AMINTIRI CU TATA

Laura CIOCLEA

Am încercat, la un moment dat, să adun toate amintirile mele legate de tata, oricât de mici sau puţine ar fi ele. Mi-am dat seama că eram foarte aproape de a uita un eveniment foarte important din viaţa mea. Din viaţa oricărei fete.

Nu ştiu ce zi a săptămânii era, nici exact ce vârstă aveam, poate vreo 5 anişori, dar aveam o geacă roz. Ştiu că afară era frig, pentru că am mers cu troleibuzul iar geamurile erau aburite. Mai ştiu că am undeva o poza din acea zi. Tăticu’ (pentru ca aşa-i spuneam eu), purta cu el mai mereu aparatul de fotografiat. Nu ştiu dacă l-am văzut vreodată fără el.

În ziua aceea el m-a dus să-mi găurească urechile. Era timpul ca fata lui sa-şi pună cercei.

Nu am fost niciodată sensibila la durere fizica, nici când eram mică, aşa că am trecut bărbăteşte de procedură, în pofida acului gros şi lung. Acul mi-a rămas în memorie pâna azi.

Prima mea bijuterie era să fie o pereche micuţă de cercei din aur (sau poate doar poleiţi cu aur) cu o pietricică roşie-bordo în mijloc. Cutiuţa lor era de un galben ca lămâia, cu o pernuţa roşie de catifea.

Eram tare mândră în ziua aceea, chiar dacă pe drum înapoi nu mai puteam sprijini capul de geamul troleibuzului.

Ca să-şi ia doza zilnică de cafea si ţigară, m-a dus mai târziu la cafeneaua din centrul Chişinăului, acolo unde mergea mereu. Sistemul meu intern de navigare tot încearcă acum sa găsească acea intersecţie de străzi, dar îi lipseşte orientarea. Nu am fost în Chişinău foarte mulţi ani. Ţin minte exact cum arăta, cu draperiile albe, vechi, până în podea, cu terasă în faţă, cu mese unde se adunau tot soiul de oameni publici ai momentului. Toţi împărţeau aceeaşi pasiune pentru cafea si ţigară.

Eu eram unicul copil pe acolo. Nu am văzut altul vreodată. Beneficiam de exclusivitate. Si de plăcinte. Tăticu’ era mare iubitor de plăcinte. Aici sunt sigura ca l-am moştenit. Nu mă pot abţine atunci când le am in faţa mea. Aşa că mâncam plăcinte, atâta timp cât înţelepţii de acolo bârfeau alţi înţelepţi. Povestea se lungea uneori până târziu. Îmi amintesc că mămica (pentru ca aşa-i spun eu) nu era întotdeauna de acord.

Din ziua aceea, tăticu’ mi-a mai dăruit cercei. Într-un an, de ziua mea, când deja nu mai locuiam împreună, a insistat să-mi cumpere cercei. De data asta din argint, în formă de spirală. La 26 de ani mi-a luat un medalion în forma unui berbec, zodia mea. Sunt aproape sigură că şi la 27 mi-ar fi luat ceva din argint. Îi plăcea argintul.