luni, 24 noiembrie 2014

http://artsunited.ro/dumitru-crudu-salutari-lui-trotki-1696
In statia din fata magazinului Gemenii,  boschetarul care cersise in troleu coborî şi-i aruncă unui boschetar care stătea în genunchi în faţa trecătorilor un leu. Şi plecă mai departe, fără să se uite înapoi. Probabil, plecă să...cerşească.

duminică, 23 noiembrie 2014



AMINTIRI CU TATA
Laura CIOCLEA

Am încercat, la un moment dat, să adun toate amintirile mele legate de tata, oricât de mici sau puţine ar fi ele. Mi-am dat seama că eram foarte aproape de a uita un eveniment foarte important din viaţa mea. Din viaţa oricărei fete.
Nu ştiu ce zi a săptămânii era, nici exact ce vârstă aveam, poate vreo 5 anişori, dar aveam o geacă roz. Ştiu că afară era frig, pentru că am mers cu troleibuzul iar geamurile erau aburite. Mai ştiu că am undeva o poza din acea zi. Tăticu’ (pentru ca aşa-i spuneam eu), purta cu el mai mereu aparatul de fotografiat. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată fără el.
În ziua aceea el m-a dus să-mi găurească urechile. Era timpul ca fata lui sa-şi pună cercei.
Nu am fost niciodată sensibila la durere fizica, nici când eram mică, aşa că am trecut bărbăteşte de procedură, în pofida acului gros şi lung. Acul mi-a rămas în memorie pâna azi.
Prima mea bijuterie era să fie o pereche micuţă de cercei din aur (sau poate doar poleiţi cu aur) cu o pietricică roşie-bordo în mijloc. Cutiuţa lor era de un galben ca lămâia, cu o pernuţa roşie de catifea.
Eram tare mândră în ziua aceea, chiar dacă pe drum înapoi nu mai puteam sprijini capul de geamul troleibuzului.
Ca să-şi ia doza zilnică de cafea si ţigară, m-a dus mai târziu la cafeneaua din centrul Chişinăului, acolo unde mergea mereu. Sistemul meu intern de navigare tot încearcă acum sa găsească acea intersecţie de străzi, dar îi lipseşte orientarea. Nu am fost în Chişinău foarte mulţi ani. Ţin minte exact cum arăta, cu draperiile albe, vechi, până în podea, cu terasă în faţă, cu mese unde se adunau tot soiul de oameni publici ai momentului. Toţi împărţeau aceeaşi pasiune pentru cafea si ţigară.
Eu eram unicul copil pe acolo. Nu am văzut altul vreodată. Beneficiam de exclusivitate. Si de plăcinte. Tăticu’ era mare iubitor de plăcinte. Aici sunt sigura ca l-am moştenit. Nu mă pot abţine atunci când le am in faţa mea. Aşa că mâncam plăcinte, atâta timp cât înţelepţii de acolo bârfeau alţi înţelepţi. Povestea se lungea uneori până târziu. Îmi amintesc că mămica (pentru ca aşa-i spun eu) nu era întotdeauna de acord.
Din ziua aceea, tăticu’ mi-a mai dăruit cercei. Într-un an, de ziua mea, când deja nu mai locuiam împreună, a insistat să-mi cumpere cercei. De data asta din argint, în formă de spirală. La 26 de ani mi-a luat un medalion în forma unui berbec, zodia mea. Sunt aproape sigură că şi la 27 mi-ar fi luat ceva din argint. Îi plăcea argintul.
Ieri, cutremurul m-a prins vorbind...la mobil.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

Dumitru Crudu - Performance la Republica

  • de la vakulovski
  • Acum 2 săptămâni
  • 26 de vizionări
Dumitru Crudu - Performance la Republica, octombrie 2014, Biblioteca Naţională din R. Moldova. Eveniment în cadrul Zilelor ...
  • HD

Dumitru Crudu // Sida purifică rândurile bidoniştilor | Deschide.md

Dumitru Crudu // Sida purifică rândurile bidoniştilor | Deschide.md

vineri, 14 noiembrie 2014

„Oameni ai nimănui”

GALERIE
bogdan cretu200
  • bogdan cretu200

- +
Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele.
Dumitru Crudu notează, într-un laconic preambul al piesei sale Oameni ai nimănui: „Nu am inventat aproape nimic, doar am dezvoltat unele fascicule de viaţă. Eu nu am născocit aceste lucruri, ele sunt nişte produse ale realităţii noastre. Toate personajele din piesa mea au drept prototipuri oameni concreţi, care s-au născut în Republica Moldova”. Prin urmare, drama aceasta tinde să se apropie cât mai mult de reportaj, înscriindu-se în linia teatrului vérité, cu subtile intarsii poetice.
Convenţiile cele mai obişnuite ale discursului dramatic sunt puse în joc pentru a da naştere unor cazuri tipice, care exemplifică elocvent condiţia exilatului. Cele trei personaje ale dramei, Alexandru, Silvia şi Maria aduc în prim-plan aceeaşi problemă majoră a individului silit de circumstanţele din ţara de baştină (Republica Moldova, în acest caz, dar lucrurile sunt valabile pentru orice ţară din estul Europei care a cunoscut, după căderea blocului socialist, exodul tinerilor către Occidentul promiţător) să îşi caute norocul în altă parte. Acest trist fenomen social, cu care ne confruntăm de ani buni, este conştientizat de personaje, care nu au însă libertatea de a alege: în ţară nu mai e de trăit, în Italia nu reuşesc să îşi afle rostul decât cu preţul unor compromisuri greu de răscumpărat.
Acest statut este observat nu în liniile sale generale, ci particularizat, surprins în datele sale concrete. Înainte de plecare, Alexandru este cel care ţine publicului un fel de prelegere demonstrativă, punctând verdicte corecte şi aparent cinice: „Sunt atâtea localităţi în care au rămas doar bătrânii. În curând, am putea ajunge o ţară fără locuitori. Toţi ştiu lucrul ăsta, dar toţi se evaporă de aici, inclusiv eu”. Abia după debarcarea în Italia, văzută ca un soi de no man’ s land, aflăm cu stupoare că nu neapărat setea de câştig rapid l-a gonit acolo, ci disperarea: suferă de o boală incurabilă, nevasta e beţivă, iar copilul nu are din ce trăi, aşa că s-a decis să-şi sacrifice ultimele zile şi ultimele puteri pentru a mai prinde cât de cât cheag. Imediat ce capătă o slujbă, ca îngrijitor al unui bătrân nebun, el este numit în didascalii, de fiecare dată când rosteşte câte o replică: „bărbatul care şchioapătă un pic şi este palid la faţă”. Redundanţa devine un artificiu care nu face decât să marcheze dramatismul situaţiei sale, pus în pagină de el însuşi: victimă a nazurilor unui bătrân care se va dovedi un farseur în cele din urmă, Alexandru încearcă să sfârşească demn: „Eu aveam două variante: să fiu un bolovan în casă pentru familia mea sau să încerc să plec şi să-mi spăl singur farfuriile murdare”.
Celelalte personaje confirmă exact acelaşi statut de victimă a unei lumi anapoda: acasă nu au ce mânca, nu au servicii, aici trebuie să facă mari sacrificii pentru a-şi menţine slujba înjositoare; Silvia se prostituează, cu acordul consortului Vitalie, Maria spală picioarele unei bătrâne, în timp ce soţul îi moare acasă, iar copilul e luat în grijă de o mătuşă ş.a.m.d. Dumitru Crudu nu ocoleşte melodramaticul, pentru că ar însemna să falsifice lucrurile. Or, conform manifestului fracturist, al cărui coautor este, aplicat fidel şi în teatrul său, ficţiunea nu face decât să sublinieze, la modul autenticist, traumele realului.
Riscul unei astfel de formule ar fi acela al convenţionalităţii rigide, al previzibilităţii facile. Numai că autorul ocoleşte tezismul tocmai prin stratificarea atentă a acestor drame total verosimile: celor ale exilaţilor, ale dezrădăcinaţilor, le răspund dramele celor îngrijiţi: Marco, bătrânul nebun supravegheat de Alexandru, joacă de ani buni acest joc doar pentru a mai zgândări compasiunea fiului, pentru a nu sfârşi într-un azil, signora Elisa, bătrâna din grija Mariei, nu face decât să-şi ostoiască marea durere cauzată de indiferenţa fiicei ei etc. etc. Ia astfel naştere un permanent dialog al victimelor, care nu reuşesc să se împotrivească unui sistem absurd, care nu mai preţuieşte omul, ci se scutură de el când devine inutil sau îl tratează brutal atunci când acesta nu are nici o protecţie.
Devine astfel limpede că titlul piesei pune degetul pe rană: cei care pleacă sunt dezrădăcinaţi, numai că nu e nevoie să te rupi de ţara de baştină pentru a deveni un om al nimănui. Lumea e plină de victime, iar acest lucru aproape că nici nu mai impresionează pe nimeni. Poate doar pe ziariştii vânători de senzaţional şi pe dramaturgi, cum constată Alexandru, care îşi conştientizează statutul de „caz special”, numai bun să inflameze inspiraţia unora mai sensibili la bolile veacului, printre care indiferenţa este cea mai gravă: „Despre mine au vorbit deja toate ziarele din Moldova. A scris Timpul, dar şi alte ziare. Gheorghe Bâtcă a scris despre mine cum am plecat ca să-mi port singur de grijă atunci când am aflat că orele îmi sunt numărate. Dumitru Crudu a scris o piesă despre mine. Cât de iuţi mai sunt dramaturgii şi ziariştii ăştia!”
E asta o consolare? Desigur că nu, dar e un semnal de alarmă. Dumitru Crudu încearcă să sensibilizeze o lume din ce în ce mai impasibilă la răul din jur. Tocmai din această cauză piesa sa este un extrem de directă, simplă, dar nu simplistă, în ceea ce priveşte procedeele. Autorul basarabean a câştigat un pariu nu doar estetic, ci şi unul etic, moral.
Bogdan Creţu este conferenţiar universitar doctor la Catedra de Literatura română din cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi 

joi, 13 noiembrie 2014

Iata ce am gasit pe http://www.diacaf.com

O ştire zice că şoarecii au mîncat vreo 400.000 de tone de grîu, adică 6% din producţie, în valoare de 40 de milioane de euro. Cică nu s-a mai permis deratizarea, pentru că substanţele cu pricina n-ar fi fost la standardele UE. Recomand călduros înfiinţarea unor crescătorii de pisici (eventual cu fonduri europene). Pe lîngă faptul că vor apăra, într-o manieră totalmente ecologică, producţia de grîu, pisicile pot avea şi un rol în dezvoltarea culturii, dacă ne gîndim, bunăoară, la Les Chats de Baudelaire, la tablourile lui Victor Brauner sau la alte creaţii literar-artistice pe care le-au inspirat. (Mircea Vasilescu)

● Dacă aveţi chef de o comedie simpatică, puteţi încerca irlandezul Bărbaţi mişto (regia John Butler, 2013). Petrecerea burlacilor nu e chiar o petrecere, ci o excursie la munte, iar cei mai macho tipi se dovedesc a fi, de fapt, cei mai vulnerabili. Filmul a avut un mare succes în Irlanda şi nu numai. Reţeta: personaje ataşante şi atmosferă sparkling. (Ana Maria Sandu)

● A apărut o nouă librărie în Bucureşti. Deocamdată, o găsiţi doar online ( www.p-u-n-c-h.ro ), dar tot e grozav, pentru că e primul spaţiu de la noi dedicat teoriilor şi practicilor din arta contemporană. PUNCH e o platformă de distribuţie pentru editurile mici, artişti, organizaţii şi instituţii din sudul şi estul Europei care vor să ajungă la publicul larg. Eu am pus deja ochii pe un album Ion Grigorescu. (Luiza Vasiliu)

● „Viitorul este feminin“ – aşa sună sloganul Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti. Cele patru spectacole produse în Marea Britanie, Polonia şi Statele Unite ale Americii explorează, fiecare din altă perspectivă, inegalitatea dintre sexe şi feminismul. (Matei Martin)

● Cum se apropie Tîrgul de carte Gaudeamus (unde găsiţi mai uşor şi cărţile editurilor mici sau de la Chişinău), vă recomand trei antologii de poezie, pe cît de bune, pe atît de diferite: Petru Creţia – 111 cele mai frumoase poezii (Editura Nemira), Mihai Ursachi – Magistrul Ursachi pe vremea cînd se credea pelican (Editura Charmides) şi Dumitru Crudu – Falsul Dimitrie (Editura Cartier). Să-mi spuneţi care v-a plăcut cel mai mult! (Marius Chivu)

● Hărţi către stele (Maps to the stars, 2014, în regia lui David Cronenberg, cu Julianne Moore, John Cusack, Robert Pattinson, Mia Wasikowska) – un film îngrozitor, înspăimîntător, dar cît se poate de interesant. În care mai toate posibilele standarde de vîrstă, celebritate, inocenţă şi morală sînt violent răsturnate. (Iaromira Popovici)

● Începînd cu 13 noiembrie şi pînă pe 23, la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, Festivalul Internaţional al Teatrului de Animaţie. Zece zile, peste 50 de evenimente, 6 ţări invitate, 11 teatre şi proiecte independente româneşti. (Stela Giurgeanu)

● Pînă pe 16 noiembrie, doamna profesor Adina Nanu susţine o inedită „Pledoarie pentru pălărie“, în contextul expoziţiei „Găteala capului“, deschisă în Sala „Tancred Bănăţeanu“ din cadrul Muzeului Ţăranului Român. O adevărată paradă a costumelor de epocă, cu accent pe pălăria „tocă“, pălăria „lighean“, a anilor 1910, pălăria „castron“ a anilor ’20, turbanul anilor ’30, epoca New Look, şi pălăria „ţuguiată“. Pentru ca anii ’60 să proclame, ritos, exclusiv basmaua şi basca... ca singure accesorii în pas cu transformările revoluţionare de la oraşe şi sate. (Remember: Erau anii în care doamnele cu pălărie erau arătate cu degetul în tramvai ca reprezentante ale moşierimii şi somate, sub ameninţări, să coboare.) Tot aici puteţi găsi şi Calendarul-album 2015, pe tema „Găteala capului“, cu ilustraţii de Carol Popp de Szathmári şi Hedwig-Maria Formagiu, după documente originale din arhiva Muzeului. (Ruxandra Mihăilă)

● Cartea pentru copii (şi nu numai) a lui Florin Bican Şi v-am spus povestea aşa – Aventurile cailor năzdrăvani rememorate de ei însişi (Editura Arthur), care va fi lansată luni, 17 noiembrie, ora 19, la Librăria Bastilia. O colecţie de basme clasice, de la „Harap Alb“ la „Tinereţe fără bătrîneţe“… repovestite cu rafinament şi mult umor din perspectiva consilierilor de campanie (de cucerire ori altele) ai voinicilor, ignoraţi de multe ori în poveste – caii. Deşi şi cîinii din Giurgiu au cîte ceva de spus! (Adina Popescu)

miercuri, 12 noiembrie 2014

luni, 10 noiembrie 2014

vineri, 7 noiembrie 2014

Un text de Jovi ENE

Recenzii despre filme si carti

Un american la Chișinău, de Dumitru Crudu

Articol publicat de Jovi pe 7 Noiembrie 2014
Rating: 10.0/10 (1 vote cast)

un-american-la-chisinau_1_fullsize”Un american la Chișinău”, de Dumitru Crudu

Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2013
Romanul lui Dumitru Crudu mi-a adus ceva impresii amestecate. Pe de o parte, este un roman extrem de viu, foarte bine poziționat în realitate și cu personaje construite cu talent și reprezentând tiparele unor personalități ce populează România (și Moldova, dacă e să vorbim corect din punct de vedere politic). Pe de altă parte, cel puțin un personaj este neverosimil de naiv, cel puțin până la un anumit punct, lucru pe care, de altfel, l-am mărturisit autorului atunci când ne-am întâlnit la Festivalul Internațional de Literatură de la Iași. Pur și simplu, acel personaj mi s-a părut că nu poate exista, că este o metaforă produsă de către autor pentru a ne arunca din realitate, așa cum pare inspirat romanul, într-un fel de ficțiune dorită a fi impusă cititorului.
Suntem în fața unei aventuri, a unei road book, o călătorie aproape inițiatică (spre descoperirea țelului în viață, spre descoperirea fericirii, până la urmă) a unui moldovean, Anton, care speră să fie mai aproape de iubirea pe care și-o dorește nespus. De altfel, chiar dacă totul pare a se învârti în jurul Lorei, nicio femeie nu este neglijată, nu este uitată și nici părăsită, pentru că fiecare are o șansă în sufletul său. Dacă Lora s-ar fi dovedit mai devreme sau mai târziu doar o pierdere de vreme, el s-ar fi reorientat (și o face de câteva ori) spre prietenele ei sau spre frumoasele trecătoare din Brașov, Craiova sau Chișinău. Naivitatea însă ”îl răsplătește” la fiecare pas și nu mi-am dat seama dacă nu cumva ea este voluntară, pentru a aduce în prim plan duplicitatea femeilor din carte, impregnante de un materialism atroce: întotdeauna bărbatul care are bani sau influență este preferat.
Chiar dacă americanul este pe copertă, totuși personajul principal rămâne naivul Anton, ziaristul de succes, care poate găsi un subiect oriunde, cu atât mai mult prin peregrinările sale pe străzile Brașovului (de altfel, ca să facem o paralelă cu americanul, chiar dacă Chișinăul este pe copertă, totuși Brașovul este locul principal al desfășurării acțiunii). Cum poate avea însă succes în România sau la femeile noastre un american gras, dizgrațios (mi-am și imaginat personajul), cu un apetit masiv pentru bere și tutun? Și mai ales lipsit complet de încredere, are și de ce, pentru românașii noștri? Nici acum nu îmi dau seama sau nu vreau să realizez că banii îl aduc pe piedestal. Dar de ce a venit?
”Anton știa de la Cătă Bod, că Martin venise la Chișinău ca să descopere adevărata viață. Suna cam patetic sau poate că și tipa mai pusese ceva de la ea, dar americanul i-a asigurat pe toți cei care-l sorbeau din ochi că anume pentru asta a lăsat confortul american, pentru a descoperi adevărata viață.”
Dumitru Crudu la FILIT 2014
Dumitru Crudu la FILIT 2014
Americanul este însă doar o apariție exotică și atât, menită să lege personajele și să ne apropiem și mai mult de personalitatea acestora, pe de o parte, și de locurile și evenimentele în mijlocul cărora trăiesc ele. Dacă vorbim doar de a doua parte, observăm că Dumitru Crudu este un observator atent al orașelor în care a trăit: Brașovul, cu liniștea sa nocturnă, se transformă rapid în raiul petrecerilor îndată ce trecem de ușile caselor din Centrul Vechi; cu antagonisme pronunțate între clase și cu multe-multe lupte politice, purtate inclusiv prin intermediul ziarelor; cu mulți basarabeni veniți la studiu la Universitatea Transilvania, mulți dintre ei rămași și după facultate pentru a se amesteca într-un conglomerat aproape complet de etnii. Spre final, centrul acțiunii se duce spre Chișinău, pentru că Anton și Martin ajung acolo pentru ca cel din urmă să cunoască și un alt fel de lume: un oraș frumos și spectaculos atât prin încremenirea sa în timp, cât și paradoxul vieții zi-noapte, care merge de la siguranță până la frica de a ieși pe stradă noaptea, determinată de atacurile dese, unele dintre ele venind din partea… brașovenilor. Desigur, romancierul intervine pentru a ne dezvălui propriile observații cu privirea la acea lume, pe care personal doar mi-o imaginez:
„După ’92, singura schimbare care s-a petrecut la Chișinău a fost doar la nivelul ambalajului. Încolo, toate au rămas la fel: aceleași clădiri, dar mai ales aceleași monumente: monumentul soldaților sovietici eliberatori, monumentul comsomoliștilor, monumentul lui Grigorii Ivanovici Kotovski pe cal și cu sabia la șold, monumentul lui Serghei Lazo. Singura deosebire e că piața unde se înalță monumentul lui Lazo nu se mai cheamă Serghei Lazo, ci Decebal, iar cea pe care țâșnește ca o apă împietrită monumentul soldaților sovietici eliberatori nu se mai cheamă Piața Soldaților Sovietici Eliberatori, ci Piața Națiunilor Unite. Doar denumirea e alta, dar, în esență, toate au rămas la fel. E destul să zgârii un pic pojghița subțire ca să dai de aceeași apă bâhlită de pe vremuri.”
Revin la naivitate, pentru că omul acesta, Anton, este, cel puțin în privința relațiilor cu femeile, de o naivitate enormă. Asta deși este sfătuit de multe ori de către prieteni să renunțe la Lora, fie ei prieteni adevărați, fie ei doar admiratori, la rândul lor, ai acesteia și ei doresc să scape de un concurent. Cu atât mai mult că femeile din jur sunt atrase de alura lui de scriitor în devenire (pentru că nu poate fi numit complet) și ar putea profita de această conjunctură. Nu, el este în continuare îndrăgostit de orice femeie din jur, ba chiar și de Lora după ce aceasta a fost mutilată de un alt îndrăgostit de ea. Să luăm două exemple ale acestor sfaturi, pe care el nu le-ar urma nici dacă ar fi fost torturat:
”O femeie așa de frumoasă ca ea nu poate să aibă un singur iubit și să nu fie curvă. Anton, uit-o cât mai repede că ea nu o să fie niciodată iubita unui poet sărac și a unui ziarist de scandal. Uit-o, Anton, pe femeia asta, care nu se iubește decât pe sine.”
”-Lora e pur și simplu o curvă, asta nu vrei să auzi tu. Tu ar trebui să-i mulțumești lui Pleșea că târfa aia i-a bătut lui în ușă și nu ție, nu să disperi. Dar tu chiar crezi că ea acum e la bunica ei la țară?
-Da’ unde ar mai putea fi?
-Oriunde.
-Adică?
-Poate e la Cătă.
-Ei, asta nu o mai cred.
-Atunci la Matei Rusu.
-Nici pe asta n-o cred.
-Pentru că ești tare naiv.”
Dumitru Crudu face o radiografie realistă (și crudă, ca să fac o glumă cu numele autorului) a vieții postdecembriste, plină de ipocrizie și de lipsă de substanță, astfel încât tarele societății în ansamblu, ale politicii în special se reflectă în viața tuturor personajelor: ele sunt lovite nu numai de naivitate sau de prostie, ci și de amestecul voluntar al politicului, ale jurnalismului prost executat, al lipsei de viziune în viața unor oameni care au cu totul alte scopuri în viață (cum ar fi publicarea unei cărți, pentru care trebuie ori să ai noroc, ori să te proslăvești în fața unui magnat financiar, de multe ori în ființa unui politician). Rezultă un roman viu, care ne arată o Românie foarte actuală, dar până la urmă optimistă (după atâta naivitate, prostie, abundență de zgomote, mai ales psihice), neașteptat de optimistă. Omul ăla reușise se scape de responsabilitățile, de multe ori abuzive, ale societății.

Puteți cumpăra cartea: Editura Casa de Pariuri Literare/Elefant.ro/E-book.

Text preluat de pe http://filme-carti.ro