Vlad IOVIŢĂ

La filmare

Prevenindu-ne administratorul de cu seară, că „mîine e ultima zi”, ne-am sculat dimineaţă mai devreme ca de obicei. Nu toţi ce-i drept. Majoritatea grupului dormea, fiindcă regizorul anunţă că n-are nevoie decât de operator şi de mine. Eu îs şofer. În acea dimineaţă termenul deplasării se încheia, lucrul ( pentru toţi în afară de noi) era ca şi sfîrşit, aşa că puteaă să-şi îngăduie un somn ceva mai lung şi netulburat ca în zilele premergătoare. După ce am spălat maşina, am încărcat aparatura şi am căutat o muzică la micul meu aparat de radio, ne-am urnit. Soarele abia răsărie şi era rece. Drumul hopuros. În ierburi sclipea roua. Trebuia să filmăm nişte peisaje şi o turmă de oi. S-a hotărât să începem cu oile. Aceasta pentru ca să terminăm cu tot ce e viu, fiindcă ceea ce e viu face mofturi, oboseşte şi cere întruna „pauze”. Pe când natura, adică peisajele, stau nemişcate şi pozează cât vrei. Am observat că regizorii şi operatorii, preferă să filmeze natura după ce-şi iau grija de la celelalte. Întocmai aşa cum procedează copiii cu dulciurile: le lasă la sfârşit. Tăceam tustrei. Nu ştiu la ce se gândeau dumnealor. Probabil că nu la cele două săptămâni petrecute în „sânul naturii”, după cum se exprimau ei, ci mai curând la Chişinău, la teatrele, restaurantele şi fetele de acolo. Eu, însă, mă gândeam ca întotdeauana la nevastă-mea şi la mizeria ce mă aşteaptă, fiindcă umblu „ pe nu se ştie unde şi nu trag acasă cu lunile”.
-Iată-le!-răsună deodată glasul regizorului. Am frânat şi-am întors capul spre direcţia arătată de mâna sa. Pe-o costişă care se înalţă deasupra ceţurilor albastre, cu satul alb, grădini răcoroase şi ochiuri de apă, oile pluteau în mers legănat, sunându-şi tălăngile. Ţînând seama de îndrumările unora şi altora până la locul căutat de noi ar fi trebuit să mai mergem oleacă. Am vrut să obiectez aceasta, dar regizorul sări din maşină şi, chemându-l pe operator, alergă devale. După gesturi şi frânturi de vorbe, a,m înţeles că au dat de ceva şi mai „straşnic”. Asta mă bucurase şi pe mine:credeam că-mi voi putea da maşina sub copacii de alături şi voi face „nani, nani, puişor”. Însă ei mi-au făcut semn să-i urmez. Am deschis uşiţa şi am coborât.
-Cu maşina!-mi-au strigat. Nu le-am dat ascultare, pentru că, dacă te potriveşti lor şi nu cercetezi personal unde ai de mers, numaidecât dai ori într-un hindichi, ori te împotmoleşti într-o băltoacă. Am păţit-o de mai multe ori...Aşa că sunt învăţat. Pentru că n-am poftă să mă scoată de aici nici cu boii, nici cu tractorul. Am măsurat priveşliştea cu ochiul, fără a face palma „binoclu”, precum au obiceiul operatorii, când îşi aleg cadrul. Pentru ei vederea era frumoasă, pentru mine, nu tocmai potrivită. Şi iată de ce. Costişa pe care ei o numeau „pitorească” era despicată în două de o râpă fără fund. Pe marginea acestei râpî trebuia să conduc maşina. Am încercat să protestez, dar regizorul mă bătu prieteneşte pe umăr şi-mi vorbi cu dojană:
-Costică, dragă...Atâta lucru nu înţelegi. Ei bine, frate, hai să lăsăm maşina aici, să luăm aparatura, care cântăreşte nu mai puţin de 400 kilograme, în spate şi să ne prezentăm la stână.
-Bacilor şi băciţilor, bine v-am găsit...Iată-ne şi pe noi. Venim tocmai din Chişinău. Şi avem de gând să vă filmăm. Regizorul avea deplină dreptate. M-am convins de asta îndată cum am ajuns „pe teren”. Am oprit maşina la poalele unor vişini văratici. Eram asudat şi mă uitam cu groază înapoi: nu-mi venea a crede că am coborât o astfel de costişă. EI bine. De coborât am coborât-o noi, dar cum o vom sui? Şi dacă n-om sui-o cu ce au să ne scoată la drum: cu tractorul, ori cu helicopterul? Gândul începu să mă mănânce ca un vierme şi mi-a stricat întreaga zi. Frământările mele însă nu mă preocupau decât pe mine, căci regizorul şi operatorul cercetau împrejurimile cu „binoclu” la ochi.
-Uite-n colo!-comandă primul.
-Frumos.
-Acum la stânga.
-Aproape feeric, nici nu-ţi vine a crede că-n Moldova sunt astfel de locuri, se minuna operatorul, răsucindu-şi capul de vrăbiuţă golaşă dintr-o parte în alta.
-Rrâpa va fi ca funda, -continua regizorul,-are malurile albe. Celălalt pare a fi mult mai înalt. Asta-i bine. Oile, toate negre, vor merge şirag pe partea asta, conturându-se de minune.
-De acord, încuviinţă operatorul, fără nici o observaţie. Am făcut şi eu mâna binoclu, dar n-am văzut nici o minune: o râpă ca toate râpele, doar mai adâncă, cu malurile mai abrupte şi împresurate cu pietre mari. Atât. Între timp ne-au simţit şi dulăii de la stână. Iar ceva mai pe urmă, de undeva din preajmă, se ivi un cioban.
-Vreme bună.
Regizorul întoarse „binoclu” spre el şi luându-l în cadru, îi răspunse:
-Noroc, bădie.
După asta, scurt, către noi:
-Aterizăm. Ceea ce însmna că trebuie să descărcăm aparatura. Păstorul s-a apucat să ne ajute şi el, dar lui nu i s-a încredinţat decât trepiedul, două acumulatoare şi futlarul camerei...Adică, aproape tot, în afară de de însăşi camera, care e nedespărţită de operator. Când poziţiile au fost ocupate, regizorul ne chemă pe toţi lîngă el. Veniră şi nişte copii, şi un cioban, mult mai bătrân şi zdravăn decât cel ce ne întâlnise. Ne dădu „bună vreme” şi începu să se uite sfios la aparatura noastră.
-Adică ce aveţi de gând?..întrebă el cu glas sunător şi blând.
-Vor să facă oleacă de kino, tată,-îi răspunse cel care ne ajuta să cărăm aparatura. Bătrânul zâmbi mai mult pentru sine.
-Şi aveţi de gând să arătaţi oile noastre?
-Numaidecât, moşule,- îi răspunse binevoitor regizorul şi începu să dea dispoziţii. Eu trebuia să alerg la maşină şi să aduc cele două costume naţionale, pe care le aveam pregătite dinainte. Copiii să se ducă fuguţa spre turmă şi să despartă oile sure de cele negre. Pe cele negre să le mîie la vale...Iar ciobenii...ciobenii să se dezbrace. Auzind porunca, fiindcă vorbele regizorului sunau ca o poruncă şi nu altfel, ei s-au cam fâsticit. Cel bătrân îngână cu jumătate de glas:
-Cum aşa băiete?..
-Uite-aşa,-îi răspunse regizorul râzând,-îmbraci hainele astea. I-am întins un costum. Bătrânul şovăi puţin, apoi luându-l se îndreptă spre stână. Regizorul îl opri.
-Aici, bădie, aici fă-ţi primeneala. N-avem când aştepta. Uite colea sub vişini.
Baciul nu ştia ce să facă: îi era nu ştiu cum să se dezbrace faţă de oameni străini. Totuşi, se duse spre copaci. Noi ne-am întors cuviincioşi cu spatele. Feciorul lui se jena mai puţin. Peste câteva minute ele era deja gata...Numai că nu-şi putea drege cuşma pe capul cam lunguiat spre ceafă. Din când în când trăgea cu coada ochiului la bătrân. Vedeam că şi-a îmbrăcat iţarii peste pantalonii lui, că s-a încins, că era şi el aproape gata. Cuşmai-i stătea de minune, însă sumănelul de catifea chinezească pârâia pe el. Când artiştii au fost în sfârşit gata, regizorul îşi aminti de grimă. Îmi aruncă o privire, care era destul de grăitoare, dar pe care eu n-am binevoit s-o înţeleg. L-am făcut pe mortul în păpuşoi. Era singur de vină: de mă lăsa cu maşina sus, aş fi tras un raid până la satul unde se afla „ştabcvartira noastră”. Înţeleg şi eu rostul grimei. Dar operatorul care intră „direct în funcţiune” şi nu mai era puiul de vrăbiuţă, ce-şi suceşte capul după zborul mamei sale, se arată nerăbdător.
-Dacă scăpăm regimul, mai pierdem o zi.
„Regimul” de astă dată era ceaţa. Şi ceaţa, după cum ştiţi, în dimineţile de vară se împrăştie repede şi pe nesimţite. Ştia de asta şi regizorul. Începu deci fără zăbavă să le lămurească ciobenilor ce au de făcut. Mi se pare că moşneagul înţelese îndată toată „importanţa” situaţiei, fiindcă îi propuse regizorului.
-Poate înainte de a începe, ne-om răcori oleacă?..
-Cu ce, moşulică?
-S-a găsi, dac-om căta. Nu crede că la stână trăiesc oamenii numai cu zăr.
Regizorul mulţumi. Reîntors la loc, el strigă tare de tot, ca să fie auzit departe:
-Atenţiune!..Începem!..
Oile, una câte una, porniră să urce cărăruia. Ciobenii le mânau din urmă tăcuţi şi vajnic. Deşi nu le desluşeai feţele, bănuiai că zâmbesc cu acel zâmbet, care îl ştiu ei bun pentru aparatul de fotografiat.
-Minunat!- bătu din palme regizorul.- La loc. Aceasta a fost o repetiţie, iar acum filmăn.
Operatorul îl rugă să le transmită ciobenilor ca să mâie oile ceva mai la stânga. Regizorul se lăsă de acord. La semnalul lui, defilarea reîncepu. Acum părea că mioarele merg şi mai frumos. Regizorul îşi mângâia bărbuţa roşie (purta barbă ca toţi regizorii scăpătaţi în sânul naturii) şi mijea ochii, fredonând o melodie din viitorul film. Mulţumit pe deplin, comandă:
-Moto-oor!..
Camera îşi începu hârâitul obişnuit. Deodată însă sughiţă şi se înecă. Îşi curmă melodia şi regizorul.
-Ce mai este? Iar îşi face de cap?
-Nu, camera nu-i de vină.-Îi răspunse operatorul ca m încruntat.-Uită-te bine la ciobeni.
-Ei?
-Cu ce mână dumnealor oile? Unde le sunt dârjalele?
Regizorul îşi înfipse degetele subţiri în bărbuţă şi pare că înghiţi în sec. Se uită iarăşi la mine. N-am mai avut curajul să-l fac pe mortul în păpuşoi...Mai ales că nu era vorba de maşină, ci de picioarele mele. Am alergat spre ciobeni. Când au fost găsite nişte dârjale şi era să începem, operatorul îi propuse regizorului să mai arunce o privire către ciobeni.
-Ciobeni ca toţi ciobenii.
-Vezi cum îs încinşi. Cozile brâielor le flutură până la genunchi ca la nişte dansatori dintr-un prăpădit cerc de activitate artistică.
-Astea-s mofturi, dragă,-izbucni regizorul, încrucişindu-şi mâinile pe piept.-Treaba ta e să apeşi butonul, nu să faci dispute etnografice.
Ca să arate că n-are poftă de una ca asta, şi mai cu seamă că lucrul său nu constă numai în apăsarea butonului, operatorul aprinse o ţigară şi se îndepărtă de cameră. Am înţelesc că dacă nu mai trag o fugă la ciobeni, nu mai văd până în seară Chişinăul. O nouă „Atenţiune!”, un nou „Începem!”, şi o nouă nenorocire: căldura. Oile nu mai aveau poftă să meargă şirag.Preferau să stea cap la cap grămadă. Păstorii se apucară să scoată din ele sfânta lene cu bâtele, fiindcă îşi dădeau seama de răspunderea momentului şi erau curioşi să vadă până la urmă cum se „face chinoul”. Nu se plâneagu „c-au obosit”, nu cereau „pauze” şi nu părăseau „terenul” nici atunci măcar, când între regizor şi operator se iscau conflicte. Mioarele însă erau mai puţin conştiente, văzând că sunt bătute numai din pricina culorii negre, ele căutau să se amestece printre cele brumării. Dar ciobenii ajutaţi de câini vegheau bine. Pe o clipă am încercat să-mi închipui, dacă ciobenii ne-ar fi purtat acelaşi respect, văzându-ne venind nu în maşină, cu „binoclu” la ochi, ci pe jos, cu aparatura în spate. Dar taman în momentul cela mă trimise iar spre păstori, aşa că n-am mai dovedit să-mi imaginez ceea ce am vrut. Repetiţiile mergeau strună. Era destul să răsune: „filmăm!” şi numaidecât se întâmpla vreo boroboaţă. „Regimul era pe sfârşite”. Operatorul îşi exprimă de câteva ori părerea că ar fi bine sî „terminăm azi”. Ca să nu irosească degeaba timpul regizorul hotărâ să filmeze fără reptiţii. Direct. Prima probă reuşi. A doua...La a doua se întâmplă un caz, care ne-a înveselit pe toţi. După ce dădu semnalul, oile porniră, nu chiar şirag cum vroia regizorul, însă destul de binişor. Deodată, văzurăm că baciul se opri şi începu să-şi încingă brâiul desfăşurat până la pământ.
-Socteţi-mi-l din cadru!..-urlă operatorul. Alergarăm cu toţii-regizorul, eu, copiii şi o fetişcană care apăru nu ştiu de unde şi mă ţinea de vorbă. Bălăbăneam din mâini ca nişte mori de vânt şi strigam cât ne ţinea gura.
-Dă-te mai la stânga!..
-Adică mai la vale!..
-Aşa-a...
-Încă, omule!
-Destul...prea mult.
-Înapoi!..
După câteva aruncături disperate dintr-o parte în alta, ciobanul, ori că-i veni o idee năstruşnică, ori că altfel înţelese strigătele noastre, încremeni smirna zâmbind cu acel zâmbet pe care ţăranii îl socot tocmai bun pentru aparatul de fotografiat. Operatorul îşi puse mâinile în cap, regizorul îşi înfipse degetel în bărbuţă, iar eu îmi amintii, nu ştiu de ce, că am de suit cu ZIS-ul meu costişa. Apoi, începând cu operatorul şi terminând cu cei câţiva băieţi, izbucnirăm toţi într-un râs de s-a cutremurat valea şi râpa a gemut până în adâncuri. În fine, pe la ora mesei, cu mare chiu şi vai, am isprăvit. Eram toţi leoarcă de sudoare, flămânzi ca nişte lupi, da mai râdeam încă. Am hotărât dintâi să strângem aparatura, iar după asta să trecem pe la stână să gustăm caş şi mai ales cîteun păhăruţ de vin, fiindcă, după cât am înţeles aluzia baciului când abia începurăm lucrul, vorba umbla anume despre o astfel de băutură. Mi-am amintit de costume şi am pornit spre „teren”. Ciobanii nu se mai vedeau, nici oile. Hainele, însă, le-am găsit jos, în iarbă, lângă o piatră, acoperită cu muşchi. Le-am ridicat şi m-am pornit spre maşină. De la câţiva paşi depărtare, regizorul îmi aruncă acea privire cunoscută pe care aveam dreptul s-o intepretez cum voi binevoi. Am socotit de cuviinţă să-l fac iarăşi pe mortul în păpuşoi, pentru că până la lăcaşul ciobanilor nu erau nici 200 de mietri. Ca să-i dovodesc aceasta, am pornit într-acolo primul. Pe drum n-am vorbit decât despre felurite mâncăruri ciobăneşti. Am păşit pârâîiaşul care se scurgea de undeva de sus şi ţinea calea spre râpă şi ne-am văzut lângş stână. În ocol nu se zărea nicii o singură oaie. Nici un câine nu ne-a lătrat. Uşa bordeiului săpat în pământ era închisă. Regizorul a bătut. Niciun răspuns. Tăcere. Ne-am uitat nedumeriţi în jur, apoi unul la altul, apoi iarăşi prin părţi. Nimic. Nici ţipenie de om, nici umbră de pasăre, trecând prin valuri de negară, nici alt semn de viaţă. Doar soarele-n zenit şi pârâiaşul la picioarele noastre. Am simţit deodată nevoia să aud uruitul motorului...Şi am pornit spre maşină. Drumul îndărăt l-am făcut în tăcere. Nu ştiu la ce se gândeau dumnealor, regizorul şi operatorul, poate la cele două sute de metri pe care au fost nevoiţi să le facă până la adăpostul ciobenilor pe jos, poate la restaurantele şi fetele din Chişinău, poate la altceva, eu însă mă gândeam la râsul care a răsunat pe costişa, de unde veneam, prea tare...Şi prima dată în viaţă îmi părea rău c-am fost şi eu vesel.