Cristina Macovschi

"mă acopăr să plâng în liniştea ta depărtată"

în cercurile nopţii o lighioană de întuneric mă înghite
mânile mi se pietrifică din cârjele lui nu mă pot desprinde
nu am lacrimi să plâng şi nu am voce să ţip
ceva stă suspendat deasupra în aer nişte
gheare gigantice stau să mă sfâşie dinăuntru
m-am obişnuit să privesc cum se hrănesc cu carnea mea rece
ticăloşii! nemernicii! javrele! nu au nimic sfânt în ei
mi-au furat până şi dorinţa de a lupta
clipa în care te devori pe tine însuţi clipa eternă când îţi încremenesc
degetele în gură şi carnea din braţe începe să-ţi tremure iar ochiul
ochiul îţi cere să fii sincer
şi nu poţi să îţi separi simţurile nu poţi să le mai împaci
până şi carnea asta devine un deja-vu ce-mi sparge sângele îngheţat în
vene o amintire din care trăiesc
secolul ăsta m-a înghiţit întreg eram în faţa unei guri flămânde acum sunt în
giganticul lui pântec am dreptul la prea puţine mişcări casa mea nu este
un loc în care să crească libertatea
nu am crezut că mă voi obişnui că voi uita cine sunt şi voi respira cu argilă că
voi fi indiferentă la ceea ce aud că trădarea va deveni ceva firesc din partea lor.
nu simt prea multe nu simt mai nimic nu am descoperit revelaţia frumuseţii
altundeva decât în adâncul ochilor tăi de unde plâng nu ştiu cu atât mai mult
nu ştiu de ce o fac părţile sinelui meu nu se mai pot găsi
mi-e milă de cadavrul unui om înecat
dar mai tare mi-e milă de lacrimile ce-mi vor supravieţui.


"ştiu"

în venele mele tu
eşti un copil mic
răsfaţat de mine
şi ca şi orice copil
nu faci nimic important
mă motivezi să zîmbesc
să am încredere
ca să creşti mare
ai nevoie de dragostea mea -
fără ea nimeni
nu creşte aici
mulţi erau mici
atît de mici încît
ajungeau în capilare şi
se evaporau prin piele.

dar, dacă vei şti cum
să priveşti cerul
vei acumula volum şi greutate
într-o bună zi vei fi
prea mare ca să te joci
în venele mele
te vei bloca într-un atriu
şi vei rămîne acolo
alături de tot
ce am mai scump.