaţii penibile raportate la realitatea noastră, deşi prezentată drept una parodică, de caricatură. Chiar dacă e o hiperbolizare continuă al răului, romanul atrage prin jargonul specific pe care îl regăsim şi în cotidian.

Personajele cărţii sunt multiple, iar istoriile acestora se împletesc într-un mod captivant. Linia de subiect e construită astfel încât nu te poţi opri de la lectură… e ca şi cum a-i privi un film de groază – îţi stârneşte frică sau dezgust dar continui să priveşti, fiidcă vrei să ştii ce va urma. Un efect similar are şi cartea.

Dintre toate personajele stârneşte o atenţie deosebită Ionel Gavriliuc, care a scăpat cu viaţa de nenumărate ori – atunci când a mâncat din chifteluţele dubioase “uşor albăstrui” dar n-a păţit nimic, în timp ce restul sătenilor au intrat în comă, a supravieţuit şi atunci când a fost închis în beciul unchiului său Victor Bulbuc. Imun la otrăvuri, Ionel a scăpat şi din mâinele chirurgului sadic Serafim Trosnet şi a reuşit chiar s-o ia peste picior pe Moarte, pupându-i coasa… Nu putem trece cu vederea nici pe Serafima Cozonac, baba globală, ce conduce lumea din umbră şi e interesată de puterea miraculoasă a “copilului nemuritor”.

“Moldoveni ne-am născut, moldoveni murim! Krest na puze!” probabil această frază a Serafimei Cozonac adresată lui Ionică ar constitui fraza-cheie a romanului… Însă, dacă mai avem puteri să râdem de propriile vicii, înseamnă că nu totul e pierdut şi undeva mai este loc pentru speranţă.

Ps:  recomand celor “tari de fire” monospectacolul “Nekrotitanium” cu actorul Alexandru Pleşca, regia -  Luminiţa Ţâcu. 


text scris de VICTORIA BOTAN