luni, 31 ianuarie 2011

Vlad IOVIŢĂ

La filmare

Prevenindu-ne administratorul de cu seară, că „mîine e ultima zi”, ne-am sculat dimineaţă mai devreme ca de obicei. Nu toţi ce-i drept. Majoritatea grupului dormea, fiindcă regizorul anunţă că n-are nevoie decât de operator şi de mine. Eu îs şofer. În acea dimineaţă termenul deplasării se încheia, lucrul ( pentru toţi în afară de noi) era ca şi sfîrşit, aşa că puteaă să-şi îngăduie un somn ceva mai lung şi netulburat ca în zilele premergătoare. După ce am spălat maşina, am încărcat aparatura şi am căutat o muzică la micul meu aparat de radio, ne-am urnit. Soarele abia răsărie şi era rece. Drumul hopuros. În ierburi sclipea roua. Trebuia să filmăm nişte peisaje şi o turmă de oi. S-a hotărât să începem cu oile. Aceasta pentru ca să terminăm cu tot ce e viu, fiindcă ceea ce e viu face mofturi, oboseşte şi cere întruna „pauze”. Pe când natura, adică peisajele, stau nemişcate şi pozează cât vrei. Am observat că regizorii şi operatorii, preferă să filmeze natura după ce-şi iau grija de la celelalte. Întocmai aşa cum procedează copiii cu dulciurile: le lasă la sfârşit. Tăceam tustrei. Nu ştiu la ce se gândeau dumnealor. Probabil că nu la cele două săptămâni petrecute în „sânul naturii”, după cum se exprimau ei, ci mai curând la Chişinău, la teatrele, restaurantele şi fetele de acolo. Eu, însă, mă gândeam ca întotdeauana la nevastă-mea şi la mizeria ce mă aşteaptă, fiindcă umblu „ pe nu se ştie unde şi nu trag acasă cu lunile”.
-Iată-le!-răsună deodată glasul regizorului. Am frânat şi-am întors capul spre direcţia arătată de mâna sa. Pe-o costişă care se înalţă deasupra ceţurilor albastre, cu satul alb, grădini răcoroase şi ochiuri de apă, oile pluteau în mers legănat, sunându-şi tălăngile. Ţînând seama de îndrumările unora şi altora până la locul căutat de noi ar fi trebuit să mai mergem oleacă. Am vrut să obiectez aceasta, dar regizorul sări din maşină şi, chemându-l pe operator, alergă devale. După gesturi şi frânturi de vorbe, a,m înţeles că au dat de ceva şi mai „straşnic”. Asta mă bucurase şi pe mine:credeam că-mi voi putea da maşina sub copacii de alături şi voi face „nani, nani, puişor”. Însă ei mi-au făcut semn să-i urmez. Am deschis uşiţa şi am coborât.
-Cu maşina!-mi-au strigat. Nu le-am dat ascultare, pentru că, dacă te potriveşti lor şi nu cercetezi personal unde ai de mers, numaidecât dai ori într-un hindichi, ori te împotmoleşti într-o băltoacă. Am păţit-o de mai multe ori...Aşa că sunt învăţat. Pentru că n-am poftă să mă scoată de aici nici cu boii, nici cu tractorul. Am măsurat priveşliştea cu ochiul, fără a face palma „binoclu”, precum au obiceiul operatorii, când îşi aleg cadrul. Pentru ei vederea era frumoasă, pentru mine, nu tocmai potrivită. Şi iată de ce. Costişa pe care ei o numeau „pitorească” era despicată în două de o râpă fără fund. Pe marginea acestei râpî trebuia să conduc maşina. Am încercat să protestez, dar regizorul mă bătu prieteneşte pe umăr şi-mi vorbi cu dojană:
-Costică, dragă...Atâta lucru nu înţelegi. Ei bine, frate, hai să lăsăm maşina aici, să luăm aparatura, care cântăreşte nu mai puţin de 400 kilograme, în spate şi să ne prezentăm la stână.
-Bacilor şi băciţilor, bine v-am găsit...Iată-ne şi pe noi. Venim tocmai din Chişinău. Şi avem de gând să vă filmăm. Regizorul avea deplină dreptate. M-am convins de asta îndată cum am ajuns „pe teren”. Am oprit maşina la poalele unor vişini văratici. Eram asudat şi mă uitam cu groază înapoi: nu-mi venea a crede că am coborât o astfel de costişă. EI bine. De coborât am coborât-o noi, dar cum o vom sui? Şi dacă n-om sui-o cu ce au să ne scoată la drum: cu tractorul, ori cu helicopterul? Gândul începu să mă mănânce ca un vierme şi mi-a stricat întreaga zi. Frământările mele însă nu mă preocupau decât pe mine, căci regizorul şi operatorul cercetau împrejurimile cu „binoclu” la ochi.
-Uite-n colo!-comandă primul.
-Frumos.
-Acum la stânga.
-Aproape feeric, nici nu-ţi vine a crede că-n Moldova sunt astfel de locuri, se minuna operatorul, răsucindu-şi capul de vrăbiuţă golaşă dintr-o parte în alta.
-Rrâpa va fi ca funda, -continua regizorul,-are malurile albe. Celălalt pare a fi mult mai înalt. Asta-i bine. Oile, toate negre, vor merge şirag pe partea asta, conturându-se de minune.
-De acord, încuviinţă operatorul, fără nici o observaţie. Am făcut şi eu mâna binoclu, dar n-am văzut nici o minune: o râpă ca toate râpele, doar mai adâncă, cu malurile mai abrupte şi împresurate cu pietre mari. Atât. Între timp ne-au simţit şi dulăii de la stână. Iar ceva mai pe urmă, de undeva din preajmă, se ivi un cioban.
-Vreme bună.
Regizorul întoarse „binoclu” spre el şi luându-l în cadru, îi răspunse:
-Noroc, bădie.
După asta, scurt, către noi:
-Aterizăm. Ceea ce însmna că trebuie să descărcăm aparatura. Păstorul s-a apucat să ne ajute şi el, dar lui nu i s-a încredinţat decât trepiedul, două acumulatoare şi futlarul camerei...Adică, aproape tot, în afară de de însăşi camera, care e nedespărţită de operator. Când poziţiile au fost ocupate, regizorul ne chemă pe toţi lîngă el. Veniră şi nişte copii, şi un cioban, mult mai bătrân şi zdravăn decât cel ce ne întâlnise. Ne dădu „bună vreme” şi începu să se uite sfios la aparatura noastră.
-Adică ce aveţi de gând?..întrebă el cu glas sunător şi blând.
-Vor să facă oleacă de kino, tată,-îi răspunse cel care ne ajuta să cărăm aparatura. Bătrânul zâmbi mai mult pentru sine.
-Şi aveţi de gând să arătaţi oile noastre?
-Numaidecât, moşule,- îi răspunse binevoitor regizorul şi începu să dea dispoziţii. Eu trebuia să alerg la maşină şi să aduc cele două costume naţionale, pe care le aveam pregătite dinainte. Copiii să se ducă fuguţa spre turmă şi să despartă oile sure de cele negre. Pe cele negre să le mîie la vale...Iar ciobenii...ciobenii să se dezbrace. Auzind porunca, fiindcă vorbele regizorului sunau ca o poruncă şi nu altfel, ei s-au cam fâsticit. Cel bătrân îngână cu jumătate de glas:
-Cum aşa băiete?..
-Uite-aşa,-îi răspunse regizorul râzând,-îmbraci hainele astea. I-am întins un costum. Bătrânul şovăi puţin, apoi luându-l se îndreptă spre stână. Regizorul îl opri.
-Aici, bădie, aici fă-ţi primeneala. N-avem când aştepta. Uite colea sub vişini.
Baciul nu ştia ce să facă: îi era nu ştiu cum să se dezbrace faţă de oameni străini. Totuşi, se duse spre copaci. Noi ne-am întors cuviincioşi cu spatele. Feciorul lui se jena mai puţin. Peste câteva minute ele era deja gata...Numai că nu-şi putea drege cuşma pe capul cam lunguiat spre ceafă. Din când în când trăgea cu coada ochiului la bătrân. Vedeam că şi-a îmbrăcat iţarii peste pantalonii lui, că s-a încins, că era şi el aproape gata. Cuşmai-i stătea de minune, însă sumănelul de catifea chinezească pârâia pe el. Când artiştii au fost în sfârşit gata, regizorul îşi aminti de grimă. Îmi aruncă o privire, care era destul de grăitoare, dar pe care eu n-am binevoit s-o înţeleg. L-am făcut pe mortul în păpuşoi. Era singur de vină: de mă lăsa cu maşina sus, aş fi tras un raid până la satul unde se afla „ştabcvartira noastră”. Înţeleg şi eu rostul grimei. Dar operatorul care intră „direct în funcţiune” şi nu mai era puiul de vrăbiuţă, ce-şi suceşte capul după zborul mamei sale, se arată nerăbdător.
-Dacă scăpăm regimul, mai pierdem o zi.
„Regimul” de astă dată era ceaţa. Şi ceaţa, după cum ştiţi, în dimineţile de vară se împrăştie repede şi pe nesimţite. Ştia de asta şi regizorul. Începu deci fără zăbavă să le lămurească ciobenilor ce au de făcut. Mi se pare că moşneagul înţelese îndată toată „importanţa” situaţiei, fiindcă îi propuse regizorului.
-Poate înainte de a începe, ne-om răcori oleacă?..
-Cu ce, moşulică?
-S-a găsi, dac-om căta. Nu crede că la stână trăiesc oamenii numai cu zăr.
Regizorul mulţumi. Reîntors la loc, el strigă tare de tot, ca să fie auzit departe:
-Atenţiune!..Începem!..
Oile, una câte una, porniră să urce cărăruia. Ciobenii le mânau din urmă tăcuţi şi vajnic. Deşi nu le desluşeai feţele, bănuiai că zâmbesc cu acel zâmbet, care îl ştiu ei bun pentru aparatul de fotografiat.
-Minunat!- bătu din palme regizorul.- La loc. Aceasta a fost o repetiţie, iar acum filmăn.
Operatorul îl rugă să le transmită ciobenilor ca să mâie oile ceva mai la stânga. Regizorul se lăsă de acord. La semnalul lui, defilarea reîncepu. Acum părea că mioarele merg şi mai frumos. Regizorul îşi mângâia bărbuţa roşie (purta barbă ca toţi regizorii scăpătaţi în sânul naturii) şi mijea ochii, fredonând o melodie din viitorul film. Mulţumit pe deplin, comandă:
-Moto-oor!..
Camera îşi începu hârâitul obişnuit. Deodată însă sughiţă şi se înecă. Îşi curmă melodia şi regizorul.
-Ce mai este? Iar îşi face de cap?
-Nu, camera nu-i de vină.-Îi răspunse operatorul ca m încruntat.-Uită-te bine la ciobeni.
-Ei?
-Cu ce mână dumnealor oile? Unde le sunt dârjalele?
Regizorul îşi înfipse degetele subţiri în bărbuţă şi pare că înghiţi în sec. Se uită iarăşi la mine. N-am mai avut curajul să-l fac pe mortul în păpuşoi...Mai ales că nu era vorba de maşină, ci de picioarele mele. Am alergat spre ciobeni. Când au fost găsite nişte dârjale şi era să începem, operatorul îi propuse regizorului să mai arunce o privire către ciobeni.
-Ciobeni ca toţi ciobenii.
-Vezi cum îs încinşi. Cozile brâielor le flutură până la genunchi ca la nişte dansatori dintr-un prăpădit cerc de activitate artistică.
-Astea-s mofturi, dragă,-izbucni regizorul, încrucişindu-şi mâinile pe piept.-Treaba ta e să apeşi butonul, nu să faci dispute etnografice.
Ca să arate că n-are poftă de una ca asta, şi mai cu seamă că lucrul său nu constă numai în apăsarea butonului, operatorul aprinse o ţigară şi se îndepărtă de cameră. Am înţelesc că dacă nu mai trag o fugă la ciobeni, nu mai văd până în seară Chişinăul. O nouă „Atenţiune!”, un nou „Începem!”, şi o nouă nenorocire: căldura. Oile nu mai aveau poftă să meargă şirag.Preferau să stea cap la cap grămadă. Păstorii se apucară să scoată din ele sfânta lene cu bâtele, fiindcă îşi dădeau seama de răspunderea momentului şi erau curioşi să vadă până la urmă cum se „face chinoul”. Nu se plâneagu „c-au obosit”, nu cereau „pauze” şi nu părăseau „terenul” nici atunci măcar, când între regizor şi operator se iscau conflicte. Mioarele însă erau mai puţin conştiente, văzând că sunt bătute numai din pricina culorii negre, ele căutau să se amestece printre cele brumării. Dar ciobenii ajutaţi de câini vegheau bine. Pe o clipă am încercat să-mi închipui, dacă ciobenii ne-ar fi purtat acelaşi respect, văzându-ne venind nu în maşină, cu „binoclu” la ochi, ci pe jos, cu aparatura în spate. Dar taman în momentul cela mă trimise iar spre păstori, aşa că n-am mai dovedit să-mi imaginez ceea ce am vrut. Repetiţiile mergeau strună. Era destul să răsune: „filmăm!” şi numaidecât se întâmpla vreo boroboaţă. „Regimul era pe sfârşite”. Operatorul îşi exprimă de câteva ori părerea că ar fi bine sî „terminăm azi”. Ca să nu irosească degeaba timpul regizorul hotărâ să filmeze fără reptiţii. Direct. Prima probă reuşi. A doua...La a doua se întâmplă un caz, care ne-a înveselit pe toţi. După ce dădu semnalul, oile porniră, nu chiar şirag cum vroia regizorul, însă destul de binişor. Deodată, văzurăm că baciul se opri şi începu să-şi încingă brâiul desfăşurat până la pământ.
-Socteţi-mi-l din cadru!..-urlă operatorul. Alergarăm cu toţii-regizorul, eu, copiii şi o fetişcană care apăru nu ştiu de unde şi mă ţinea de vorbă. Bălăbăneam din mâini ca nişte mori de vânt şi strigam cât ne ţinea gura.
-Dă-te mai la stânga!..
-Adică mai la vale!..
-Aşa-a...
-Încă, omule!
-Destul...prea mult.
-Înapoi!..
După câteva aruncături disperate dintr-o parte în alta, ciobanul, ori că-i veni o idee năstruşnică, ori că altfel înţelese strigătele noastre, încremeni smirna zâmbind cu acel zâmbet pe care ţăranii îl socot tocmai bun pentru aparatul de fotografiat. Operatorul îşi puse mâinile în cap, regizorul îşi înfipse degetel în bărbuţă, iar eu îmi amintii, nu ştiu de ce, că am de suit cu ZIS-ul meu costişa. Apoi, începând cu operatorul şi terminând cu cei câţiva băieţi, izbucnirăm toţi într-un râs de s-a cutremurat valea şi râpa a gemut până în adâncuri. În fine, pe la ora mesei, cu mare chiu şi vai, am isprăvit. Eram toţi leoarcă de sudoare, flămânzi ca nişte lupi, da mai râdeam încă. Am hotărât dintâi să strângem aparatura, iar după asta să trecem pe la stână să gustăm caş şi mai ales cîteun păhăruţ de vin, fiindcă, după cât am înţeles aluzia baciului când abia începurăm lucrul, vorba umbla anume despre o astfel de băutură. Mi-am amintit de costume şi am pornit spre „teren”. Ciobanii nu se mai vedeau, nici oile. Hainele, însă, le-am găsit jos, în iarbă, lângă o piatră, acoperită cu muşchi. Le-am ridicat şi m-am pornit spre maşină. De la câţiva paşi depărtare, regizorul îmi aruncă acea privire cunoscută pe care aveam dreptul s-o intepretez cum voi binevoi. Am socotit de cuviinţă să-l fac iarăşi pe mortul în păpuşoi, pentru că până la lăcaşul ciobanilor nu erau nici 200 de mietri. Ca să-i dovodesc aceasta, am pornit într-acolo primul. Pe drum n-am vorbit decât despre felurite mâncăruri ciobăneşti. Am păşit pârâîiaşul care se scurgea de undeva de sus şi ţinea calea spre râpă şi ne-am văzut lângş stână. În ocol nu se zărea nicii o singură oaie. Nici un câine nu ne-a lătrat. Uşa bordeiului săpat în pământ era închisă. Regizorul a bătut. Niciun răspuns. Tăcere. Ne-am uitat nedumeriţi în jur, apoi unul la altul, apoi iarăşi prin părţi. Nimic. Nici ţipenie de om, nici umbră de pasăre, trecând prin valuri de negară, nici alt semn de viaţă. Doar soarele-n zenit şi pârâiaşul la picioarele noastre. Am simţit deodată nevoia să aud uruitul motorului...Şi am pornit spre maşină. Drumul îndărăt l-am făcut în tăcere. Nu ştiu la ce se gândeau dumnealor, regizorul şi operatorul, poate la cele două sute de metri pe care au fost nevoiţi să le facă până la adăpostul ciobenilor pe jos, poate la restaurantele şi fetele din Chişinău, poate la altceva, eu însă mă gândeam la râsul care a răsunat pe costişa, de unde veneam, prea tare...Şi prima dată în viaţă îmi părea rău c-am fost şi eu vesel.

duminică, 30 ianuarie 2011

fragment din jurnalul "Viaţa din culise"

Când am intrat prima oară în Mcdonald’s, în calitate de lucrător angajat, mi s-a făcut o prezentare generală a culiselor, după care o prezentare detaliată a secţiei de cartofi, secţie la care urma să lucrez cinci zile. După a treia zi de lucru am început să visez cartofi free, aşa am scris poezia „în vise lucrez peste program”. La staţia aceea iniţială am descoperit simţul politeţii şi a dispoziţiei bune în rândul colegilor, prin expresii standard mersi sau te rog, strecurate la fiecare cerere şi ofertă de produse. Toţi păreau să lucreze într-o veselie, captaţi de un entuziasm confortabil. Toată ziua mutam cartofi din frigider în câte 4 sau 6 cuve, cufundam cuvele în ulei încins, câte două, le scuturam după fiecare 30 de secunde, la activarea semnalului shake, lăsându-le să se scufunde înapoi în ulei pentru încă două minute jumate, apoi le ridicam, fixându-le într-o bară specială, deasupra uleiului, lăsându-le să se scurgă 10 secunde, şi le răsturnam într-un recipient special, unde săram cartofii, îi amestecam, şi-i porţionam în ambalaje mari, mici sau medii, după comenzile casierilor. Primeam zilnic mii de te rog-uri şi mii de mersi-uri de la casierii care îmi comandau cartofi. Din secţia aceea foarte apropiată ochilor clientelei, mă uitam cu groază la tensiunea care se întâmplă în „bucătărie” şi nu ştiam cum o să mă pot descurca cu un aşa tempou şi cu asemenea operaţii complexe. Adevărata căldură şi prezenţă a echipei am simţit-o, realmente, în momentul în care am fost îndreptată în „bucătărie”, după staţia „cartofi”. 

Fiind chiar Mcdonald’s Centru, un bistro cu o arie de atracţie incredibil de mare, era de aşteptat ca şi managerii să fie foarte exigenţi şi severi.
Când intrasem în sala de odihnă pentru lucrători, dotată cu dulapuri stilate, o masă rotundă şi mai multe scaune confortabile, motivul era să semnez contractul pentru primele 2 luni. Era ora 9 şi intrase un manager – domnul Anatol, pe care am început să-l detest în tăcere mai târziu. A întrebat fugitiv dacă Marcela a întârziat şi azi, cu un zâmbet profetic, apoi i s-a adresat serios unui tânăr care se afla în stânga mea „Câte minute mai ai până intri în culise?”, „4, domnule”, „Şi o să reuşeşti să te bărbiereşti?”, „Nu, nu am nici lamă”, „Dar tu ştii că regulamentul spune că la lucru se vine cu un aspect bărbierit?...” după care iese fără a pocni uşa. Tatiana, care era responsabilă de a completa contractul şi a-mi explica în ce constă, ca apoi eu să semnez, a spus că 5 ani în urmă, când ea era crew initial, ca şi mine acum, cel mai mult i-a plăcut de omul acesta, adică de domnul Anatol, deşi, zicea ea „Uneori mă satură la culme!”. I-am şi dat dreptate mai târziu.
Într-o zi, când mai aveam 5 minute de relaxare, până a-mi începe programul, domnul Anatol s-a apropiat de mine în sala de odihnă şi m-a rugat să mă duc cu Stanislav la al doilea etaj, pentru a pregăti sala de o petrecere ce va avea loc la orele 9, promiţându-mi 5 minute libere în plus, în cadrul programului. Stanislav observase în vorba mea o română coerentă, raportată la româna care se vorbea între lucrători şi m-a întrebat dacă sunt cumva din România. Am negat. Mai târziu mi-a mărturisit că şi el ar vrea să vorbească ca mine, dar nu poate, şi că e bine să vorbeşti aşa.
Am ieşit din cont propriu cu 5 minute înainte de a finisa programul. Mă grăbeam la lecţii, să nu întârzii. Mă schimbasem deja în hainele mele, când domnul Anatol a spus să-mi pun uniforma la loc, ca apoi să vorbim. M-am dus şi m-am schimbat cu o viteză cosmică, am ţâşnit pe uşa vestiarului până la manager. M-a întrebat de ce am ieşit înainte de timp şi de ce nu am anunţat. I-am spus „Chiar dumneavoastră mi-aţi promis 5 minute libere din program, pe care aşa şi nu mi le-aţi mai dat. Erau destui oameni la cartofi. Nu făceam nimic. În plus, mă grăbesc la lecţii şi nu era niciun manager prin zonă ca să anunţ. Au trecut mai mult de 10 minute de când am voie în mod oficial să ies din culise”. Domnul Anatol a spus să nu mai ies fără voie şi a intrat în biroul managerial. Eu am rămas lângă lista cu programul pentru ziua aceeea şi lângă ceasul electronic care arăta cea mai corectă oră din lume şi am început să plâng. Îmi dădeam seama că o să întârzii la lecţii. În camera personal era multă lume, în vestiar multă lume. Nu vroiam să mă vadă cineva plângând, aşa că mi-am sprijinit capul de peretele cu lista programului şi alte anunţuri importante. Managerul care îmi făcuse interviu de angajare m-a observat şi m-a rugat să intru în camera managerilor, deşi pe uşă scrie că nu se permite a intra acolo. I-am spus că mă grăbesc şi am ieşit fulger din bistro, după ce mi-am scos iar uniforma, fără să răspund la întrebări inutile din partea colegilor, fără să prezint geanta la securitate.
M-am dus la ora de informatică. Când am vrut să intru în auditoriu, profa de info a zis „eşti liberă, Catiuşa” şi nu am insistat, deşi m-a durut. Aş fi putut să mă închid în 230, cabinetul redacţiei, şi să scriu ceva, dar nu eram în stare de nimic. M-am dus la „Berloga” şi mi-am comandat o ciocolată fierbinte. Întotdeauna am ştiut că la „Berloga” se face cea mai bună ciocolată fierbinte. Mă gândeam să îmi dau demisia, dar ştiam că asta nu m-ar fi ajutat cu nimic. Când m-am dus a doua zi la Mcdonald's, domnul Anatol m-a întrebat dacă am întârziat la lecţii.

noiembrie, 2008



Ecaterina Bargan

joi, 27 ianuarie 2011

Timpul scrie

Scriitorul Leo Butnaru scrie, pe blogul său, că în atentatul sinucigaş de la Moscova a murit poetesa, dramaturgul şi prozatoarea de originea ucraineană Anna Iablonskaia, care, în acea zi a plecat în capitala Rusiei, unde urma să primească un premiu pentru una din piesele sale. Butnaru menţionează că "Anna Iablonskaia mi-a fost vecină. Eu – la Chişinău, ea – la Odessa, oraş deschis mării, orizonturilor pe care l-am îndrăgit încă din tinereţea mea studenţească".
Citeşte mai jos relatarea lui Leo Butnaru.

"În ziua de 24 ianuarie, Anna Iablonskaia, poetesă, prozatoare, dramaturg, plecase la Moscova, invitată să primească un premiul pentru piesa „Păgânii”. La viaţa ei (atât de scurtă!) s-a învrednicit de multe distincţii importante, inclusiv – peste hotarele Ucrainei, Rusiei. La ora 16,05, Anna le-a telefonat prietenilor, anunţându-i că avionul în care se afla a aterizat în aeroportul Domodedovo (s-ar traduce: Casa Bunicului...), de unde ea va lua un taxi etc., dat fiind că peste două ore şi jumătate trebuia să urce pe podium, să primească premiul. (Cunosc şi aeroportul Casa Bunicului - Domodedovo, şi locul în care, ultima oară, în ziua de 23 noiembrie 2009, ca şi Anna, aşteptam şi eu să-mi vină bagajele, după care s-o iau spre centrul Moscovei, la cea de-a VI-a Bienală Internaţională a Poeţilor...)

…La ora 16,32 s-a declanşat explozia. Anna nu a mai răspuns la telefon, cu toate că prietenii mai sperau că iată-iată soseşte la festivitate.
Anna Iablonskaia s-a aflat chiar în epicentrul exploziei… Şi a fost printre cele 35 de jertfe ale atacului terorist. Nu cu mult timp în urmă, pe blogul său scrisese: „Simt că nu-mi mai rămâne mult timp…” O presimţire?... Nu, nu e o simplă spusă că inima artistului adevărat e un seismograf deosebit de sensibil…"

Leo BUTNARU NE TRIMITE

POETESĂ UCISĂ ÎN ATENTATUL DE LA MOSCOVA

http://www.leo-butnaru.blogspot.com
--

miercuri, 26 ianuarie 2011

România liberă, Nr. din 22 ianuarie 2011


Poezia, dincolo de boemă: Scoţi un volum de versuri şi plăteşti chiria o lună

Interviu cu Claudiu Komartin


Deşi a publicat trei volume de poezie până în prezent, fiind considerat unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei sale, bucureşteanul de 27 de ani Claudiu Komartin a câştigat, cel mai mult din vânzarea operei sale, suma derizorie de 1.200 de lei. Pentru a se întreţine, acesta face traduceri din franceză sau coordonează proiecte literare.


Care ar fi, în opinia ta, cel mai valoros poet român apărut după ‘90?

C.K.: Cel mai preţuit este Cristian Popescu, poet care a murit tânăr şi a publicat două-trei volume în care forţează limitele limbajului şi ale poeticităţii.

De ce nu sunt cunoscuţi poeţii contemporani publicului larg aşa cum era pe vremea lui Eminescu?

C.K.: S-ar putea ca poezia să nu fi fost niciodată de mare interes în sine, ci ceea ce se întâmplă în jurul ei, felul în care era privită ca rezonanţă culturală şi socială. Azi nu mai este importantă din punct de vedere social pentru că suntem împărţiţi în mult prea multe direcţii: divertismentul de masă, cultura populară care a năvălit peste noi după ‘90 sau televiziunile care ne spală creierii, poezia rămânând undeva pe fundal. Există, se face, dar este pentru nişte sute sau mii de persoane. Tendinţa asta este în toată Europa: în ţări precum Franţa sau Germania sunt poeţi foarte valoroşi publicaţi în tiraje ridicule. Cred că acum aura de mare poet, atotcuprinzătoare, este o imposibilitate fizică: ceea ce faci nu poate ajunge la o receptare unanimă, universală, poţi fi cel mult o figură populară în anumite cercuri.

Există ceva din Eminescu în poezia de azi?
C.K.: Dacă ne referim la stricta contemporaneitate, nu prea. Sunt însă poeţi care au influenţat generaţia de acum precum Stănescu sau Blandiana..

Pe vremea lui Eminescu, artiştii avea o anumită boemă. Cum este să fii artist în anul 2011?

C.K.: Este o chestiune de voinţă personală, faci boemă dacă eşti înzestrat sau dacă ai un tip de ideal artistic care include asta. Lumea de azi e orânduită în aşa fel încât boema e o chestie care ţine de inadaptare - un simbol al ratării, pe când înainte boema ţinea de boierie. În plus, în România de azi sunt puţini scriitori care pot trăi din ceea ce scriu - poate Cărtărescu şi încă vreo doi, iar în momentul în care nu poţi câştiga bani din ceea ce îţi place, trebuie să faci şi altceva.

Câţi bani ai câştigat până acum din poezie?

C.K.: Câştig foarte puţini bani din poezie. Sunt premiile literare care au o valoare ridicolă dacă luăm în considerare salariul unui corporatist - Premiul Academiei Române, o distincţie foarte importantă pe care am luat-o în urmă cu 3 ani, este de 500 de euro. Apoi, cel mai mult dintr-o carte am câştigat 12 milioane de lei vechi şi asta nu prea s-a întâmplat cu mulţi poeţi în ultimii ani.

Cu ce te mai ocupi în afară de poezie?

C.K.: De câţiva ani, m-am apucat de tradus cărţi din franceză, lucru pe care mi-l doream încă de mic. Pe lângă asta, conduc o revistă literară - Poesis International care a ajuns deja la numărul trei.


Adrian Păunescu a fost unul dintre poeţii bogaţi ai zilelor noastre. Care este părerea ta despre poetul Păunescu?
C.K.: Foarte mulţi apreciază uşurinţa de versificator, voioşia şi transparenţa lui Păunescu. Eu l-am citit cu atenţie şi nu cred că este nici un foarte bun versificator: întotdeauna găseşti câte un metru şchiop, o rimă falsă, o figură de stil riscantă, lucruri pe care la marii poeţi nu le întâlneşti pentru că au nas, fler, experienţă şi stimă de sine ca să nu lase orice să curgă pe foaie. Acest poet nu a tăcut niciodată şi nu a încetat să scrie niciodată. Dacă e onestă istoria literaturii române, nu îl va reţine mai mult ca pe Aron Cotrus sau Octavian Goga. Păunescu este un poet al naţionalismului lătrat, exprimat cu emfază şi cu patos - o anumită tradiţie a literaturii care sper să se sfârşească odată cu Păunescu.

De ce este totuşi Păunescu cunoscut de elevii de azi?

C.K.: Pentru că a fost foarte mediatizat. A fost un tânăr poet extrem de talentat, charismatic, care când a apărut a uimit pe mulţi. A debutat devreme, la 22 de ani şi a publicat 3 cărţi bune de poezie. La un moment-dat însă a avut de ales între a fi poet sau vedetă şi a ales să fie vedetă, portavoce, glas al celor mulţi şi neiniţiaţi. O personalitate care emite mereu adevăruri. I-au plăcut onorurile, bogăţia şi puterea. A fost expresia naţionalismului de după 1966.

Dacă partea materială este derizorie, care este cea mai mare satisfacţie pe care o ai ca şi poet?

C.K.: Este extraordinar să vină la tine un necunoscut şi să îţi spună că te-a citit şi că i-ai înseninat o după-amiază. Din partea criticii am avut o primire foarte spectaculoasă şi am fost elogiat încă de la debut dar acum nu mă mai bucură o critică favorabilă. Nu e inutil să scoţi o carte în momentul în care te citesc 500 -1000 de oameni. Aş vrea ca cei care mă citesc să o facă nu pentru că am urinat pe statuia lui Eminescu sau sunt o vedetă care aberează la TV.

Se mai pot scoate bani din poezie?

C.K.: Nu cred. Tot ce putem face este să ne promovăm peste tot cărţile, să fim văzuţi. Un poet geman mediocru, de exemplu, are 8-10 lecturi pe lună, plătite cu câteva sute de euro. Eu am primit de 2-3 ori câteva milioane pentru că lectură nu e privită ca un serviciu adus comunităţii.


Interviu realizat de Roxana Grosu

Eelena GUZUN

viermii i-au oferit sinii lor calzi si… Musca






nu vroia sa devina un sugar exemplar

nici sa mingiie o papusa Barbie

nu mai zic de Mosu’

nu vroia sa…

pentru ca!

n-a iubit pestele niciodata (nici cel fara colti)

m-a bagat in sacosa imputita de peste

i-as fi tatuat sinul cleios si… –

si fericita m-a expediat in cimitirul public

cu o perna in gurita mea patata de laptele-i congelat

cele citeva grame de carne ce-i infasurau sinul

s-au descompus altfel in altceva?

numai politistul Musca

n-a facut pipi in cimitirul meu

pe carnita mea proaspat gratiata de viermi

a uitat ca atita timp cit cimitirul e selectat de Musca –

sugarul necalificat e salvat

nu vroia sa iubesca –

viermii i-au oferit sinii lor calzi si… Musca

(o) iubesc

eu, sugarul exemplar
EEFA (East European Film Alliance ), cea mai mare platformă pentru cineaşti din Europa de Est lansează programul “EEFA Training Network 2011”.

Programul, aflat la a doua ediţie îşi propune pregătirea cineaştilor din Europa de Est în conformitate cu cerinţele industriei europene de film şi mai ales promovarea proiectelor de film în circuitul internaţional.

Igor Cobileanschi, cu proiectul “Miracolul”, a fost primul participant din Moldova la programul “EEFA TN 2010”. Anul acesta, un nou proiect din Moldova îşi va găsi susţinere şi parteneri în cadrul “EEFA TN 2011”.

Finanţat prin MEDIA MUNDUS, Programul constă în dezvoltarea a 14 proiecte (cel puţin unul din fiecare ţară partener) pe parcursul unui an întreg, cu suportul trainerilor dedicaţi. Programul este structurat în patru etape/ateliere tematice. Fiecare atelier este găzduit de un festival din Europa: Dezvoltare de scenariu în Filmul Documentar (ZagrebDox, Croaţia, 3 -7 martie 2011); Dezvoltare de scenariu în Filmul de Ficţiune (Festivalul International de Film Sofia, Bulgaria, 18 – 21 mai 2011); Managementul producţiei de Film (Festivalul International de Film, MOLODIST, Kiev, Ucraina, 27 – 30 octombrie 2011); Politici şi legislaţie în distribuţia de Film (Baltic Nights Film Festival, Tallin, Estonia, 30 noiembrie – 4 decembrie 2011). Evenimentul culminant al programului este prezentarea proiectelor selectate la BERLINALE 2012

Consorţiumul EEFA a fost constituit în 2009 şi este coordonat de RFS (Romanian Film Sector), avînd ca parteneri HAVC (Centrul Audiovizual din Croaţia) şi Festivalul de Film Documentar ZagrebDox – Croatia, IFF Molodist (Festivalul Internaţional de Film Molodist) – Ucraina, ALTFilm – Moldova, ASA (Uniunea Cineaştilor din Ankara) – Turkey, BNFC (Centrul Naţional al de Cinematografiei) şi GEOPOLY Film – Bulgaria, IFF Moscow (Festivalul Internaţional de Film de la Moscova) – Russia, PÖFF Tallinn (Festivalul de film Tallin Black Nights) – Estonia, LNFC (Centrul Naţional de Film) - Letonia, GNC (Centrul Naţional al Cinematografiei) - Georgia şi Fondul Naţional de Film al Ministerului Culturii şi Turismului - Azerbaijan.

Accesul la Program se face pe bază de proiect, iar costurile de participare* sunt suportate de organizator.
Detalii pentru aplicare şi condiţii de participare găsiţi pe www.eefa-eu.org sau contactaţi reprezentantul ALTFilm, www.altfilm.md

* text scris de Dumitru Marian

marți, 25 ianuarie 2011

Alexandru Petria


"Adeverinţă de la Dumnezeu pentru Prunariu Dumitru


Către Guvernul României

-În atenţia domnului premier Emil Boc

Redactez aceast act cu întârziere, întârziere pe care vă rog să mi-o iertaţi. Nu este drept să sufere cineva din cauza mea.
Am fost cam ocupat în ultima perioadă. Au fost inundaţii în Australia şi Brazilia, o revoluţie în Tunisia, ziariştii unguri sunt supuşi la presiuni, criza a lovit aproape tot pământul, şi am mai avut şi altele de rezolvat, în alte părţi, unde mintea oamenilor nu are de ce şi cum să se amestece. Nu am fost atent că aţi fost interesat de recalcularea pensiilor.
Domnule prim-ministru Emil Boc, cred că am greşit, dar altădată n-o să se mai întâmple. Promit. Înţeleg că vă place rigoarea şi nu vreau să vă dezamăgesc în nici un caz. Dar nu este corect ca un om să tragă ponoase din pricina mea. Nu. Ce exemplu o să fiu de acum înainte, dacă nu am grijă de toţi oamenii? Iar omul la care vreau să mă refer este Prunariu Dumitru, singurul cosmonaut al ţării pe care o conduceţi. Înţeleg că numitul Prunariu a pierdut 70% din pensie, fiindcă nu i s-a luat în considerare perioada petrecută în spaţiu şi cea de pregătire, anterioară, de la sol, de trei ani, din URSS.
Prin prezenta, doresc să remediez situaţia şi să vă certific tardiv, mă scuzaţi, am încredere că o să rezolvaţi problema, că ofiţerul Prunariu Dumitru a zburat în spaţiu cu misiunea Soiuz 40, din cadrul programului spaţial „Intercosmos”, și a petrecut în imponderabilitate 7 zile, 20 de ore și 42 de minute. Prin adeverinţa de acum certific munca din zilele petrecute în spaţiu care-i lipsesc pentru pensie. Pentru restul perioadei, a celei de pregătire, vă sugerez să luaţi legătura cu instituţiile moştenitoare ale desfiinţatei URSS.
Vă mărturisesc că n-am avut asemenea probleme cu astronauţii americani, nici chiar cu cosmonauţii ruşi. Este prima dată când sunt nevoit să scriu o adeverinţă, de aici şi inevitabilele stângăcii şi comentarii. De aceea nici nu scriu pe un formular tipizat, nu am nici ştampilă.

Data Semnătura
21 ianuarie, 2011 Dumnezeu "

lansare de carte

Joi, 3 februarie, la ora 15.00 la Biblioteca Hasdeu are loc lansarea cartii FOC GRECESC al lui Ghenadie Postolache!

duminică, 23 ianuarie 2011

Toshio Nakae


A HOUSE FOR STARS
    Without the help of any classical designer or avant-garde architect, a house is built somewhere in a corner of the sky.
    With no sound of a hammer and with no concrete mixer, a house is built.
    Without a fence or walls and without even land, things and expenses are only lavishly wasted in the far distance.
    A bare, boundless night garden. A tiny, empty, landless house. Nothing but the crystallized fruit of sighs, unapproved, without a roof, without pillars, without a steel frame. Cold, cold meaninglessness.
    House-shaped crystals of countless trembling sighs. Set apart without roads, they constitute a city.

    Not to live in that house in that city, not to rest in that house, but to get angry in that house, only to get angry, life was necessary in Hiroshima and Nagasaki. Life was necessary in Auschwitz and Stalingrad.
    And yet, that city where no visitors are. That house. The house where only stars live, a house for stars, a house for human sighs.
    It will evaporate in anger. A house that beautifully arouses an illusion just as a faint, faint dream does at the end of despair.



http://japan.poetryinternationalweb.org/piw_cms/cms/cms_module/index.php?obj_id=10724&x=1

vineri, 21 ianuarie 2011

azi in TIMPUL

puteti citi o POVESTIRE nepublicata al celui mai mare scriitor basarabeano-transnistrean din secolul 20 Vlad Iovita

joi, 20 ianuarie 2011

teatru-spalatorie

"Noi trebuie să murim”
o poveste adevarata
de Mircea Nicolae

24 ianuarie 2011, ora 20.00,
str. Eminescu 72

Mircea Nicolae a absolvit, în anul 2002, Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, cu lucrarea de diplomă „Casa Poporului sau lumea care nu reuşeşte să existe”, coordonată de Andrei Cornea. A obţinut un masterat la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” şi a început un doctorat la Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, cu lucrarea „Demolarea ca model cultural în oraşul Bucureşti, sec. XIX şi XX”.

mai multe despre Mircea Nicolae:

http://mircea-nicolae.blogspot.com/
http://mirceanicolae.ro/index.php?/performance/feces-and-urine/
http://pinchukartcentre.org/en/exhibitions/vote/fgap2010/mircea_nicolae


Eveniment sustinut de ICR Chisinau

www.spalatorie.md


Text expediat de Nicoleta Esinencu

Daniela CUJBA

Apel la realizarea de filme de foarte scurt-metraj
Miercuri, 19 ianuarie, ora 18.00, sala „B. Fondane”, Centrul Cultural Francez din Iasi

Miercuri, 19 ianuarie, de la ora 18.00, in sala „B. Fondane” a Centrului Cultural Francez din Iasi (bd. Carol I nr. 26), va avea loc apelul la realizarea de filme de foarte scurt-metraj pentru sectiunea „Around Très Courts” (selecţia naţionala de filme romanesti) • Filmele vor fi selectionate pentru a fi proiectate in cadrul editiei de anul acesta a Festivalului de Film de Foarte Scurt-Metraj (Festival des Très Courts) (care va avea loc in Romania intre 6 si 8 mai 2011; la Iasi evenimentul va avea loc vineri, 6 mai 2011) • Programul serii cuprinde si o proiectie de filme de foarte scurt-metraj •

Sub eticheta „Around the Très Courts” sunt grupate filme realizate în România, care vor fi proiectate în afara competiţiei internaţionale. Este o ocazie excelentă pentru cineaştii amatori sau profesionişti, studenţii la film şi arte vizuale, sau pentru cei care au pur şi simplu o idee deosebita pe care doresc să o arate lumii întregi, să îşi demonstreze talentul. Singura condiţie impusă este ca durata filmului sa nu depăşească 3 minute (fara generic). Toate genurile sunt acceptate : ficţiune, documentar, animaţie. Participarea este gratuită.

4 martie 2011 este data limita de trimitere a filmelor de foarte scurt-metraj, însoţite de formularul de înscriere, pe adresa Centrului Cultural Francez din Iasi (bd. Carol I nr. 26). Apelul CCF Iasi se adreseaza exclusiv realizatorilor care locuiesc si isi desfasoara activitatea in regiunea Moldovei (Bacau, Botosani, Galati, Iasi, Neamt, Suceava, Vaslui, Vrancea) si Republica Moldova. Concurentii din celelalte zone ale tarii vor trimite filmele la Centrele Culturale Franceze din Cluj-Napoca si Timisoara.

Festivalul International de Film de Foarte Scurt-metraj (Festival des Très Courts) se va desfasura in perioada 6-8 mai 2011 in 80 de orase din 17 tari si in 25 de orase din Romania. Festivalul propune doua sectiuni: una internationala si alta romaneasca.

În luna martie, un juriu format din specialişti ai audiovizualului, membri ai reţelei culturale franceze şi parteneri va selecţiona intre 10 şi 30 de filme româneşti care vor alcătui selecţia „Around the Tres Courts” 2011. Aceasta va fi proiectată in perioada 6-8 mai 2011, alături de selecţia internaţională, în cele 25 de oraşe din România participante la festival. Cu aceasta ocazie, publicul va vota si va alege cele mai bune filme de foarte scurt-metraj aflate in competiţie, filme care vor fi trimise la Paris pentru a fi jurizate în competiţia internaţională din 2012.

Regulamentul şi fişa de înscriere în Festival, precum şi alte detalii sunt disponibile pe site-ul Très Courts Romania: www.trescourt.ro sau www.foartescurt.ro, secţiunea Regulament.

Daniela CUJBA
Aşteptam filmele de foarte scurt-metraj in format video-DVD pana pe 4 martie!

TUTEA

Anul 2o după Petre Ţuţea. Proiectul ca împotrivire, amintirea ca supravieţuire

ianuarie 19, 2011

vasilegogea Anamnesis 13 comentarii

Anul acesta se vor rotunji două decenii de la moartea lui Petre Ţuţea. (Cu patru mai puţini decît de la moartea lui Constantin Noica.) Avem, oare, de desprins nişte trăsături de (ţinut) minte? Nu (mai) ştiu. Spre con- şi (pe cît posibil, dreaptă) în-fruntare pun aici textul unei conferinţe susţinută de mine cu ani în urmă. Iluziile dintîi m-au părăsit, speranţele din urmă mai agonizează încă…

PETRE ŢUŢEA sau PROIECTUL ca ÎMPOTRIVIRE

“Istoria filosofiei - scrie undeva filosoful român la care ne vom referi în intervenţia noastră - consemnează faptele filosofice, adică modul cum au înţeles filosofii să rezolve problemele omului, naturii şi Divinităţii.”

Parafrazînd aceste rînduri, am putea spune că şi istoria tendinţelor filosofice “ilegale” din spaţiul socialismului real va trebui să consemneze fapte, adică gesturi şi atitudini filosofice, sau numai culturale, care s-au opus discursului oficial, totalitar. Biografia civilă, dar mai ales intelectuală a filosofului român Petre Ţuţea ilustrează plenar o asemenea coerentă şi consecventă opoziţie.

Poate părea paradoxal, dar este, astăzi, mai uşor a vorbi despre Petre Ţuţea în afara României decît în interiorul ei. Scenarist, regizor şi actor al celui mai impresionant spectacol intelectual din ultimii patruzeci-cincizeci de ani ai “scenei” culturale româneşti, Petre Ţuţea este – pentru moment – mai mult o legendă decît o realitate corect percepută şi valorizată. Biografia sa tinde să acopere opera iar anumite atribute – izolate artificial – ale acesteia constituie tentaţii greu represibile ale unor discursuri politice radicale de înglobare şi adjudecare, într-un efort de legitimare a tendinţelor de reabilitare a sentimentelor de demnitate şi specificitate naţionale.

Petre Ţuţea s-a născut la 6 octombrie 1902, în satul Boteni (în ţinutul Muscelului, zona sub-carpatică a Munteniei), într-o familie de preoţi ortodocşi. La 9 ani, rămînînd orfan de tată, ajunge copil de trupă. Excepţional dotat, este trimis la studii de ofiţerii unităţii şi ajunge, astfel, elev la Liceul “Gheorghe Bariţ” din Cluj, apoi student la facultatea de Drept a Universităţii din acelaşi oraş transilvan. După absolvire, studiază formele de guvernămînt la Universitatea “Humboldt” din berlin. Revenit în ţară, intră în cercul filosofului, profesorului şi publicistului naţionalist, de dreapta, Nae Ionescu, care-i şi oferă o rubrică în “Cuvîntul“, publicaţia pe care o conducea. După o scurtă perioadă de cochetărie cu cercurile de stînga, va opta definitiv pentru o pziţie de dreapta, fără a se angaja în excesele extremiste ale acesteia. (Dealtfel, referitor la acest “intermezzo” socialist din biografia sa, va mărturisi mai tîrziu: Orice om cu inima curată, la vîrsta de treizeci de ani, nu poate fi decît de stînga. Dacă rămîne de stînga şi după alţi treizci de ani, înseamnă că e cretin.) În toată perioada dintre cele două războaie mondiale, dar şi după aceea, este unanim recunoscut ca şef al promoţiei Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vasile Băncilă, Constantin Noica. În timpul guvernării Mareşalului Antonescu ocupă funcţia de director general în Ministerul Economiei.

După instalarea regimului comunist în Bucureşti, Petre Ţuţea e condamnat mai întîi la 5 ani închisoare (1948-1953) şi apoi la 18 ani muncă silnică, din care execută 8 ani (1956-1964). În perioada detenţiei a transformat locurile cele mai cumplite de recluziune în “catedre”, dezvoltînd un extraordinar discurs în care a făcut apologia valorilor fundamentale naţionale şi creştine, ca orizonturi inelienabile ale aparteneţei culturii româneşti la Europa.

După 1964 începe o perioadă pe care cei mai apropiaţi auditori ai lui Petre Ţuţea au numit-o “socratică“. Aproape trei decenii, în cîteva din cele mei celebre cafenele din Bucureşti, filosoful va dezvolta unul dintre cele mei monumentale discursuri din spiritualitatea românească şi va construi – cu cele mai efemere elemente, cele ale biografiei sal proprii – unul dintre cele mei exemplare destine intelectuale. În tot acest timp, Petre Ţuţea va da viaţă unui model al Înţeleptului în Cetate, simultan, concurent şi solidar totodată, celui dezvoltat de contemporanul şi prietenul său, Constatin Noica, în ceea ce s-a numit “Şcoala de la Păltiniş“.

“Cît îl priveşte pe Petre Ţuţea – scrie unul dintre cei mai apropiaţi prieteni din aceşti ultimi ani ai filosofului, Ion Papuc - el filosofa, oricît de mult făcea apel la cărţi, şi făcea, el filosofa după viaţă, în contact cu viaţa, provocat mereu de viaţă. Aceasta îl interesa, în mod preponderent, dacă nu chiar exclusiv, viaţa colectivităţilor umane cărora aparţinea, şi ale căror norme vroia să le stabilească, deducîndu-le sau elaborîndu-le pentru a le impune apoi.”

“Ce poate fi mai semnificativ în acest sens – notează mai departe Ion Papuc - decît faptul că îndată ce iese din închisoare se dedică, cu un înspăimîntat sentiment al urgenţei naţionale, se dedică elaborării unui Proiect de reformă economică a ţării, pe care-l şi transmite imediat şefului de atunci al statului (Nicolae Ceauşescu, n.n.), convins că va contribui în acest fel, că trebuie să-şi aducă contribuţia proprie la salvarea dezastruoasei economii naţionale.”

Acest fapt filosofic – în înţelesul pe care l-am evocat la începutul intervenţiei – se petrecea în 1965. Avînd în vedere semnificaţiile lui politice, conjunctural accentuate, data la care Petre Ţuţea înaintează conducerii României comuniste Proiectul de Tratat are o importanţă aparte. “Primăvara de la Praga” încă nu se declanşase, iat dictatorul de atunci al ţării nu jucase încă celebra “scenă a balconului” care avea să păcălească buna credinţă a multor intelctuali de valoare din România – şi nu numai – după august 1968. Singurul “răspuns” pe care regimul l-a dat iniţiativei filosofului a fost suspendarea dreptului de a mai publica în presa vremii (apucase să semneze cîteva eseuri în revista Familia din Oradea). În felul acesta, un Proiect de recostrucţie pe principii filosofice a “întregului naţional“, considerat în perspectivă cosmică, deşi ar fi putut fi confiscat de discursul oficial, din ce în ce mai agresiv – şi mai fals, totodată – naţionalist, s-a transformat într-un sublim gest de împotrivire la “viitorul unic, luminos şi ireversibil” pe care planificatorii “comunismului inevitabil victorios” îl pregăteau în retortele K.G.B.-iste de la Moskova.

Textul Proiectului de Tratat (publicat în 1992 la Editurile Pronto, din Braşov şi a Uniunii Scriitorilor din Chişinău sub îngrijirea şi prefaţat de filosoful Aurel Ion Brumaru) dezvăluie un gînditor politic original, ambiţionînd sinteze monumentale, preocupat de găsirea unor soluţii alternative la problemele lumii în care trăieşte.

“Politiceşte – şi cităm acum din Prefaţa semnată de Aurel Ion Brumaru – Petre Ţuţea e un conservator (…). La tinerii ce-l înconjurau, comparîndu-i cu cei îmbătrîniţi în politichie şi felurite rele, el aprecia nota conservatoare: e ceva miraculos cum o identificase la aceştia încă înainte cu două decenii: revoluţia din Decembrie 1989, a tinerilor, confirmîndu-i în acest sens intuiţia. Despre conservatorism ca atitudine politică, Petre Ţuţea avea să spună, într-o convorbire cu un publicist cunoscut, acestea: Conservatorii mari nu sunt reacţionari pentru că au de partea lor legile eterne ale lui Dumnezeu.”.

Această scurtă caracterizare dezvăluie una din sursele “de fundal” ale gîndirii filosofului român, şi anume una care nu putea să nu-l aşeze pe poziţii de ostilitate în raport cu un regim care îşi făcea un titlu de glorie din ateismul său agresiv: este vorba de fundamentarea creştină a vieţii şi operei sale. Această fundamentare (expusă explicit într-o altă lucrare apărută şi ea postum: Reflecţii religioase asupra cunoaşterii) ordonează axiologic şi orizontul Proiectului de Tratat. Constrîns de un context în care “convenţia culturală” şi “contractul social” nu îi erau deloc favorabile, Petre Ţuţea îşi începe Proiectul pe baza “principiilor cooperatiste” – principii desprinse din istoria economică universală, aşa cum au fost ele ilustrate în istoria ideilor, instituţiilor şi faptelor economice. Dar, nemulţumit de sugestia eufemistică a termenului “cooperaţie”, apelează imediat la un sinonim cu reală vocaţie ştiinţifică, sinergia : “Pentru ca să putem cuprinde sistemele economice şi faptele economice înregistrate de istorie a trebuit să depăşim punctul de vedere cooperatist, aşa cum a fost formulat în sistemul cooperatist cunoscut în istorie, şi să întrebuinţăm conceptul filosofiei, care poate fi împins pînă la proporţii cosmice. În acest sens sinergetic, cooperaţia poate cuprinde toate sistemele economice şi faptele economice, ca depăşind punctul de vedere al oricărui sistem economic. Coexistenţa şi cooperarea sunt esenţa ordinii umane.” Conceptul de sinergie este împrumutat de Petre Ţuţea de la Lester Ward, care l-a lansat în 1903 în lucrarea Sociologia pură, şi are valoare de principiu universal: aceeaşi sinergie (=cooperare, conlucrarea diferitelor energii sau potenţe pentru o prestaţie unică) “creează sisteme de aştri, sinteze chimice şi organice, şi tot ea plăsmuieşte şi asociaţiile umane.” Sinergetismul are prin atributele lui specifice vocaţia unui modus vivendi. Că acesta poate fi altul decît cel comunist, filosoful român nu spune, mai mult ca sigur din prudenţă. O prudenţă nu atît pentru soarta persoanei sale, pentru că idealul său moral era acela al Sfîntului creştin. Cît mai ales pentru soarta Proiectului său, gîndit a fi dezvoltat în nu mai puţin de opt volume! Dar, “traducînd” (şi avem convingerea că nu trădăm prin aceasta spiritul textului) enunţul de mai sus în termenii contextuali, ai vieţii şi operei filosofului, putem fi de acord că liberalismul, democraţia şi creştinismul sunt convocate la acest “banchet” al spiritului. Ele pot fi întrezărite printr-o “fereastră” pe care filosoful însuşi o deschide în discursul său: “Conceptul economic al cooperaţiei, aşa cum se desprinde din istorie (…) oferă un punct de vedere prea strîmt. Conceptul sinergiei, care se întinde la dimensiuni cosmice, este prea vast şi întinderea aplicaţiunii lui depăşeşte limitele ştiinţei economice.”

În acest “interval” trebuie căutată ÎMPOTRIVIREA lui Petre Ţuţea: între constrîngerea accidentală, conjuncturală şi libertatea ca atribut fundamental, universal al omului şi al comunităţilor create de el. Curajul lui constă în încercarea de a oferi un model alternativ colectivităţii din care făcea parte. În anul de graţie 1965 un asemenea gest nu putea fi considerat decît, în cel mai bun caz, o utopie şi, în cel mai rău caz, o erezie.

Poate părea paradoxal ca un gînditor dogmatic (folosim dogma în sensul teologic al termenului, de adevăr revelat ce oferă omului libertate şi certitudine) se împotriveşte celei mai “dogmatice” filosofii din istoria gîndirii universale. Ne aflăm însă în culturi diferite: în vreme ce filosofia materialist-dialectică şi ştiinţifică nu poate genera decît un “comunism încremenit în proiect”, raţionalismul dogmatic creştin secretă permanent PROIECTE vii, dinamice ale comunităţii umane.

Opera lui Petre Ţuţea este mai ales una de mărturisitor. Aşa fiind, ea este, pe tot cuprinsul ei, încărcată afectiv. Este, altfel spus, pasiona(n)tă. Dar – cum însuşi notează chiar în Proiectul de Tratat - “Pasiunile nu dereglează sufletul omenesc cînd sunt stăpînite de raţiune”. Tot astfel – am îndrazni să spunem – “naţionalismul integral” al lui Petre Ţuţea nu poate “deregla” spiritul european atîta timp cît se fundamentează pe valorile lui constitutive: creştinism şi democraţie.

(Acest text reprezintă transcrierea intervenţiei mele la conferinţa internaţională cu tema “Illegale philosophische Tendenzen in der Landern des ehemagilen sowjetischen Blocks wahrend der letzen Jahrzehnten“, care s-a ţinut în 1993 la Kossuth University, Department of philosophy, Debrecen, Ungaria şi a fost publicat mai întîi în revista Vatra, nr.7/1993, fiind inclus în volumul Pariul cu legenda sau viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, apărut în 1995 la Editura Athena şi semnat de Aurel Ion Brumaru.)


(Acest text e preluat de pe blogul lui Vasile GOGEA)

miercuri, 19 ianuarie 2011

Din FLAMAND

Dinu Flămând:

„Înfloreau în ierbuiri călcâii ei,

noi, călăreți de stepă, mai mulți de trei

prin Bugeag și Kamenița ne purtam

guduroși,

cale de poștă tătară băteam înspre Lipova

pentru umerii ei preafrumoși.

Mai mulți de trei,

toți husari firoscoși

trași în mustăți sumețite cu rost

pentru dragostea văduvei, după post.

Mai mulți de trei,

noi, blegoși visători cu dor de femei,

am fi mers de-a-n călare spre Veneție

după mărgele, naramze și farbe

la dor să-mbie.

Dar se lasă cu îngheț lapraguri de ape

și ne-am risipit cu toții să nu ne scape

trecerea ei.

Trecerea ei, fără troică, pe jos,

cu samururi albe la gât și la mână,

trecerea ei de stăpână

la cuhniile nebuloaselor noastre,

prin țările noastre de jos…”

Text preluat de pe blogul lui Erizanu

marți, 18 ianuarie 2011

O povestire inedita de Vlad Iovita

In numarul de vineri al ziarului TIMPUL public o povestire inedita de Vlad Iovita! S cheama LA FILMARE!

luni, 17 ianuarie 2011

BURSE PENTRU SCRIITORI IN AUSTRIA

Guidelines for the Literature Scholarship

Writer of the City of Graz


Call for applications for the "Writer of the City of Graz" scholarship for
the period of September 1st 2011 until August 31st 2012


Donation / Intention of Promotion

The city of Graz awards the "Writer of the City of Graz" scholarship each
year. It includes the provision of an apartment for free in the
Cerrini-Schloessl on the Schlossberg, from September 1st of the year of
awarding until August 31st of the following year, and a monthly allowance
of EURO 1.100,--. The Kulturvermittlung Steiermark will supervise the
guest in consultation with the City of Graz-Department for Cultural
Affairs.

The intention is to promote writers who show innovative ability and
examination of current subject matters, quality in aesthetic and
linguistic terms, authenticity and artistic independence. The residence in
Graz should contribute to cultural exchange and interaction with the local
literature scene. The scholarship holders explicitly agree to stay in Graz
for at least 8 months during this period.

Writers who already have been "Writers of the City of Graz" in the past
cannot apply again for this scholarship.
The submission deliberately does not provide any regional restrictions for
the applicants, in order to make intercultural discourse between European
and non-European writers possible.


Basic Requirements

• cultural interest in and linguistic affinity to Graz
• basic German language ability
• at least one autonomous literary publication (no private publishing);
five published texts in magazines or anthologies; or two already broadcast
or published radio plays; or one stage play already performed at a theatre
or published
• cooperativeness for a dialog between literature and the local urban
environment
• cooperativeness for participation in readings, lectures at schools,
discussions etc. arranged by the City of Graz-Department for Cultural
Affairs or the Kulturvermittlung Steiermark, in order to connect with the
public and the cultural scene in Graz
• working out a proposal for a specific project, which shall be realised
during the duration of the stay


Required Documents (six copies)

• statement of purpose (informal)
• curriculum vitae (resume)
• list of publications
• 2 different publications (plus translations if not published in German) *
• printed texts (5-10 pages prose or drama texts; or 5 poems in original
language with German translations)
• concept for the proposed project (appr. 2 pages DIN A4) **

* Dimension: 5 to 10 pages text samples, sending of books not necessary
** Description of a concrete project idea to be implemented during your
stay in Graz


Method of Awarding

• call for applications
• evaluation by the extended advisory board for literature and the City of
Graz-Department for Cultural Affairs
• decision by City of Graz authorities


Deadline for Applications:

March 31st 2011 (valid is the date of postmark)

Applications should be sent to:


Kulturamt der Stadt Graz
City of Graz – Cultural Office
Stigergasse 2/II. Stock (Mariahilfer Platz)
8020 Graz
Austria

ieri si alaltaieri

Simbata am tinut praznicu de cinci ani in memoria mamei mele. Respectiv, am intirziat cu doua ore. Am reusit totusi sa-l previn pe Buzu. Iar el pe ceilalti. Am ajuns la 19.00 in Chisinau si m-am intilnit cu Buzu, Ecaterina si Caraman si am discutat despre cum autori valorosi scot carti slabe. Pornind de la un exemplu concret. Am fost la Galbenus. Discutia a fost foarte interesanta. Ieri ne/am vazut la un alt GAlbenus si am discutat poezie. A fost foarte fain. Urmatoarea sedinta are loc simbata. Dupa care duminica. Adicsa o sa ne intilnim de doua ori pe saptamina. Prietenii stiu de ce.

vineri, 14 ianuarie 2011

Serghei Esenin

Omul Negru 
Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng.

Ca o pasăre din aripi,
Capul din urechi vibrează.
El picioarele trudite
Să-şi mai poarte n-are cum.
Un om negru,
Un om negru,
Un om negru
Vine şi pe pat s-aşează.
Un om negru
Nu mă lasă s-adorm noaptea nicidecum.

Un om negru
Plimbă-un deget pe o carte ticăloasă
Şi ca peste-un mort călugăr,
Mormăindu-mi din abis,
Îmi citeşte viaţa unui zurbagiu,
De patimi roasă,
Împlântând în suflet groaza
Şi umplându-l de plictis.

Un om negru,
Negru, negru!

"Hei, ascultă-mă, ascultă -
Mormăie mişcându-şi gheara -
În această carte-s multe planuri mari
Şi mari idei.
Acest om trăit-a-n ţara
Care-o stăpâneau scârbavnici,
Prefăcuţi şi mari mişei.

Ţara ceea, în decemvre,
E drăceşte de frumoasă sub zăpezile de spumă,
Viscolele ţes fuioare
De pe caierele moi.
Acest om a fost odată aventurier,
Nu glumă,
De cea mai aleasă viţă
Şi de cel mai falnic soi.

A fost fercheş,
Pe deasupra şi poet, c-o înnăscută,
Deşi nu prea mare forţă,
Care nu plăcea oricui.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci trecută,
O numea fetiţă scumpă
Şi spunea că-i dragă lui.

Fericirea - spunea dânsul -
E în dibăcia mâinii şi în agerimea minţii.
Cei cu suflete stângace sunt în veci nefericţi.
Nu-i nimic
Că-n traiul nostru biciuirea suferinţei
Ne aduce gânduri false
Şi ne lasă istoviţi.

Când te bântuie tristeţea,
Când pierzi toate,
Când te doare,
Când te-nşfacă gerul vieţii,
Sub furtuni, sub ani, sub vânt, -
Să zâmbeşti cu nepăsare
E cea mai înaltă artă
Dintre câte-s pe pământ."

"Omule, omule negru!
Nu vei cuteza aceasta,
Doar în valuri,
Ca scafandru nu ţi-e rostul să te-njugi,
Mi-e indiferentă viaţa unui biet poet
ce umblă după chefuri şi scandaluri.
Te poftesc oricui, nu mie,
S-o citeşti şi să-l îndrugi."

Omul negru
se încruntă şi se uită fix la mine.
În vomitături albastre ochii lui s-au înecat.
Parc-ar vrea făţiş să-mi spuie
Că-s tâlhar fără ruşine,
Că pe cineva câineşte l-am căznit
Şi l-am prădat.

... Sunt bolnav de tot, prieteni,
Sunt bolnav peste măsură.
Singur nu ştiu cum şi unde m-am îmbolnăvit.
Mă frâng.
Parcă galopează vântul
Şuierând prin stepa sură,
Parcă-n creier alcoolul
Fierbe ca-n septemvre-un crâng...

Noaptea e geroasă.
Doarme
Liniştea răscrucii goale.
Singur stau la geam.
Pe nimeni
Nu aştept.
MI-e gândul stâns.
A acoperit tot şesul varul nisipos şi moale.
Nişte călăreţi - copacii -
În grădina mea s-au strâns.

Undeva, cobind, boceşte cucuvaia,
Ca un scheaun.
Iscă tropot de copite
Sumbrii călăreţi de lemn.
Iată iarăşi
Omul negru
S-a ivit,
S-a pus pe scaun,
Dând jobenul către ceafă,
Desfăcându-şi haina, demn.

"Hei, ascultă-mă, ascultă! -
Mârâie, privindu-mi faţa care parcă-nţepeneşte
Şi plecându-se asupra-mi tot mai rău,
Mai fioros, -
Până astăzi niciodată n-am văzut aşa prosteşte
Suferind de insomnie pe-un mai mare ticălos.
Ah! Să presupunem însă c-am greşi!
Afară-i lună.
Ce mai vrea şi luna asta
Toropită-n bălţi cereşti?
Poate c-o îmbie tainic
"Ea"
Cu coapsa groasă,
Brună,
Printre lirice miazme
De iubire să-i citeşti.

Ah! Mi-s foarte dragi poeţii!
Şleahtă de caraghioşi.
Eu îmi amintesc povestea cunoscută şi banală
Cum unei studente,
Pline pe obraz de coşi,
Din mers
O hâzănie pletoasă, ros de poftă sexuală,
Îi vorbeşte prins de vervă
Tocmai despre univers.

Nu mai ştiu,
Nu mai ţin minte,
Într-un sat, poate-n Kaluga,
Poate undeva-n Reazan,
Trăia un copil cuminte,
Cu păr galben,
Ochi albaştri,
În familia lui simplă şi săracă
De ţărani.

Şi-a crescut,
Acum e vârstnic
Şi poet - chiar de elită.
De-o puetere nu prea mare,
Dar de-un nesecat tumult.
Pe-o femeie oarecare,
Peste patruzeci pornită,
O numea fetiţă scumpă
Şi-o iubea nespus de mult."

"Omule, omule negru!
Eşti un oaspăt de ocară.
Faima ta de când e lumea
Se lăţeşte peste tot."
Sunt turbat,
M-a prins furia -
Şi bastonul sare, zboară,
Cu nebună-nverşunare
Îl izbeşte drept în bot.

Luna a murit.
La geamuri
Zorile-s albastre, line.
Ah, tu, nuoapte crudă,
Ce-ai scornit, ce-ai vrut s-arăţi?
Cu jobenu-n cap pe scaun
Şed
Şi nimeni nu-i cu mine.
Singur sunt, bolnav...
Şi-oglinda
Zace spartă în bucăţi.


(traducere: George Lesnea)

miercuri, 12 ianuarie 2011

Cu skeenhead-s și gopnici la ședința atelierului, de Crăciun

Iată și cronica promisă... Știți deja că sâmbătă am fost nu în bibliotecă, am avut și poezie și proză, că au fost oameni noi, pe care sperăm să-i auzim în curând.
Deocamdată, prima proză a lui Arici. Cristi de fapt. Ariciul nostru chel. Abia acum am înțeles de ce e chel... Textul lui vorbește despre ”inițierea” unui skeenhead, text cu tot felul de nonconformiști, inclusiv narcomani și gopnici (câinii-gopnici de fapt :D ). Tuturor ne-a plăcut că autorul abordează cu umor subiecte destul de grave și complicate, dar și faptul că scrie despre adolescenții de azi, subiect foarte speculat, dar nu prea explorat în texte. Am mai apreciat și naturalețe limbajului. Totuși, uneori ai senzația că acțiunile sunt cumva grăbite, înghesuite, de aceea devine cam greu să urmărești. Cu toate astea, toți vor să-l mai asculte pe Arici. Un domn de la o masă vecină a ascultat foarte atent textul și uneori chiar aveam senzația că vrea să intervină, dar n-a făcut-o...
După ședință, am ieșit să mă plimb cu o prietenă și niște gopnici s-au luat de noi lângă Operă. De fapt, în bucățica de piață centrală de-acolo. Cel puțin, asta e senzația pe care mi-a creat-o rablele de caruseluri de-acolo și ”muzica” (cu foarte multă indulgență spus) pe care o mai poți auzi în piața centrală și rutierele din Chișinău. Tipii care s-au luat de noi aveau 15-17 ani, câte o sticlă de bere și țigări în gură. Au devenit agresivi când a văzut că-i ignorăm, aveam senzația că aud unele personaje din textul lui Arici. Bună formă de a sărbători Nașterea Domnului în centrul capitalei...

marți, 11 ianuarie 2011

Cristina Macovschi

"mă acopăr să plâng în liniştea ta depărtată"

în cercurile nopţii o lighioană de întuneric mă înghite
mânile mi se pietrifică din cârjele lui nu mă pot desprinde
nu am lacrimi să plâng şi nu am voce să ţip
ceva stă suspendat deasupra în aer nişte
gheare gigantice stau să mă sfâşie dinăuntru
m-am obişnuit să privesc cum se hrănesc cu carnea mea rece
ticăloşii! nemernicii! javrele! nu au nimic sfânt în ei
mi-au furat până şi dorinţa de a lupta
clipa în care te devori pe tine însuţi clipa eternă când îţi încremenesc
degetele în gură şi carnea din braţe începe să-ţi tremure iar ochiul
ochiul îţi cere să fii sincer
şi nu poţi să îţi separi simţurile nu poţi să le mai împaci
până şi carnea asta devine un deja-vu ce-mi sparge sângele îngheţat în
vene o amintire din care trăiesc
secolul ăsta m-a înghiţit întreg eram în faţa unei guri flămânde acum sunt în
giganticul lui pântec am dreptul la prea puţine mişcări casa mea nu este
un loc în care să crească libertatea
nu am crezut că mă voi obişnui că voi uita cine sunt şi voi respira cu argilă că
voi fi indiferentă la ceea ce aud că trădarea va deveni ceva firesc din partea lor.
nu simt prea multe nu simt mai nimic nu am descoperit revelaţia frumuseţii
altundeva decât în adâncul ochilor tăi de unde plâng nu ştiu cu atât mai mult
nu ştiu de ce o fac părţile sinelui meu nu se mai pot găsi
mi-e milă de cadavrul unui om înecat
dar mai tare mi-e milă de lacrimile ce-mi vor supravieţui.


"ştiu"

în venele mele tu
eşti un copil mic
răsfaţat de mine
şi ca şi orice copil
nu faci nimic important
mă motivezi să zîmbesc
să am încredere
ca să creşti mare
ai nevoie de dragostea mea -
fără ea nimeni
nu creşte aici
mulţi erau mici
atît de mici încît
ajungeau în capilare şi
se evaporau prin piele.

dar, dacă vei şti cum
să priveşti cerul
vei acumula volum şi greutate
într-o bună zi vei fi
prea mare ca să te joci
în venele mele
te vei bloca într-un atriu
şi vei rămîne acolo
alături de tot
ce am mai scump.

duminică, 9 ianuarie 2011

ieri, atelierul a avut loc la galbenus

Ne-am intalnit in fata Bibliotecii, la ora cinci, eram cam vreo 15 oameni, dar bibliotecara Aliona nu a vrut sa ne deschida usa, pretextand ca nu are cheie, adica asta insemna ca ea era incuiata in biblioteca: oare cum a iesit sau a stat acolo pana dimineata? Oricum ar fi, noua nu a vrut sa ne deschida usa. A scris pe o foaie ca nu poate sa ne deschida usa. A lipit foaia de geam. Am luat si eu o foaie si i-am scris sa-mi dea nr ei de telefon. Apoi am sunat-o, dar nu am putut-o indupleca. Nu stiu de ce. Drept urmare, am mers la Galbenus. Au fost cam vreo 15 oameni. Si eram singuri in prima sala. Ecaterina a citit cu voce tare. A citit si Cristi o proza. Dar despre aceasta sedinta a promis Natalia ca O SA SCRIE O CRONICA. Deci, o asteptam. Sambata viitoare ne intalnim la Biblioteca. Sper ca Aliona, de data asta, o sa ne deschida usa!

joi, 6 ianuarie 2011

Jose Saramago, Pestera

"Şi n-ar fi o idee bună să-1 sfătuiască Marta să ia furgoneta, pentru că cimitirelor, mai ales celor săteşti, campestre,  bucolice, le datorăm să mergem pe jos, nu din pricina vreunui imperativ categoric sau vreunei impoziţii transcendentale, ci din  respect faţă de convenienţele pur umane, atîţia au fost în pedestre pelerinaje venerînd tibia vreunui sfînt, încît ar fi de neînţeles să  mergi altfel acolo unde dinainte ştim că ne aşteaptă propria noastră memorie şi poate o lacrimă."

luni, 3 ianuarie 2011

“Viaţa unui om singur” a lui Adrian Marino nu e atât o anamneză, cât o reverie.
Rezultatul e o imagine de sine construită după exigenţele maximei
autovalorizări. Îmi aminteşte de inscripţiile funerare ale aristocraţilor
egipteni: “Am fost bun!” Marino şi-a realizat imagoul personal, e portretul său
întors spre faţa veşniciei.

text preluat de pe:
fazalunga.wordpress.com