vineri, 30 decembrie 2011

La ora 13.00, la Biblioteca B. P. Hasdeu, se tine Vlad Iovita!

joi, 29 decembrie 2011

De pe saitul Liceului Spiru Haret


Pe data de 19 decembrie, ca un dar de Sfântul Nicolae, elevii claselor de liceu au fost vizitați de un grup de tineri condeieri, călăuziți de scriitorul Dumitru Crudu. Activitatea a stârnit cu atât mai mult interes, cu cât s-a aflat că în calitate de oaspeți vor fi și ... gazdele. Să elucidăm situația: în sală s-au citit fragmente inserate în culegerea Covoare moldovenești, printre ai căror autori sunt și absolvenții liceului nostru, promoția 2011, Natalia Graur și Cristi Măriuță, și eleva actualei clase a XII-a Carolina Vozian. În scurta oră cât a durat vizita s-au pus mai puține întrebări decât meritau oaspeții măiestriți, în schimb fragmentele citite au reușit să intrige destul de multă lume. Sperăm că asemenea întâlniri se vor mai repeta, mai cu seamă că avem deja o oarecare experiență în a găzdui cenaclul literar. Suntem convinși că audiția textului în lectura autorului însuși constituie un minunat prilej pentru tinerii din liceul nostru să reflecteze și asupra propriilor capacități creatoare, dar și un imbold sănătos pentru noi lecturi.

Last Updated (Monday, 26 December 2011 09:29)
ANCHETA NOII BARBARI


Ce carte din literatura română contemporană citiţi acum?

marți, 27 decembrie 2011

“Poezie la Chişinău


Moni Stanilă de când venise pentru prima dată acum câţiva ani în Chişinău, îndrăgise imediat plaiul basarabean într-atât încât a decis să pună şi ea un umăr la dezvoltarea culturii moldave. Dintre toate proiectele iniţiate de ea, adică de Moni Stănilă, le vom menţiona doar pe cele mai recente şi anume cenaclul “Republica”, dirijat de Stănilă şi Vakulovski, şedinţele căruia au loc la Biblioteca Naţională a R.M., şi un proiect preconizat pentru anul 2012, printr-un parteneriat cu I.C.R. Chişinău “M.Eminescu”, prin intermediul căruia, poeţi din România vor avea ocazia să ţină lecturi aici, la Chişinău.
Printr-o coeziune a atelierului “Vlad Ioviţă” condus de Dumitru Crudu şi o implicare a membrilor activi ai cenaclului “Republica”, duminică, 18 decembrie a avut loc una dintre cele mai reuşite şedinţe de cenaclu la care am avut ocazia să asist pe parcursul lui 2011. În cadrul întrunirii de la biblioteca municipală “B.P Haşdeu” a lecturat din textele sale juna poetă din Timişoara, Nicoleta Papp.
Născută în 1993 la Timişoara, Nicoleta Papp este elevă în clasa a XII-a la liceul de matematică şi informatică, “Grigore Moisil” Timişoara; Nicoleta este membră a cenaclului “Pavel Dan” şi a publicat poezie în revista “Orizont”.
Şedinţa a decurs destul de uşor, atmosfera fiind deloc apăsătoare sau plictisitoare cum se întâmplă uneori la unele şedinţe în care se discută poezie. Cei veniţi la cenaclu au avut ocazia să facă oarecum cunoştinţă cu textele timişorencei chiar înainte ca aceasta să se apuce de lectură. În cadrul şedinţei s-au aflat lucruri destul de curioase ce ţin de biografia tinerei poete. Faptul că Nicoleta Papp a început să scrie de la 15 ani, iar textele pe care le-a adus aici sunt un rezultat al etapelor scriitoriceşti prin care a trecut Nicoleta l-a lasat pe scriitorul Dumitru Crudu rece în comparaţie cu faptul că Nicoleta practică la greu luptele karate, aşa că Dumitru Crudu era foarte atent când îşi dădea cu opinia asupra textelor junei poete. Lăsând glumele la o parte, sunt obligat să vă aduc la cunoştinţă că poezia Nicoletei a fost o supriză plăcută la care, sincer să fiu, nu prea mă aşteptam. Are un univers poetic (expresie pe care vă rog s-o interpretaţi cât se poate de concret) destul de dens, balansând oarecum între nuanţele concretului şi cele ale abstractului. Fiind deja o tradiţie în genul ăsta de şedinţe, cea mai mare parte a discuţiilor s-au rezumat anume la lucrul pe text. S-a vorbit cât se poate de puţin despre înaltul şi metafizicul din poezia lui Papp, iar cele mai multe dintre discursuri au fost axate strict pe structura textelor tinerei timişorence.
Cele mai bune, în sensul aplicativ al cuvântului, discursuri i-au aparţinut lui Dumitru Crudu, Moni Stănilă şi lui Anatol Grosu. Menţionez aceste trei nume în sensul în care am rămas uimit când am văzut că au vorbit pe marginea fiecărui text semnat de Papp. Ceea ce vreau să spun e ca oarece text era însemnat, şters, corectat iar fiecare dintre aceşti trei vorbitori avea remarce practic pentru fiecare dintre texte.
Ţinem să credem că şedinţa din această duminică i-a fost cât se poate de utilă tinerei Nicoleta Papp, astfel încât sugestiile pe care şi le-a însemnat pe foile cu care a plecat înapoi spre Timişoara îi vor fi de folos.
Cei de la cenaclul “Republica” promit că vor mai veni în curând şi alţi poeţi din România (implicit din Timişoara), aşadar nu ne rămâne decât să-i aşteptăm, mai ales că auzisem nişte zvonuri că ar putea chiar şi V. Leac să treacă prin ospeţie."

un articol de hose pablo
Alexandru Vakulovski
( articol aparut in TIMPUL)




Hose Pablo, bătut în centrul Chişinăului


La întoarcerea în Chişinău din Timişoara am aflat ce s-a mai întâmplat în Moldova. S-a întâmplat că nu s-a mai ales preşedinte şi că poetul Hose Pablo a fost bătut chiar lângă curtea Liceului „Gheorghe Asachi”.

Că nu se mai alege preşedintele – cred că nu e o surpriză, la cum stau lucrurile ar trebui o minune ca să avem un şef al statului. Dar când am aflat că Hose Pablo, împreună cu un prieten de-al lui au fost bătuţi în centrul Chişinăului de o gaşcă de gopnici – mi s-a făcut silă şi ruşine de ţara noastră şi de capitala ei.

Până acum, când mă întreba cineva cum mai e prin Chişinău, răspundeam că e foarte fain, că oraşul e mult mai curat şi mai civilizat ca în anii ’90. Întâmplarea cu Hose Pablo mă pune însă pe gânduri: oare chiar aşa e sau doar am avut o impresie greşită? Mi se pare jegos să aud de oricine bătut pe stradă, dar când e vorba de un poet – lucrurile mi se par şi mai grave.

Asta îmi aminteşte, pe de o parte, că gopnicii nu au dispărut din Moldova. Pentru că Hose cu prietenul lui au fost bătuţi ca la carte (limbajul are ironia sa). Li s-a cerut o ţigară după care a urmat un val de pumni şi de picioare. Dacă vă amintiţi de anii ’90, exact aşa procedau gopnicii - cereau o ţigară sau întrebau cât e ceasul, după care săreau peste victimă. Scopul fiind în primul rând distracţia şi apoi tâlhăria. Pe de altă parte, mi se pare îngrozitor că nu e o ştire când un poet este bătut în Chişinău. De parcă ar fi, cum spun băieţii, tot normal. La Chişinău nu prea se întâmplă evenimente culturale – tot normal. La Chişinău nu se alege preşedintele – tot normal. La Chişinău poeţii iau bătaie pe stradă de la gopnici – tot normal. Tot că nu se alege preşedintele e o ştire, nu că Hose, un poet talentat, e bătut.

Asta m-a făcut să mă gândesc şi la idealurile noastre, care parcă pe zi ce trece devin tot mai mici şi mai mici. Să supravieţuim şi să avem burta plină. Şi, dacă se poate, să fim ca ei – ca cei care nu-s în stare să aleagă un preşedinte de frica trădării. Ei vorbesc între ei ca nişte bandiţi, după ce dau mâna şi se pupă, apar la microfoane şi varsă mizerii chiar în cei pe care i-au pupat. Ei fac alianţe şi grupuri, exact ca nişte clanuri mafiote - şi pentru a-şi controla teritoriile, dar mai ales pentru a-şi controla aliaţii-rivali. Ei sunt idealurile maselor. Ei sunt un exemplu de urmat al gopnicilor.
Mie, după doi ani şi jumate de când m-am întors cu totul la Chişinău, mi s-a făcut ruşine. Şi ar trebui să-i fie oricărui chişinăuian. Pentru că faţa vânătă a lui Hose Pablo ar trebui băgată în ghidurile turistice ale oraşului.

luni, 26 decembrie 2011

Ioan Moldovan



Dragă,

cosmic vorbind
cina mea un ciolan de porc afumat
urmat imediat de o mică bere Leffe
va rămâne un eveniment oarecare

dar mă întorc
şi zic
Domnul meu, îngere, ce fe-
ricire că toată bunăstarea de sare
e doar o perisabilă plângere

până când? până când?
până când îmi aduc aminte
că nu mai ştiu plânge

o, voi lauri
şi litere sub care târându-mă
c-o ştiinţă voioasă
mă umplu de ultimul sânge

cine mă pomeneşte
ce mort frumos, ce ochi vii?
masa-i pustie vremea-i ploioasă paharele goale timpul trecut
în urmă încă mai creşte

- Ioan Moldovan
Nr. 4 / 2011 (35), revista
corpul T
Moni Stanila



unde sunt din acest top:http://www.agentiadecarte.ro/top-gala-tinerilor-scriitoricartea-de-poezie-a-anului-2011/ Mihail Vakulovski (Tovarasi de camera), Iulian Ciocan (Tărâmul lui Sasha Kozak), Dumitru Crudu (Oameni din Chişinău), Emilian Galaicu-paun (Tesut viu. 10x10)? Sau ei nu fac parte din literatura română? Şi nu e problema editurii. patru carti, trei edituri:Editura TracusArte, Editura Cartier, Editura Cartea Românească. de azi inainte ma declar scriitor basarabean. share-uiti pls!

duminică, 25 decembrie 2011

Atelierul de scriere creatoare în proză - 1001 de zile şi nopţi

Între 1 martie 2008 şi 13 iulie 2009, am propus şi am concretizat în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj (existent şi funcţionabil la Facultatea de Litere) un atelier de scriere creatoare în proză, concentrat pe arta naraţiunii în seria de povestiri O mie şi una de nopţi.
Între 1 martie 2008 şi 13 iulie 2009, am propus şi am concretizat în cadrul Phantasma – Centrul de Cercetare a Imaginarului din Cluj (existent şi funcţionabil la Facultatea de Litere) un atelier de scriere creatoare în proză, concentrat pe arta naraţiunii în seria de povestiri O mie şi una de nopţi. Atelierul, numit 1001 de zile şi de nopţi, s-a desfăşurat, de obicei, sâmbăta dimineaţa (cu excepţia vacanţelor şi a sesiunilor de examene) la Facultatea de Litere, în sala Popovici sau la sediul Phantasma, vreme de 2-3 ore, şi a durat 500 de zile. Experimentul a fost încheiat printr-o tabără de 10 zile în iulie 2009, organizată la Polul Cultural Cetate, sponsorizată de Uniunea Scriitorilor din România şi de Fundaţia Mircea Dinescu. Ultimele retuşuri ale manuscrisului care va fi publicat în 2012 sau 2013 au fost făcute într-o microtabără de 3 zile din iulie 2010. Experimentul a fost exportat şi în America, întrucât, la propunerea mea, între 22-24 septembrie 2010, s-a organizat un microfestival de po­vestiri (sub formă de concurs simbolic – The 1001 Nights Story-Telling Festival in New Orleans) între povestaşi români şi povestaşi neworlinezi.

Iată acum şi aici o sinteză a rezultatelor de la atelierul de scriere creatoare în proză 1001 de zile şi de nopţi: 1. au parti­cipat la experiment 16 studenţi de la secţia de Literatură Universală şi Comparată (majoritar) şi, cu intermitenţe, 2 invitaţi speciali dinafară (din Bucureşti şi Constanţa); 2. au fost scrise peste 100 de povestiri, din care au fost păstrate în manuscrisul final, spre publicare, 94 de povestiri (4 scrise colectiv, 6 scrise la 2 mâini – adică de către 2 autori - şi 84 scrise individual); Pe lângă povestirile propriu-zise, manuscrisul a necesitat şi scrierea unor legături (poduri) epice explicative între textele propriu-zise, în anumite cazuri inclusiv aceste legături transformându-se în povestiri.

Scopul atelierului a fost redactarea unor povestiri înrudite şi similare (tehnic, stilistic) cu cele din O mie şi una de nopţi,
dezvoltând însă personaje “paralizate” epic, deja existente în textul consacrat al suitei de poveşti, dar cu o partitură foarte redusă, minimală, care permitea dezvoltarea epică într-o nouă suită de poveşti. Convenţia narativă a fost conservată identic: s-a pornit de la o primă povestire-uter sau povestire-scorbură, matrice pentru următoarele povestiri care aveau nevoie de lianturi şi punţi tematice, astfel încât trecerea de la un text la altul să curgă firesc. În noua suită de poveşti, nu Şeherezada este personajul central, ci sora sa, Doniazada, şi una din sclavele acesteia, Raşazada (personajul acesta nu există în O mie şi una de nopţi, ci a fost inventat), ele fiind povestitoarele care impun ritualul narativ şi în acelaşi timp ascultătoarele de performanţă. Lor li se adaugă un al treilea personaj povestitor, regele Şahzaman, fratele vestitului şi sângerosului rege Şahriar, pe care Şeherezada se străduia să îl înduplece prin naraţiuni ritualice nocturne să nu mai ucidă fecioare. La nivel mimetic, în cadrul atelierului de proză 1001 de zile şi de nopţi, ne-am propus ca povestirile scrise experimental să acopere trei scopuri explicite: acţiunea să menţină curiozitatea cititorului, stilul de redactare şi atmosfera să respecte cutumele arabe, persane, indiene ori de altă coloratură orientală din O mie şi una de nopţi; şi, în al treilea rând, în fiecare text să funcţioneze în mod demonstrativ o morală de fabulă.

În cele ce urmează, iată două povestiri izbutite în cadrul atelierului: cea dintâi este o povestire colectivă, scrisă la Cluj în 2008; a doua este o povestire individuală, scrisă în tabăra de la Polul Cultural Cetate în 2009, unde am fost găzduiţi de Mircea Dinescu.

Ruxandra Cesereanu

Din revista CORPUL T
George Muresan ne anunta!

CADOU AL EDITURII MEDIAMORPHOSIS:


ROMANUL MEU “ANCHETA” poate fi descarcat GRATUIT între 24 şi 27 decembrie de pe Amazon.
Dacă doriţi să mă citiţi: http://www.facebook.com/Mediamorphosis?sk=app_203380546416741
Reamintesc că, pentru a citi în formatul Kindle NU ESTE OBLIGATORIU SĂ AVEŢI UN LECTOR KINDLE. Puteţi folosi aplicaţia Kindle for PC: http://www.facebook.com/l/aAQHRb37GAQFhPyXz6f9Heas6kPT9FZY_5aEWwTnf6gtjxw/www.amazon.com/gp/feature.html/ref=kcp_pc_mkt_lnd?docId=1000426311
LECTURĂ PLĂCUTĂ ŞI CRĂCIUN FERICIT!

sâmbătă, 24 decembrie 2011

Sedinta de azi incepe la ora 13.00, tot acolo!
Celor care intra pe blogul nostru le dorim:

Craciun Fericit si La MULTI ANI!

vineri, 23 decembrie 2011

Trei prozatori la început de drum

Autor: Carmen MUŞAT
Observator Cultural

Pentru oricine urmăreşte dinamica prozei româneşti contemporane, este evident că ultimul deceniu a fost unul fast, în care s-au înregistrat întoarceri spectaculoase ale unor autori ce debutaseră înainte de 1989, dar şi debuturi remarcabile, ale unor scriitori care au devenit, între timp, repere certe ale literaturii române, confirmînd, cu fiecare nouă apariţie, diagnosticul favorabil al criticii de întîmpinare. Se scrie mult, e adevărat, dar se scrie bine, acumulările din primul deceniu post-comunist se văd acum, cînd o nouă generaţie de prozatori – foarte diferiţi ca stil, tematică, viziune sau tehnică narativă – publică susţinut şi creează, astfel, nu doar un public atent, ci şi un orizont de aşteptare.

Despre reîntoarcerea în prim planul vieţii literare a unor scriitori precum Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Radu Cosaşu sau Dumitru Ţepeneag, despre cărţile publicate de Ion Vianu în toţi aceşti ani, care l-au impus atenţiei şi ca prozator, nu doar ca eseist de excepţie, despre ce a însemnat Şcoala de la Tîrgovişte în evoluţia prozei româneşti sau despre modul în care reprezentanţii aşa-numitei Generaţii ’80 – de la Gheorghe Crăciun şi Mircea Cărtărescu, la Bedros Horasangian, Alexandru Vlad şi Radu Mareş, de la Cristian Teodorescu, Daniel Vighi şi Ioan Groşan, la Ioan Lăcustă şi Constantin Stan – au evoluat după 1990, despre Caius Dobrescu şi Simona Popescu, despre autori singulari precum Marta Petreu, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu, Radu Ţuculescu, Stelian Tănase, Filip Florian şi Ovidiu Verdeş, dar şi despre desantul prozatorilor ieşeni – un grup „izbucnit“ în literatură în ultimul deceniu, alcătuit din individualităţi puternice –, voi vorbi cu alt prilej.

În acest tablou mişcător şi pulsînd de vitalitate, se înscriu trei romane, publicate în acest an de editura Tracus Arte, care impun atenţiei trei autori despre care merită, cred, să vorbim: Tîrg de arlechini, romanul lui Paul Mihalache, Cercuri de frig, de Dora Deniforescu – un debut absolut, şi Nodurile Lunii. Roman apolitic, academic şi esoteric, semnat de Lavinia Bârlogeanu. Trei titluri, trei autori ce provin din zone geografice şi culturale foarte diferite.

Aflat la primul roman, după ce a debutat, în 2008, cu volumul de proză scurtă Ceasuri tîrzii (Editura Lumen), Paul Mihalache vine din Iaşi, este absolvent de filosofie, cu un master în Teoria literaturii şi literatură comparată, la Literele bucureştene.
Cu Tîrg de arlechini, prezentat elogios de O. Nimigean pe coperta a IV-a, Paul Mihalache intră în rîndul prozatorilor de raftul întîi. E un roman de atmosferă, cu o scriitură alertă, în care registrele lexicale se intersectează, cu personaje vii, prinse în vîrtejul devenirii: un Bildungsroman atipic însă, căci existenţa lui Radu, personajul-narator, şi a prietenilor lui e surprinsă într-un interval scurt de timp, cel al „anilor de ucenicie“. Autorul ştie să inducă tensiune narativă paginilor sale, într-o naraţiune ce se pliază, firesc, pe caracterul personajelor. În literatura noastră recentă doar Ovidiu Verdeş, în Muzici şi faze (1999), şi foarte tînărul Bogdan Coşa, în Poker (2011), au reuşit să construiască poveşti şi personaje convingătoare, adolescenţi şi studenţi aflaţi la vîrsta tuturor descoperirilor şi a tuturor posibilităţilor. Tîrg de arlechini e un roman polifonic, mustind de viaţă, scris cu vervă şi cu un extraordinar simţ al limbii. Firescul, autenticitatea, nonconformismul bine temperat şi ironia bine dozată sînt tot atîtea calităţi ale scrisului lui Paul Mihalache, un autor ce stăpîneşte foarte bine tehnica narativă, dar care nu se lasă ispitit de artificii livreşti. Studenţii lui iau de la viaţă tot ceea ce le oferă, sînt avizi să cunoască lumea, sub toate aspectele ei, dar şi, în egală măsură, cărţile unor mari autori şi doctrinele filosofilor mai vechi sau mai noi. Ei vorbesc despre literatură şi filosofie, îşi trimit sms-uri in care citează din Rilke şi Leonard Cohen cu egală dezinvoltură, lipsesc de la ore şi „devorează“ cu aceeaşi febrilitate cărţi, experienţe erotice şi băuturi de tot soiul. Insaţiabila lor foame de lectură traduce, în fond, şi o foame de real şi de tot ceea ce înseamnă experienţă de viaţă, trăită cu maximă intensitate. Lumea pe care o explorează Radu, fie singur, fie însoţit, este polimorfă şi stratificată, de o diversitate deconcertantă. În peregrinările sale, el străbate cu nonşalanţă o multitudine de spaţii – căminul, sălile de curs, barurile, holurile facultăţii, biserica, gările, străzile oraşelor etc. – asemeni unui picaro contemporan, interesat să descopere pretutindeni umanitatea profundă şi autentică.

Dora Deniforescu, formată la „şcoala de literatură“ de la Braşov, recomandată călduros de Alexandru Muşina, debutează cu Cercuri de frig, un roman în care vocile narative se întretaie şi se succed într-un ritm susţinut.
Vîrste ale Erosului, momente de tensiune în care viaţa şi moartea se ating, „cercurile de frig“ ale Dorei Deniforescu sînt nostalgice imersiuni în trecut şi bruşte treziri la o realitate marcată de boală, de promiscuitate şi adîncă singurătate. Prozatoarea reconstituie, în flashback-uri rimate şi ritmate – ce trimit la proza lui Gheorghe Crăciun – experienţe-limită. Rescriind, parţial, Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, autoarea recontextualizează situaţii narative prezente în scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu. Ca şi în opera prozatoarei interbelice, la care Dora Deniforescu se raportează, intertextual, în Cercuri de frig obsesia corporalităţii maladive e exacerbată de exaltarea senzualităţii, descoperită timpuriu, experimentată intens în realitate şi prelungită în vis. Avem de-a face, în cazul Dorei Deniforescu, cu o prozatoare complexă şi subtilă, ce construieşte minuţios un personaj feminin de o sensibilitate bovarică şi hipertrofiată, evoluînd, cum observa Alexandru Muşina, „pe linia subţire care desparte universul interior al unei tinere sensibile şi cu imaginaţie de cel al unei nevrotice“. Amestecul de subtilitate narativă, dezinvoltură şi remarcabil echilibru între blîndeţe şi cruzime individualizează scriitura Dorei Deniforescu şi o recomandă ca pe una dintre cele mai originale voci apărute în proza noastră în ultimii ani.

Deşi e o autoare cunoscută mai ales prin volumele sale de înaltă ţinută academică –Psihopedagogia artei (Polirom, 2001), Antropologie sub semnul valorii (Trei, 2004) şi Strategii identitare şi interculturalitate în spaţiul românesc (Humanitas, 2005) – şi prin articolele şi studiile publicate de-a lungul timpului în presa culturală şi în cea universitară, Lavinia Bârlogeanu debutează în literatură cu Nodurile Lunii, un roman fantastico-parodic, apropiat, ca manieră de romanul lui Stelian Tănase, publicat anul trecut,Dracul şi mumia. E o debordantă fantezie politico-literară, o satiră necruţătoare la adresa unei lumi „ieşite din ţîţîni“, în care graniţa între normalitate şi anormalitate s-a şters brusc, în care vii şi morţii convieţuiesc cu personaje fictive, într-o continuitate deopotrivă grotescă şi ridicolă.
Gogol şi Bulgakov sînt, desigur, autorii la care lumea ficţională a Laviniei Bârlogeanu se raportează permanent. Un roman cu cheie, căci unele dintre personajele cărţii trimit, transparent, la persoane publice contemporane, Nodurile Lunii ne dezvăluie o prozatoare cu un pregnant gust pentru farsă, ironică şi autoironică, capabilă să pună în scenă o comedie frenetică a moravurilor şi năravurilor unei lumi din care simţul măsurii pare să fi dispărut cu totul. Oraşul B., ai cărui locuitori privesc subjugaţi posturi TV ce creează o suprarealitate absurdă , devine scena unor evenimente desprinse, parcă, dinMaestrul şi Margareta, adaptat însă contextului politic şi cultural autohton. Abandonaţi de Duhul Sfînt, cetăţenii oraşului B. sînt convinşi, prin meşteşugite discursuri intens mediatizate, că singurul în măsură să-şi asume funcţiuni transcendentale este Preşedintele lor liber ales. O intensă navetă între Cer şi Pămînt începe odată cu declaraţia lui Elendiar, consilierul Preşedintelui pentru relaţia cu transcendentul. Declaraţia sa determină dereglarea cronologiei şi tulburarea nivelurilor ontologice, ceea ce duce la imixtiunea trecutului în prezent şi a ficţiunilor în realitatea imediată. Lavinia Bârlogeanu imaginează cu vervă prozastică un univers în care detaliul realist se încarcă de conotaţii fantastice, iar realitatea dispare sub povara aberaţiilor politice. Un debut în proză despre care se va mai vorbi, cu siguranţă, al unei prozatoare cu nerv satiric, originală şi substanţială.

Paul MIHALACHE
Târg de arlechini
Editura Tracus Arte, 2011, 292 p.

Dora DENIFORESCU
Cercuri de frig
Editura Tracus Arte, 2010, 152 p.

Lavinia BÂRLOGEANU
Nodurile Lunii
Editura Tracus Arte, 2011, 208 p
Nepotul lui Dracula
Fragment din romanul în pregătire

Autor: Alexandru MUSINA




Orice asemănare cu nume, persoane, situaţii sau întîmplări din realitate e pur întîmplătoare.



Prolog



Aceasta e adevărata poveste a nepotului lui Dracula.
Îl chema Florin Angelescu Dragolea şi era asistent de literatură franceză la noi la facultate. Studenţii – din comoditate, din răutate? – îi spuneau profesorul FAD. Dar numai fad nu era profesorul FAD. Îl remarcai imediat, oriunde l-ai fi întîlnit. Pe stradă, în autobuz, pe terasa unui restaurant sau pe culoarele facultăţii. Înalt de peste 1,80 m, uşor adus de spate şi slab, foarte slab – „un sac de oase“, cum îi plăcea să se alinte –, avea o faţă prelungă, cu pomeţi ascuţiţi, nas acvilin, frunte înaltă, de poet, sprîncene negre şi dese şi ochi mari, căprui, uşor exoftalmici, în mijlocul a două imense cearcăne albăstrui-violete. Părul negru, cu fir drept şi lucios, lung pînă la umeri, îl purta pieptănat pe spate şi dat după urechile mari, discret clăpăuge. Cînd zîmbea – şi zîmbea adesea, fiindcă era un tînăr timid şi bine educat – lăsa să i se vadă un şir de dinţi ascuţiţi, fără nici o carie, doar uşor îngălbeniţi de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal, în gingiile roşii-roşii, ca ardeiul iute.
Fade, în schimb, erau cursurile lui; ba chiar indigeste, dacă nu de-a dreptul aberante. Cel puţin aşa le considerau studenţii noştri, exasperaţi că nu înţeleg mai nimic. Şi nu înţelegeau deoarece profesorul FAD – mai exact asistentul cu doctorat şi drept de cursuri magistrale, cum preciza, cu orice ocazie, şefa lui de colectiv, doamna conferenţiar Loredana Bernic Atodiresei – se încăpăţîna să le ţină, da cappo al fine, exclusiv în franceză. O franceză distinsă, de secol XIX, uşor rîrîită, cum se purta la noi în cercurile aristocrate din perioada interbelică. De care junele Florin era foarte mîndru. Şi avea toate motivele să fie: comisia de doctorat, impresionată de franceza lui cursivă şi elegantă, îi acordase summa cum laude pentru teza Sémyose de l’oubli et du souvenir chez Marcel Proust, coordonată de celebra doamnă Aliona Verbinski Simionescu, semioticiană de renume european.
Din păcate, studenţilor noştri prea puţin le păsa de distincţiile academice şi de doamna Verbinski Simionescu. Cum nu le era profesoară, însemna pentru ei tot atît cît felahii din Delta Nilului sau vînătorii de capete din jungla amazoniană. Problema lor era limba în care preda profesorul FAD. În anul întîi, cu eforturi titanice, învăţaseră dialectul franco-român şi pe cel anglo-român din facultatea noastră, în care predau toţi colegii şi toate colegele lui FAD. Ajunseseră, vorba profesorului Peteanu, la un modus vivendi cu profesorii lor. Dar să-ţi ţii tot cursul în franceză-franceză, Sorbona 100%?! De asta doar un ciudat ca profesorul FAD era în stare!
Ca să-l citez pe rabinul din Dorohoi: studenţii aveau dreptate, dar şi profesorul avea dreptatea lui. Pe meleaguri străine, această „contradicţie sistemică“, cum ar spune Darius Stroescu, ar fi dus la un conflict academic, cu victime de ambele părţi. Lucru, însă, de neimaginat în facultatea noastră. Pentru a înţelege de ce, poate că ar trebui să dau cîteva explicaţii suplimentare pentru iubiţii mei cititori din SUA, Tunisia sau Danemarca, dar şi – de ce nu? – pentru cei din China sau îndepărtata şi misterioasa Malaiezie, care cunosc prea puţine despre psihologia poporului român şi specificul sistemului nostru universitar.
La noi, ca să zic aşa, profesorul e rege, predă ce şi cum vrea el. Nu contează ce scrie în programa afişată pe site-ul universităţii. Totul e ca nimeni să nu facă reclamaţii. Şi nimeni nu face reclamaţii. Pe de o parte, fiindcă studenţii nu citesc site-ul universităţii. Pe de altă parte, pentru că reclamaţii nu fac decît cei care nu reuşesc să-şi finalizeze studiile. Dar asta nu se întîmplă niciodată: universităţile au nevoie de studenţi, de cît mai mulţi studenţi, fiindcă statul le finanţează în funcţie de numărul acestora. Studenţii au nevoie de diplomă, deoarece firmele private şi instituţiile statului angajează – din inerţie sau aşa cere nomenclatorul de funcţii? – de preferinţă absolvenţi de facultate cu diplomă. Orice fel de diplomă, că oricum nu ştiu nimic utilizabil şi trebuie să înveţe totul: „la locul de mun-că“, cum se zicea pe vremea comunismului, sau prin tot soiul de traininguri şi team-buildinguri.
În plus, poporul român e unul paşnic, urăşte din suflet conflictele. De aceea, studenţii, profesorii şi conducerea universităţii au adoptat, spontan şi de multă vreme, deviza de bază a oricărei democraţii, sintetizată genial în şlagărul lui Frank Sinatra: „I did it my way“. Pe româneşte: fiecare cu treaba lui.
Astfel, profesorul FAD ţinea acelaşi curs, care era, la literă, teza lui de doctorat, atît la anul I, cît şi la anii II şi III. E drept, sub nume diferite: „Literatura franceză medievală“, „Literatura franceză clasică“, „Literatura romantică franceză“, „Literatura franceză modernă“ ş.a.m.d. Studenţii, cu minime excepţii (eternele tocilare!), chiuleau cît puteau. Ca apoi, în sesiune, să înveţe pe de rost cîteva fraze-cheie, cu care să-şi ia examenul. Dacă nu-l luau, nici o problemă: noul sistem de promovare, introdus la presiunile Uniunii Europene, bazat pe aşa-zisele „credite“, le permitea să ajungă în ultimul an cu cîte 5, chiar 6 examene restante din anii I şi II. Un sistem aparent complicat, dar extrem de convenabil. De exemplu: oricîte examene ar fi avut de dat cu profesorul FAD, nu trebuiau să înveţe, de fapt, decît un singur curs. Aşa încît, în sesiunea specială de dinaintea susţinerii examenului de licenţă, se mobilizau, toceau zi şi noapte, consumau tone de cafea şi fumau camioane întregi de ţigări, deveneau tot mai palizi, se anemiau cu totul încercînd, nu atît să înţeleagă, cît să înveţe pe de rost formulele magice, semiotic-proustiene, care să le deschidă poarta promovării.
Dacă nu reuşeau şi nu reuşeau, intervenea, salvator, doamna Enikö Trăistaru, secretara şefă a facultăţii. Care, cu metode specifice, rezolva problema. Care erau aceste metode? Mai contează?! În fond, ca să-l parafrazez pe Darius Stroescu, într-o democraţie important este ca problemele, conflictele inerente să fie rezolvate pragmatic, pe baza unor principii, prin dialog, cu argumente raţionale. Or, la noi, chiar dacă încă nu stăm prea bine cu principiile, cu dialogul şi argumentele raţionale, pragmatica e regină. Iar cei care fac ca voinţa ei să devină fapt sînt secretara sau şeful de cabinet (pe stil vechi: dama de companie sau majordomul).
Dar profesorul? Încă n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual; el rămîne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui. Atîta doar că nu mai e, ca în trecut, un rege absolutist, care taie şi spînzură, ci unul modern, constituţional. Poate să predea ce vrea şi în ce limbă are el chef, cu condiţia ca democraţia să triumfe şi tot studentul să promoveze.
Dar să lăsăm democraţia în pace şi să ne întoarcem la povestea noastră.
CAPITOLUL I.
În care profesorul FAD, invitat de două studente la „Roata Norocului“, descoperă biftecul tartar
– 1 –
Totul a început joi, 4 mai 2006, la ora 5 după-amiază, în sala T.P. 11. O sală înaltă şi îngustă, proaspăt zugrăvită în alb, cu ocazia vizitei unei comisii de acreditare de la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Cele 12 bănci lungi, din lemn masiv, de stejar, cu banchete înguste şi pupitre la fel de înguste, uşor înclinate, cu cîte un şănţuleţ în partea de sus, pentru toc şi căli-mară, datau din vremile istorice ale înfiinţării universităţii noastre, acum mai bine de 50 de ani. Aerul lor auster te făcea să îţi aminteşti, involuntar, de mohorîta epocă şi de severa educaţie comunistă. Sau, ca să gîndim pozitiv, cum mereu ne îndemna, în şedinţe, decanul Miky, de un colegiu catolic, mai exact iezuit. Cu singura diferanţă, vorba lui Derrida, că, în locul crucifixului cu Cristos răstignit, pe peretele din faţă era o tablă mare din sticlă albastră, ciobită în dreapta sus. Şi, desigur, cu alte două mici deosebiri: mirosul – în loc de tămîie şi săpun, mirosea discret, dar persistent, a baiţ, cu care băncile erau date înaintea fiecărui an universitar – şi inscripţiile de pe bănci – scrijelite cu briceagul sau cu acul de păr, scrise cu pixul sau cu markerul negru, apoi fixate întru eternitate prin straturi succesive de baiţ – prea puţin catolice.
E drept, mai găseai printre ele şi „kenosis“, „akedia“, „sacru şi profan“, „aletheia“, „Sodoma & Gomora“, „vis profetic“ sau „metanoia“, chiar „E=mc2“, „mimesis, catharsis“, „imanent şi transcendent“, „sem/semem“, „nomen est omen“, „nominalism vs. Realism“, „homo homini lupus“, „heautotimerumenos“ ş.a.m.d. Dar în rest... „Muie la Politehnică!“, „Nuţi e o vacă.“, „Ba tu eşti vacă, boule!“, „felaţie super: 072xxxxxxx“, „Hai Steaua!“, „Nora şi-a pus-o cu Tavi“, „So what?“, „cîine pînă la moarte“, „marţi, 14.30, ARO“, „T.C., te urăsc!“, „A.C., te iubesc!!“, „mor fără o linie!“, „321:7=?“, inevitabila „Mimi + Soso = Love“; plus o sumedenie de nume şi iniţiale pe care doar un paleograf francez sau un specialist american în studii culturale le-ar putea descifra: „Vasile“, „M.J.“, „V.D.“, „DUNA“, „M.K.“, „L.S.D.“, „Virgi“, „h.b.“„Dodo“, „K.u.K“, „Vg“, „Ţucu“, „S.A.T.O.R.“, „Exz“ etc., etc.
În picioare, în spatele catedrei – de fapt, o masă dreptunghiulară ceva mai înaltă, acoperită cu o pînză roşie îmbibată cu praf de cretă –, în costumul lui de tergal, gri închis, cu cămaşă albă şi cravată în dungi, albastru cu galben, profesorul FAD privea ţintă, cu ochii lui mari, căprui, uşor exoftalmici, zidul alb din faţă şi îşi ţinea cursul despre semioza uitării şi amintirii la Marcel Proust, care în orarul anului II figura drept „Literatura romantică franceză“. Vorbea rar, cu o voce gravă, răguşită, de fumător adevărat:
„Denotativ, strict semantic, «Swan» înseamnă, în engleză, «lebădă», mai exact «lebădoi», ceea ce ne face să ne gîndim, mitosimbolic, la una dintre întrupările, avatarul, cum ar spune Rubédien de la Pine Conard, lui Zeus. Să fie Swann o întruchipare a lui Zeus, divinitate păgînă şi înlocuitor al tatălui iudeo-creştin al lui Marcel, mereu absent? Răspunsul este: da. Vom avansa, aşadar, spunînd că markerului mito-semiotic Zeus i se asociază, automat, mitemul Leda. Deci, Leda şi lebăda sau, ca să fim semantic exacţi, şi lebădoiul. Dar cine e Leda? Albertine, Odette? Poate Marcel, pe care Swann îl atrage în arcanele unei dimensiuni interzise, ascunse a Erosului? Cum demonstra Brigitte Neuschenk Hmelnitzky, în procesul alchimic al amintirii şi în această l’oeuvre au noir care e scriitura, sexul în sine, diferenţele sexuale, semnele exterioare ale acestora, sînt nesemnificative. Semnificativă e doar relaţia, conexiunea semiotică. Sexul înseamnă conexiune, semioza înseamnă conexiune, scriitura înseamnă conexiune. Dar şi conotaţie. Denotativă e doar viaţa obişnuită, nesemiotizată“.
Franceza lui elegantă, de secol XIX, uşor rîrîită, cum se purta în cercurile aristocratice de la noi din perioada interbelică, plutea peste sala aproape goală. În prima bancă, cele patru tocilare ale anului II, franceză – Dumitriţa Popeangă, Ildiko Novacek, Simona Silberstein şi Constandina Burliuc –, înarmate cu pixuri şi caiete studenţeşti, îşi luau notiţe de zor, aruncînd din cînd în cînd priviri admirative către profesor, întocmai Cătălinei către Luceafărul eminescian. În ultima bancă, Cezar Mămăligă, unul dintre cei trei băieţi din an, adormise, întins cît era de lung, cu faţa lui fioroasă, de pirat, cu părul negru, cîrlionţat, cu un cercel de argint în nara stîngă şi alţi doi în fiecare ureche, mîngîiată de razele blînde ale soarelui de primăvară, rupt de cheful crîncen din noaptea precedentă, din camera 16 a căminului 10. Dar de ce nu dormea Cezar la el în pat, în loc să se chinuiască pe bancheta tare şi îngustă? Pentru că deviza lui era: „Proful care te vede la curs nu te pică la examen“. Aşa încît, avea grijă să fie remarcat la începutul şi sfîrşitul fiecărei ore; iar în rest, instalat strategic în ultima bancă, în funcţie de situaţie, fie moţăia cu capul în palmă, fie se întindea şi dormea pur şi simplu. În faţa lui, plasate în aşa fel încît să-l acopere, ciufulite, cu feţe buhăite şi ochii împăienjeniţi, se străduiau să se prefacă că iau notiţe 4-5 participante la cheful din camera 16, la fel de obosite, dar fără curajul şi abilitatea lui Cezar. Sau, pur şi simplu – aici tind să le dau dreptate feministelor – victime ale mentalităţii patriarhale, falocentrice, care spune că femeia trebuie să asculte de bărbat, orice bărbat.
În mijlocul sălii, însă, strălucea o oază de feminitate trendy, de stil şi rafinament: o blondă abia coborîtă dintr-un pictorial „Playboy“ sau dintr-o reclamă la tampoane absorbante şi o brunetă descinsă de pe platourile de filmare ale unei telenovele. Prima, visul oricărui occidental, de la adolescentul cu coşuri şi fără nici un ban pînă la octogenarul putred de bogat conectat la tot soiul de aparate, era o păpuşă Barbie în mărime naturală, înaltă de 1,75 m, cu bucle blonde, care i se revărsau pe umerii marmoreeni, ochi mari şi albaştri, umbriţi de gene lungi, acoperite cu un praf argintiu, buze pline, date discret cu carmin şi doi sîni generoşi, albi şi fremătători. Cea de-a doua, o adevărată hurie din raiul lui Allah, ceva mai scundă, avea o faţă ovală, cu trăsături perfecte – ochii ca mura, sprîncene trase cu condeiul, nas grecesc, buze fine, date cu un glossy mov– şi o coamă de păr negru, des şi cîrlionţat.
În mîna dreaptă cu cîte un pix subţire de aur, cu vîrful sprijinit de foaia unei agende legate în piele, cele două butonau de zor cu stînga la cîte un telefon mobil ultimul răcnet, şi el din aur: placat cu mici cristale Swarovski, cel al blondei, respectiv cu mici smaralde, cel al brunetei. Era modul lor inteligent şi elegant de a se preface că sînt atente, că-şi iau notiţe, în timp ce conversau prin sms-uri.
Dar profesorul nu avea ochi nici măcar pentru ele, deşi erau întruparea frumuseţii feminine a celor două neamuri nobile din care se trage poporul nostru, dacii şi romanii, şi purtau, prinse în breteluţe subţiri, rochiţe semitransparente de vară, roz, respectiv turcoaz. Privea ca în transă zidul imaculat din faţa lui, continuîndu-şi, imperturbabil, semioza capodoperei lui Marcel Proust.
„Nu s-a subliniat îndeajuns proiecţia transcendentă, dimensiunea christică a ritualului ceaiului şi madlenei. Mama, icon al Fecioarei Maria, cum ar spune Rubédien de la Pine Conard, îi dă fiului ei Marcel nu doar viaţă, ca orice mamă obişnuită, ci şi euharistia. Madlena e urma azimei, iar ceaiul a sîngelui Fiului Omului, într-o lume desacralizată, a absenţei Tatălui, devenit un fel de Deus otiosus, cum ar spune Mircea Eliade. În noua epistemă, definită de Foucault în Cuvintele şi lucrurile, individul, în cazul nostru Marcel, nu mai are conectori simbolici în sus, ci numai în lateral. Semiotic, viaţa, realitatea, propria biografie, arta însăşi devin rizomatice, cum au demonstrat Deleuze şi Guattari, şi, în ultimă instanţă, autotelice. Prin madlenă şi ceai, Marcel, individul real, autorul, nu are acces decît la Marcel personajul, devenind astfel, în urma căutării, a questei sale, care e o resemantizare a căutării Graalului, Marcel scriitorul, un om salvat nu prin credinţă, ci prin scriitură.“
„Ma plicti de mor!“ a apărut pe ecranul mobilului huriei brunete.
„Shi eu“ pîlpîi pe mobilul păpuşii Barbie.
„Shi?“
„??!“
„Ce f.?“
„Il asteptam pe sclavul tau S. sa iasa de la job.“
„Micutul de Sorinel, il cam exploateaza, dragul de el... Tu pricepi ceva?“
„Da, dar tot boring e.“
„Ce?“
„Ce zice“
„Cine?“
„FAD.“
„Chiar pricepi?“
„Pozitiv. Da-i aiurea!“
„?“
„Cica mama lui P. e Fecioara M.“
„Monroe?“
„Maria, fata! Mama lui Isus. Iar madlena e impartasanie“
„Imparta... ce?“
„Azima, prescura.“
„??“
„Paine, ca la Pasti! Iar ceaiul e vinul sfintit“
„Wow! E dus cu pluta rau! Da’ cine-i Madlen?“
„Hi, hi! Nu-i gagica, e o prajitura.“
„Praji?“
„Da, praji. Miam, miam, papa bun!“
„Praji sau paine?“
„Shi, shi“
„Există o subtilă relaţie semiotic-psihanalitică care o leagă pe mama lui Marcel de Albertine. Nu e vorba doar de două vîrste, de două etaje ale unei feminităţi omniprezente, pe care, se ştie prea bine, Marcel însuşi va sfîrşi prin a şi-o asuma, ambele difuze, evanescente. Cu diferanţa, cum ar spune Derrida, că prima e protectoare, hrănitoare, iar ce-a de-a doua e provocatoare, disruptivă. E semnificativ că urma, madlena, mai exact gustul ei, cel care declaşează anamneza existenţială, nu reinstaurează prezenţa tatălui, ci a lui Swann şi, mai tîrziu, a ducelui de Guermantes. Iar dintre fetele în floare pe cea a Albertinei. Înghiţirea madlenei declanşează un proces freudian de refulare-sublimare, pentru că cel înghiţit simbolic nu e tatăl, ci urma lui, Swann şi ducele de Guermantes, iar cea care trezeşte impulsuri erotice, canibalice, nu e mama, rămasă la stadiul strict culinar şi spiritual, ci Albertine.“
„Ce zice? Ce zice?“, a clipocit ecranul placat cu smaralde.
„Cica Swan e tata si Albertine e mama“
„Swan, who?“
„Unul din roman.“
„Si A?“
„Tot.“
„A. e mama lui P.?“
„Nu. E gagica lui. Dar asa zice F., ca mama e gagica.“
„Shi S.? Tata?“
„Nu. Nici. Iubitul, ca P. era gay“
„Pe buneee!“
„100 %“
„Ce cool! P. gay! E tare F.“
„Ti-am zis... pare expirat, dar le are la meserie.“
„Meserie?!“
„Semiotici, chestii...“
„Zici tu?“
„Yes. E, k lumea în fr.“
„Pe bune?“
„100%. Dar sa ne gindim cu cine seamana. Ce zici, cu M.M.?“
„Moartea-n vacanta?“
„Nu, nu. Think about it! Cearcane, colti, pleata...“
„Gorila?“
„Hi, hi! Nu. Marilyn M., fata.“
„Monroe?“
„Nu, fata! Manson.“
„So what?!“
„Just for fun. Shi cu mai cine? Ochi bulbucati, slab...“
„Melcul?“”
„Hi, hi! Melcul?! Slab, par negru, dat pe spate...“
„Nicolas Cage?“
„Nu-i rau, nu-i rau. Dar dintii, coltii?“
„Pe asta ai mai zis-o.“
„So what? Atans: colti, colti, colti...“
„Dracula?“
„Bingo! Vezi ca esti desteapta, fata!“
„Parca ziceai ca cu M. M.?“
„Shi, shi“
„Dar să revenim la începutul romanului. Autorul-personaj-narator e, semiotic, un non-Marcel, mai exact un minus Marcel. Este un imens gol, o lipsă, pe care o va umple scriind, printr-un fenomen sui-generis de autogenerare scripturală. Marcel nu naşte, ci se naşte, nu creează, ci se recreează. Este, ceea ce Umberto Eco numea gradul zero al scriiturii, cel care precedă Big Bang-ul din care va lua naştere universul romanului. Să nu uităm, Proust a fost contemporan cu Einstein şi cu Freud, ba chiar i-a precedat puţin pe amîndoi. Proust e primul autor cu o înţelegere relativistă şi holistă a semiozei scripturale, dar şi primul care transformă în text compensarea simbolică. Cum spunea marele proustolog şi psihanalist polonez Tadeusz Lieberman Kolakovski: «Dacă nu ar fi existat Proust, nu l-am fi putut înţelege cu adevărat pe Sigmund Freud». Nu întîmplător, gîndirea celor trei, deşi puternic secularizată, e irigată de semioza kabbalistică, e punctul final al unui travaliu semiotic de sute de ani.“
„Saracutul, cum arata!“ a apărut pe mobilul cu smaralde
„?“
„FAD. Ce mecla de loser are! E naspa rau.“
„Nici chiar. Nu ziceam ca seamana cu Marilyn M?”
„Monroe?“
„Hi, hi! Nu, Manson.“
„Ar vrea el!“
„Deshi... Putin fard, putin ruj, ceva toale mai fancy...“
„Nix. No chance!“
„Nu fi rea! Nu-i cel mai sb.“
„Zici?“
„100%“
„Dar tot ma plicti, de-mi vine sa mi-o pun cu el...“
„Hi, hi! Good idea! “
„Mitocritica şi antropologia imaginarului, a lui Gilbert Durand, ne ajută să descifrăm semiotic sensul şi semnificaţia, în romanul lui Proust, ale vechilor castele şi catedrale, ca şi pe acelea ale seratelor muzicale de la familia Verdurin. Toate vestigiile istorice, încă în picioare, atît de dragi lui Marcel, nu sînt decît sublimarea maiestuoasă, lapidară am putea spune, împreună cu Helmut Heinz Vörterbucher, a mamei venerate şi venerabile. Fiindcă mama e, semiotic vorbind, nu doar un icon, ci un monument maiestuos de pietate şi devoţiune, un vestigiu, mai corect spus o remanenţă dintr-o vîrstă pură şi fericită a lui Marcel, la fel cum castelele şi catedralele ţin de vîrsta inocentă şi măreaţă a credinţei creştine. Iar muzica, da, muzica, cum a demonstrat Gianfranco Carozza, e singura cale de acces non-semiotică, mai corect ar fi să spunem supra-semiotică, la un alter fenomenologic prezent doar o clipă, in actu, în timpul audiţiei. Şi pe care Proust îl reface în această simfonie ego-scripturală care este În căutarea timpului pierdut. Pentru că retrăirea artistică a clipei este, simultan, uitare şi reamintire, e lethe şi anamnesis.“
„E pe bune?“ a clipit pe ecranul mobilului cu cristale Swarovski.
„?“
„Cu pusu. La FAD!“
„Yes! De palmares“
„Pe bune?”
„Just for fun. Ca fufa de J. cu Silveanu“
„La J. a fost pe interes. Voia 10 la LEC, sa ia bursa“
„Nashpa!“
„Macar sa fi fost A. sau C.?“
„?“
„A.C. sau T.C. Stii faza cu Mimi si Cruceru?“
„Mimi?“
„De la R., una slaba, femeia shnur, fara tzatze fara cur. A fost si cu Vak“
Şi, renunţînd la telefoane, cele două şi-au apropiat capetele şi au început să şuşotească:
– Mimi Dumitrescu?
– Pozitiv.
– Zi-o! Care-a fost faza?
– Fii atentă aici, fată! Într-o după-amiază, nebuna se duce la el, chipurile, pentru consultaţii. Cruceru era singur în catedră. Cum îl vede, Mimi se repede şi-i zice: „Domnule profesor, nu mai pot, vă iubesc la nebunie! Trebuie neapărat să mă culc cu dumneavoastră!“
– Cool! Şi Cruceru?
– Îl ştii... A privit-o fix prin ochelari, cu ochii lui ăia verzi care te bagă-n boală, i-a zîmbit şi i-a spus: „Domnişoară studentă, eu sînt aici pentru consultaţii la literatură comparată, nu pentru servicii erotice“.
– Supercool! E tare tipul, ştiam eu! Şi aia?
– Aia, ce să facă?... A izbucnit în plîns şi-a ţîşnit pe uşă afară. De-atunci, le povesteşte tuturor ce i s-a întîmplat, spune că e nebună în continuare după el şi că abia acum înţelege conceptul de ură-iubire pe care-l tot freacă Cossiga la cursul lui.
– Cool! Nebună, nebună, dar are feeling.
Dar nici aşa profesorul nu le-a observat pe cele două frumuseţi. Privind ţintă peretele alb, proaspăt zugrăvit, a continuat:
„Alegerea Albertinei dintre atîtea «fete în floare», actanţi egali, cel puţin în punctul de plecare, în cîmpul semiotic al Erosului, este rezultatul hazardului pur. Ea devine Regină a Iubirii, Regină a Inimii lui Marcel din pură întîmplare. Începînd cu Stéphane Mallarmé, hazardul, loteria existenţei, cum ar spune Ahmed Volfenson Krishnapati, devine un concept semiotic esenţial al modernităţi. Autorul nu mai rescrie, în variante profane, textul divin, ci se scrie pe sine, mai exact, este scris şi semnificat de hazardul care face sens al textuării. Doar semioza, mai precis varianta ei postsemiotică, analiza texistenţială, ca să o citez pe doamna Aliona Verbinski Simionescu, poate revela întreaga complexitate rizomatică a demersului scriptural proustian.“
„Ce zici, i-o tragem?“ a licărit pe ecranul mobilului placat cu cristale Swarovski.
„Lu J? Anytime!“
„Hi, hi! Nu, lui FAD.“
„De ce?“
„Asa, parca ziceai ca... Oricum, nu-i chiar nashpa“
„Zici? Parca s-a sculat din cavou.“
„Hi, hi! Normal, fata. Daca-i nepotu lu Dracula...“
„?!?!“
„Ai uitat? Tu ai zis: Dracula...“
„Nepot sau D.?“
„Nepotul lui D. Ca D. e american.“
„Shi FAD?“
„E nepotul lui D., ca e de-al nostru.“
„O.K. Shi ce daca?“
„Poate-i shi putin vampir.“
„O sa ne suga sangele?“
„Hi, hi! Nu, doar i-o punem. Ciuciu s.!“
„In loc de?“
„In loc de“
„Dar daca-i chiar v.?“
„E pe cucu! Ziceam si noi ca... Ce, ti-e frica?“
„Nu. Dar...“
„Nici un dar. I-o punem sau nu? Macar s-o ofticam pe J.“
„O.K. Ca s-o oftic pe J., mi-o pun si cu Santa Claus!“
„Asa, fata! Give me 5!“
Şi, lăsînd pixurile jos, fetele şi-au atins, sub tăblia băncii, palma dreaptă cu degetele răsfirate.
„Există un nex semnificant-simbolic, o continuitate semasiologică între strămoşii ducelui de Guermantes, ctitori de catedrale, care-i puneau pe alţii, cei inferiori războinicului şi nobilului creştin, epistemă a Evului Mediu, să semantizeze, să textueze în piatră, sticlă şi metal holograma logosului divin, şi tînărul Marcel care, prin actul său scriptural, realizează, insidios, dar nu mai puţin decelabil, printr-un efort demiurgic, o catedrală semică. Originalitatea, indiscutabilă şi irefutabilă, pe care numai semioza o poate releva, a demersului proustian constă în punerea în text a noii situaţii ontologice, specifică modernităţii şi postmodernităţii, în care adevăratul, dacă nu singurul Logos Spermatikos e scriitura, prin care Marcel autorul îi dă naştere, partenogenetic, lui Marcel personajul.“
– Ce zice, ce zice? a şoptit, brusc interesată, studenta blondă.
– Ceva cu scriitura care e logos sperma... hi, hi, hi!, a chicotit bruneta.
– Pervers micuţ, dragul de el, şi-a ţuguiat buzele blonda. Şi cînd îl vezi cum arată...
– Dar ce scoate din el! Ce zici, fată, l-am ghicit? Pare el avariat...
– Şi cum se-mbracă! Parcă-i scos din tomberon...
– Nu, nu, din cavou... Ai uitat? Dracula... nepot... chestii, trestii...
– O.K. Dacă zici... O s-o băgăm în boală pe Jeny?
– Asta-i sigur. Îl fixăm?, şi-a îngustat bruneta ochii.
– Planul Cobra?
– Planul Cobra: fixează, hipnotizează, atacă. N-are cum să ne scape...
După un sfert de oră însă, timp în care îl priviseră ţintă pe profesorul FAD, închizîndu-şi şi deschizîndu-şi din cînd în cînd pixurile de aur – pic! pac! – ca să-i atragă atenţia, cele două frumuseţi au reînceput să şuşotească:
– La o adică, nu-i rău deloc... Dacă te uiţi mai mult la el, chiar seamănă puţin cu Dracula, a zis bruneta.
– Da, da...
Blonda-l privea gînditoare, cu arătătorul mîinii stîngi în gură, iar cu dreapta mîngîindu-şi cu delicateţe părţile intime, pe sub rochiţa roz şi foarte, foarte scurtă.
– Cine ştie?... Ar fi tare să fie chiar nepotul lui Dracula...
– Ştii ce? Nepot, ne-nepot, mi s-a pus pata pe el.
– Şi mie, şi mie!
– Pe bune, fată? Îl vrei tare-tare?
– Ei, nici chiar aşa! Cum zice bănuţul meu norocos.
– Deal?
– Deal!
– OK, fată, uite cum facem, a continuat Eliza, care era dinamul cuplului. Cum termină, ne ducem glonţ la el, ne dăm puţin ochii peste cap, pe urmă-i spunem că ne interesează mult cursul lui... Mai departe, ştii tu...
– Done!
„Aşa încît semioza amintirii nu e decît partea exhibată, deşi difuză, a nevoii unui transcendent secularizat, care să asigure, prin scriitură, o eufemizare, o resemantizare a morţii. Nu e, în ultimă instanţă, decît o fenomenalizare a ritualurilor zilnice care ne asigură o coerenţă nu doar somatică, ci şi epitelială.
Data viitoare vom analiza în profunzime dimensiunile semiotice şi imagologice ale relaţiei în oglindă, the mirror relationship, cum ar spune reputatul proustolog american, Francis Oswald Baum, paradigmatică şi sintagmatică, dintre Marcel şi mama sa, respectiv Albertine şi Swann. Dar şi cea dintre Marcel şi Albertine, respectiv mama sa şi Swann, o relaţie, i-aş spune, patrulateră, chiar hexagonală, marea descoperire psihanalitic-semiotică a lui Marcel Proust, tematizată plenar şi explorată fenomenal în În căutarea timpului pierdut. A bon entendeur, salut!“, şi-a terminat, cu brio şi eleganţă, profesorul FAD expunerea.
Tocilarele şi-au închis caietele, şi-au băgat pixurile în genţi, unicul mascul din sală, Cezar Mămăligă, s-a trezit, şi-a întins braţele în lateral şi şi-a rotit gîtul, să se dezmorţească. Cele două frumuseţi au ţîşnit în picioare, şi-au aranjat rochiţele şi părul şi, ţocăind pe pantofii lor cu tocuri de 15 cm, s-au repezit spre catedră.
Ochii profesorului FAD s-au bulbucat şi mai tare, apoi faţa i s-a destins într-un zîmbet larg, politicos-lugubru, dezvelindu-i gingiile roşii ca focul şi dantura perfectă, doar uşor îngălbenită de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal.
– Domnişoarele studente au vreo problemă?
FAD era un tînăr extrem de protocolar, indiferent de situaţie. Aşa îl crescuse mama lui, doamna Eufrosina Angelescu Dragolea, dintr-o „veche şi nobilă familie de români“, cum îi plăcea să spună. Cele două căprioare îl priviră lung, inocent, apoi îşi aplecară ochii, sfioase:
– Ştiţi, domnule profesor, a şoptit Fata şeicului, cum să vă spunem?... Nouă ne place foarte mult cursul dumneavoastră... E aşaaa de interesant... aflăm atîîîtea...
– Plăcerea e de partea mea, domnişoarelor studente! Mă bucur că vă pot fi de folos. Aceasta e, în fond, datoria oricărui profesor, să difuzeze cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor, în cazul nostru cele...
– Dar, l-a întrerupt cu delicateţe bruneta, noi am vrea să ştim mai mult... Poate ne daţi ceva bibliografie suplimentară?
– Desigur, desigur... Cunoaşterea e un bun care nu trebuie refuzat nimănui. Dar...
– Domnule profesor, ştiţi..., a continuat cu aceeaşi delicateţe fermă bruneta, privindu-l pierdută în ochi pe profesorul FAD. Apoi, ca şi cum şi-ar fi luat inima în dinţi:
– Eu... noi... ne-am gîndit că nu v-ar deranja prea tare dacă... v-am invita... la... la un suc, undeva... Să vorbim mai în voie... Doar un suc, o apă minerală.
Toată lumea din facultate ştia că profesorul FAD, după ce fusese părăsit şi de a treia nevastă, se lăsase pentru a treia oară de băut şi făcuse, în vacanţa dintre semestrul I şi semestrul II, încă o cură de dezalcoolizare de trei săptămîni, cu suc de mere şi muncă fizică în grădină, la o clinică de lîngă Sighişoara, a unor baptişti sau penticostali. Întrebarea era: cît îl va ţine? Profesorul Cossiga şi decanul Miky Banciu puseseră chiar şi pariu cît va rezista: Cossiga estimase cam un semestru, decanul, mai generos din fire, un an. Dar, pe moment, profesorul FAD era un abstinent pur şi dur.
– Distinse domnişoare, propunerea dumneavoastră mă onorează, dar...
– Mai aveţi cumva ore? Vă aşteptăm...
Cele două gazele dornice de cunoaştere îl priveau cu ochi mari şi umezi, negri ca mura şi albaştri ca cerul senin.
– Nu, nu... În fine... Nu e cazul să refuzăm nişte domnişoare atît de frumoase şi delicate. Pentru mine, a vă însoţi şi a vă da bibliografie e mai mult decît o onoare, e o adevărată plăcere.
– Vaaai, domnule profesor..., au mieunat amîndouă într-un glas.
Erau derutate, nu se aşteptaseră la asemenea galanterie.
– Frumuseţea şi inteligenţa trebuie întotdeauna apreciate, oricare ar fi piedicile: materiale, spirituale sau sociale. Se ştie că Proust o admira pe Marta Bibescu, prinţesa noastră...
– Deci, veniţi? L-a întrerupt, delicat, bruneta.
– Desigur, desigur, a răspuns profesorul FAD, arătîndu-şi din nou gingiile roşii-roşii şi dantura impecabilă, puţin îngălbenită, totuşi, de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal.
– Ce-aţi spune de „Roata norocului“? E cel mai bun din oraş...
– Da, da, am auzit. Dar nu-i prea departe?
– Nu. Şi, oricum, sînt cu maşina. Sper că nu vă deranjează un Ferrari, a continuat aproape languros bruneta, privindu-l drept în ochi.
Ochii profesorului aproape că-i ieşiseră din orbite, iar culoarea cenuşiu-albăstruie a cearcănelor se intensificase. Dar, în cîteva secunde, acelaşi zîmbet, parcă şi mai larg, i-a umplut figura.
– Da? Remarcabil... Chiar mă întrebam a cui e superba maşină din parcare. Credeam că-i a unui coleg de la Drept. Dar, dacă nu-s indiscret, cum se face că...?
– Allah e mare! Veniţi, domnule profesor? l-a întrerupt din nou bruneta şi, arătîndu-i posteriorul tare şi bombat, a pornit spre uşă.
– Bună seara, domnule profesor! l-a salutat, cu ochii încă tulburi şi cu un rînjet de bandit pe faţa lui negricioasă, cu cîte un inel de argint în nara stîngă şi în fiecare ureche, Cezar Mămăligă, care-l aşteptase în faţa uşii.
– La revedere, la revedere! i-a răspuns, automat, profesorul FAD, în timp ce urma ca teleghidat rochiţa turcoaz, semitransparentă şi ultrascurtă, a huriei din Carpaţi.
– 2 –
Dar să-i lăsăm pe cei trei să iasă din facultate, să se suie în Ferrariul roşu, decapotabil şi să se-ndrepte spre „Roata norocului“, iar noi să vedem cine erau cele două amazoane care-l răpiseră pe profesor. Seducătoarea blondă era Cerasela Bulumac, zisă Bubu, unica fiică a celebrului Dionisie Bulumac, arhitectul şef al oraşului (taxa fixă: 5000 $ avizul pentru o construcţie legală, 25.000 $ pentru una ilegală, pe care o făcea el să fie legală). Cerasela, Cery, cum îi spuneau părinţii, îşi compusese încă din liceu rolul de blondă naivă şi zăpăcită, prostuţă chiar, dar sentimentală şi cu suflet mare, cum văzuse cînd era mică în filmele cu Marilyn Monroe, febleţea tatălui ei. Terminase, cu ajutorul substanţial al inspectorului şcolar judeţean şi al directorului, un prestigios liceu de la noi din oraş şi se înscrisese la Litere, facultatea fetelor isteţe şi de bani gata. De la 14 ani, principala ei preocupare era iubirea. Sex, desigur, cît mai mult sex, dar un sex aşaaa, romantic, cool, cu mult sentiment, cu nopţi cu stele şi lună, cu discuţii, băuturi fine şi inele pe o terasă şic, la malul mării... Cu ieşiri în natura paradisiacă, într-o maşină decapotabilă, condusă de un bărbat tînăr, înalt şi musculos, blond şi cu ochi verzi sau albaştri. O dragoste trendy, ca între Victoria Adams şi David Beckham, Madonna şi Guy Ritchie sau Angelina Jolie şi Brad Pitt. Un bărbat, dacă se poate, puţin roler, biker sau alpinist, dar neapărat puţin rocker.
Bruneta plină de sex-appeal era Eliza Podoleanu, zisă Lulu, zisă Fata şeicului. Premiantă încă din clasa I, Lizuca, cum îi spuneau părinţii, fusese mîndria Liceului Teoretic din Mizil, participantă la faza pe ţară, atît la Olimpiada de limba română, cît şi la cea de limba engleză. Descurcăreaţă, plină de umor, îi plăcea să citească romane, nu neapărat sentimentale, şi cărţi de teoria literaturii. Dar şi mai mult îi plăcea, mai nou, să se dezlănţuie în discoteci, să danseze pe manele pînă la epuizare, cu un băiat de băiat, nu prea deştept, dar dotat şi plin de testosteron, care, într-un final, s-o facă să uite că e Fata şeicului, că trăieşte ca o vedetă, că îşi permite să-şi cumpere aproape orice, dar nu se poate mărita şi nu poate face copii... Nu că s-ar fi dat în vînt după copii, dar, totuşi, să fii condamnată să aştepţi, aşa, la nesfîrşit...
Dar poate că vă întrebaţi de ce lui Lulu i se mai zicea şi Fata şeicului. Simplu: pentru că era chiar... Fata şeicului. Mai exact, iubita oficială din România a şeicului Abdalah bin Khaled al Ibrishini. Povestea pare incredibilă, dar e adevărată şi perfect plauzibilă în epoca noastră, de globalizare accelerată, rizomatică.
Descendent al unei familii putred de bogate din Golf, Abdalah a fost întrebat de către teribila-i mamă, Aziza, ce cadou îşi doreşte la împlinirea vîrstei de 18 ani. Adolescentul a răspuns, ca un adevărat şeic în devenire, fără ezitare:
– Cîte-o femeie în fiecare ţară din lume!
– Iubite fiu şi stăpîn, i-a răspuns teribila Aziza, urmaşă a Profetului şi nepoată de emiri, ce înţelegi prin cîte o femeie în fiecare ţară din lume?
– Exact ce am spus, preaiubită şi slăvită mamă.
– Dar nu ai deja cele 4 neveste legiuite, plus alte 16 concubine, de toate rasele şi culorile, aduse cu drag, dar şi cu mari cheltuieli, din tot Islamul, ba chiar şi de la ghiauri, de venerabilul şi slăvitul tău tată, şeicul Khaled? Palatul nostru e mare, avem vile în Elveţia, la Los Angeles, Shanghai şi Kuala Lumpur, la Londra şi pe Coasta de Azur, dar unde să-ncapă 140 de femei?
– Mai exact 168, plus 27 de teritorii autonome sau state membre ONU, fix 195, i-a răspuns cu blîndeţe în glas, dar ferm, tînărul şeic Abdalah, care era slab la matematică şi la cunoaşterea Coranului, dar tare la geografie.
– Şi din Taiwan, nu numai din China? l-a întrebat teribila Aziza, o femeie cultă şi umblată, cu un masterat în Economie aplicată la Harvard şi un doctorat în Politici globale la Stanford.
– Normal: Taiwanul e Taiwan şi China e China.
– Da, dar dacă se unifică, iubite fiu şi stăpîn?
– Pînă atunci mai e, preaiubită mamă... Iar eu vreau cîte o femeie şi din Taiwan, şi din China.
– Şi din Kosovo?
– Şi din Kosovo. Ştii prea bine că, de sute de ani, Kosovo e un tărîm al Islamului, în timp ce Serbia e cu totul altceva: un tărîm al războiului.
– Ascult şi mă supun, iubite fiu şi stăpîn, a spus Aziza, plăcut impresionată de cunoştinţele de geopolitică islamică ale lui Abdalah.
Aşa se face că, în primăvara lui 2004, pe cînd Eliza, sau Lizuca, dacă vreţi să-i spuneţi aşa, era elevă în clasa a XII-a şi se pregătea de bacalaureat, în ziarul Libertatea a apărut următoarea ştire, anunţ, ceva de genul acesta: „Şeic din Golf, caută iubită din România“. Pe prima pagină, fotografia lui Abdalah, un brunet grăsun, în tradiţionalele haine albe, cu un fel de năframă cu pătrăţele albe şi negre pe cap, fixată cu un cerc de aur. În interior, la pagina 3, următorul text: „Celebrul şeic din Golf, Abdalah bin Khaled al Ibrishini, dintr-o familie de miliardari, cu afaceri în petrol, imobiliare şi bănci, vrea să aibă cîte o iubită în fiecare ţară din lume, pentru a intra în Cartea Recordurilor... Între primele ţări în care mama sa, Aziza, doctor în Politici globale al Universităţii Stanford, a început explorările este şi România, renumită pentru frumuseţea femeilor sale. «Păcat că Nadia Comăneci s-a măritat, mi-aş fi dorit mult să fie iubita mea oficială», se pare că ar fi declarat şeicul Abdalah...“. Şi, în continuare: „Selecţia va avea loc la Hotelul Sofitel, etajul 6, în 11 şi 12 mai. Doritoarele sînt rugate să sune la telefonul nr. ...“.
Eliza, elevă silitoare, dar cam aventuristă, cum zicea tatăl ei, un onest mecanic auto, a aflat despre anunţ de la Nuţi Balaban, colega ei de clasă, care făcea autostopul pe autostradă încă din gimnaziu. Purtată de entuziasmul lui Nuţi, care se şi visa într-un Ferrari roşu, cu iaht şi vilă cu piscină, Eliza a dat şi ea, într-o doară, telefon. Apoi a făcut rost de bani de la mama ei şi s-a prezentat la concurs. Şi a cîştigat.
– Îţi dai seama, i-a povestit Eliza lui Bubu, cu care s-a împrietenit din prima săptămînă de facultate, scorpia de maică-sa voia nu doar să ştiu engleza şi să fiu sănătoasă, ci şi să fiu fată mare. Nuţi, săraca, n-a avut nici o şansă. Şi pe mine m-a verificat, personal, hi, hi!, chiar ea, Aziza, mama lui Abdalah... A băgat singură deştiul, hi, hi!, să se convingă, a zis ceva pe arăbeasca ei şi a dat din cap că „da“. Hi, hi, hi! Nu ştia că am himen complezent.
– Comple... ce? s-a mirat Bubu.
– Complezent, adică elastic... Ştii tu..., nu se rupe cînd...
– Ce cool! Al meu, sărăcuţul, s-a rupt cînd aveam 14 ani.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Să-l ierte! Am vrut să mi-l cos la loc într-a XII-a, cînd am fost în Italia, că se îndrăgostise de mine un nobil de-al lor, un marchizel, un duculeţ, sau cam aşa ceva, unul dulce-dulce şi ultrabogat. Avea şi castel, şi lac, şi Lamborghini. Dar era gelos, turbat rău, avea pitici pe creier, dragul de el, mă tot fredona: „Cara Cerasella, la castita e il tresoro de la una donna“. Ce să fac? I-am frînt inimioara, mi-era frică de operaţie, şi i-am zis „Adio, caro Antonio“. Mi-a părut rău, că era frumuşel şi înalt, şi brunet, semăna cu Enrique Iglesias. Şi zici că... al tău...
– Hi, hi! Complezent! Virgină 100 % forever! Îţi dai seama, fată?! Cotoroanţa nu s-a prins, proastă ca noaptea, cu tot doctoratul ei. Norocul meu. Engleză ştiam, brunetă eram... Îi cam stăteau blondele-n gît, mi-am dat seama după cum se uita la Nuţi.
Contractul, în arabă, engleză şi română, era simplu şi convenabil: Eliza urma să primească 2.000 de dolari pe lună, apartament şi maşină de lux, dar, în schimb, nu avea voie să bea („hi, hi! da’ cine stă să-mi guste din pahar?“), să umble cu alţi bărbaţi („hi, hi! da’ cine-ţi intră în casă să verifice?“) şi să se păstreze virgină („nici o problemă, himen complezent, hi, hi, hi!... Dacă dau de necaz, găsesc eu un chirurg ca lumea“), în aşteptarea iubitului ei oficial, şeicul Abdalah bin Khaled al Ibrishini.
– Zău, fată, îl tot aştept şi nu mai vine... Nu c-aş fi moartă după el, da-s şi eu curioasă, cum o fi cu un şeic. Dar el, cucu! Cică are treabă, afaceri cu petrol, hoteluri... Vorbim o dată pe lună şi asta-i tot. Ca-n bancul ăla: „Se poate face dragoste la mare distanţă?“. „Da, dacă «chestia»-i mai mare decît distanţa.“
– E drept, distanţa-i cam mare...
– Nu-i numai distanţa. I-o fi şi lui greu, săracul: cu atîtea neveste şi prietene... Ca să le facă faţă la toate, ar trebui să fie Superdick, hi, hi! Pe bune, fată, m-am uitat pe net, Abdulache al meu chiar e-n Cartea Recordurilor: are 224 de femei: 4 neveste, 25 de concubine şi 195 de prietene oficiale...



Autorul romanului e Alexandru Musina
Primele romane poliţiste româneşti traduse la Londra


Bogdan Hrib


Să priveşti Londra de sus... nu-i prea uşor. Se zice că nici nu prea poţi avea des ocazia. Cel puţin nu din Canary Wharf. Mai ales de la etajul 31.

30 noiembrie, spre seară şi bate un vânt rece. Ajungem cu metroul, fără întârziere, deşi se anunţaseră greve în transportul public. Întrebăm care e clădirea. Unul dintre traducătorii noştri, Mihai, ne răspunde:
- Nu se vede încă. E cumva după colţ. E cea mai înaltă.

Apoi ajungem la One Canada Square. E uriaşă. Ne linişteşte:

- Etajul 31 e cam la o treime de vârf.

În holul de la parter ni se dau legitimaţii personalizate. Nimeni nu intră aici de capul lui. Normal, motive de securitate...

Urcăm în câteva secunde.

La etajul 31 e alb. În afară de zona centrală cu lifturi şi dependinţe, toată suprafaţa e deschisă şi putem vedea Londra de sus spre toate cele patru puncte cardinale.

Pe undeva există şi nişte emoţii dar nu le băgăm în seamă. Începe să sosească lumea. Pe foarte puţini îi cunoaştem noi - George Arion, Oana Stoica-Mujea sau eu; ne sunt prezentaţi de echipa de la ProFusion Crime. Ne împrietenim. Agenţi, editori, profesori universitari, ba chiar şi vreo câţiva bancheri din City, români stabiliţi de zeci de ani, stundeţi români, oameni de afaceri. Şampanie, gustări tradiţionale româneşti şi muzică de cameră live.

Mike Phillips, editorul nostru şi boss-ul de la ProFusion deschide evenimentul. Ramona Mitrică, co-director şi ea la editură, continuă. Apoi citim noi câte un fragment în română, urmat imediat de traducerea în engleză.

Lui George şi mie ni se cer primele autografe. De fiecare dată întrebăm:

- În română sau în engleză?

Aflăm, zâmbim şi scriem.

Dar probabil că nu aţi înţeles nimic. Atac în bibliotecă de George Arion şi Ucideţi generalul, cu voia dvs, de Bogdan Hrib au fost traduse în engleză de ProFusion Crime şi prezentate la Londra. La fel şi avanpremiera romanului Indicii anatomice al Oanei Stoica-Mujea. Asta-i tot. Doar atât. Simplu.

Din când în când e bine să te simţi doar un autor răsfăţat. Mai ales dacă ai un editor britanic.

Să mai spun că a urmat 1 Decembrie, când am prezentat aceleaşi cărţi la Universitatea din Leeds, printre studenţi şi profesori? Să vă vorbesc despre viitoarele titluri?... Nu, ajunge deocamdată. Vom reveni. Povestea e abia la început. Pe curând.

Din Ziarul de Duminica

joi, 22 decembrie 2011

ANUNT

Câteva întrebări cătrei cei care intră pe blogul nostru:

1) Care e, in opinia dumneavoastra, cel mai bun roman românesc din 2011?
2) Da cea mai bună carte de poezie?
3)Sau de critică literară?
4)Sau de interviuri?
Proiectul Interferențe: Timișoara Ð Chișinău a ajuns în acest an la cea de a treia ediție.
Cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara, proiectul a fost extins de la membrii inițiali,
Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviță și Cenaclul Pavel Dan, la Uniunea Scriitorilor, filiala
din Timișoara și Cenaclul Republica al Bibliotecii Naționale din Chișinău. Pe lîngă evenimentele
deja cunoscute: ședințe de cenaclu, lecturi prin cafenele culturale, lansări de antologii, în
acest an ne-am bucurat și de un eveniment mai special. E vorba de lansarea a două cărți de
excepție: în gura foametei de Alexei Vakulovski și Oameni din Chișinău de Dumitru Crudu.
Lansarea a avut loc în sala de cenaclu a revistei Orizont, luni, 5 decembrieî în ajun de
Moș Nicolae, pe o ploaie obositoare, lunea și chiar seara, timișorenii au fost prezenți într-un
număr impresionant și neașteptat. Eu bănuiam că prezența lui Dumitru Crudu va mobiliza
mulțimea, dar numărul mare al celor prezenți la eveniment m-a surprins și pe mine. După
ce criticul Cornel Ungureanu a prezentat ambele cărți, arătîndu-și pe de o parte uimirea
față de proza așezată pe care mizează mai nou Dumitru Crudu, iar, pe de alta , față de
genealogia impresionantă a fraților Vakulovski, au urmat intervențiile din sală.
Viorel Marineasa, deși a rememorat întîlnirea sa cu Dumitru Crudu, a părut mai preocupat
de mărturiile despre foamete culese de Alexei Vakulovski, reprezentat la această întîlnire
de mezinul său, prozatorul Alexandru Vakulovski. Domnul Marineasa a extins discuția
despre foametea din Basarabia înspre Ucraina și celelalte zone care au păstrat documente
scrise în acest sens. Eugen Bunaru, nedezmințindu-și preocuparea pentru poezie, a avut o
discuție cu Dumitru Crudu legată de fracturism și de importanța poeziei basarabene. Radu
Pavel Gheo a amintit rolul poeziei lui Dumitru Crudu și al prozei lui Alexandru Vakulovski,
ambii reprezentînd, pe genuri literare diferite, un moment de cotitură în literatura romînă.
Discuțiile au continuat și pe parcursul întîlnirii, și după, dar peste toate a rămas bucuria
întîlnirii și confirmarea că proiectul Interferențe a reușit cu adevărat să lanseze o punte
culturală între două extreme (atît geografic, cît și social), Timișoara - Chișinău.





MONI STĂNILĂ(revista ORIZONT, nr 12)
Următoarea ședință a Atelierului de Proză Vlad Ioviță va avea loc sâmbătă,cu începere de la ora 13.00. Tot acolo. adică tot la Biblioteca Hasdeu, in spate.

miercuri, 21 decembrie 2011

Autori români traduși în 2011: bilanţul programelor derulate de Centrul Naţional al Cărţii

Cu 55 de volume şi numere tematice publicate în 18 ţări, 2011 a fost un an plin pentru programele derulate de Centrul Naţional al Cărţii din cadrul Institutului Cultural Român. Numărul volumelor, albumelor şi publicațiilor suținute începând cu 2006 prin cele trei programe de finanţare ale CENNAC – Translation and Publication Support Programme (TPS), „20 de autori“ şi PUBLISHING ROMANIA – ajunge astfel la 308.

Volume publicate în 2011 cu sprijinul ICR:

În Austria a fost publicată, cu sprijinul programului „20 de autori”, traducerea volumului Orbitor. Corpul de Mircea Cărtărescu (Ed. Zsolnay).

În Bulgaria au apărut, prin programul TPS: Cum să uiţi o femeie de Dan Lungu (Ed. Colibri), Les promesses de l'equinoxe. Memoire I (1907-1937). Les Moissons du solstice. Memoire II (1937-1960) de Mircea Eliade (Ed. Avangard Print), Evadarea tăcută. 3000 zile singură în închisorile din România de Lena Constante (Ed. Sonm - Vasellin Pramatarov), Jurnalul unui journalist fără jurnal de Ion Dezideriu Sîrbu (Ed. Avangard Print), Antologie de poezie și eseuri – Poemele luminii, Poezii și eseuri de Lucian Blaga (Ed. Avangard Print), Zilele regelui de Filip Florian (Ed. Panorama Plus).

În Elveţia, prin programul TPS, a fost publicat volumul Tangoisses. Croniques élégantes et désenchantées de Radu Cosaşu (Ed. MetisPresses).

În Franţa, prin programul TPS, au apărut volumele: Avant hier, après demain (Poimâine, alaltăieri) de Gianina Cărbunariu (Ed. Maison d'Europe et d'Orient), Je mange mes vers (Îmi mănânc versurile) de Angela Marinescu (Ed. L'Oreille du Loup), La tanière (Vizuina) de Norman Manea (Ed.Seuil) şi, prin programul PUBLISHING ROMANIA, au fost publicate un număr al revistei Altermed, dedicat culturii române - Altermed. Cultures roumaines (Ed. Non Lieu), albumul Lizica Codreanu. Une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne de Doina Lemny (Ed. Fage) și revista Atelier du Roman – număr dedicat literaturii române (Ed. Flammarion 64).

În Georgia, prin programul TPS, a fost editat volumul Născut în URSS de Vasile Ernu (Ed. Bakur Sulakauri Publishing).

În Germania au apărut, prin programul PUBLISHING ROMANIA, albumele Marieta Chirulescu (Ed. Distanz Verlag), Romanian Cultural Resolution (Ed. Hatje Cantz), albumul Marian și Victoria Zidaru (Ed. Klartext) și albumul 7 artiști români contemporani – vol. II (Ed. Klartext), precum şi volumul Între "bunul creștin" și "bravul român": Rolul școlii primare în construirea identității naționale românești (1831-1878) (Ed. Frank&Timme), prin programul TPS.

În Grecia au fost editate, prin programul TPS, volumele Tudor Pamfile – Sărbătorile la români, vol. 1-2 și Lumea românească la 1900 de Ion Bulei (Ed. Dioti Melpomeni).

În Italia au fost publicate volumele: Cartea șoaptelor de Varujan Vosganian (Ed. Keller editore), Legături bolnăvicioase de Cecilia Ștefănescu (Ed. Barbes), Album da disegno (Album de desen) de Adrian Chivu (Ed. aìsara), La casta dei suicidi (Circul nostru vă prezintă) de Lucian Dan Teodorovici (Ed. aìsara), Trimisul nostru special de Florin Lăzărescu (Ed. Barbes), prin programul TPS.

În Letonia a apărut, prin programul TPS, volumul Casa din lame de ras de Linda Maria Baros (Ed. Daugava).

În Marea Britanie, în cadrul parteneriatului cu University of Plymouth Press, în 2011 au apărut volumele: De ce iubim femeile de Mircea Cărtărescu, Teme franceze de Nicolae Manolescu, o antologie de poezii semnate Ion Mureşan reunite sub titlul The Book of Winter and other Poems şi Mici schimbări de atitudine de Răzvan Petrescu. Cele patru volume fac parte din seria de 20 de traduceri din autori români editată de University of Plymouth Press în perioada 2009-2013, serie susţinută prin Programul „20 de autori“.

În Norvegia a apărut volumul Orbitor. Aripa dreaptă de Mircea Cărtărescu (Ed. Bokvennen), prin TPS.

În Republica Cehă au fost publicate volumele: Plicul Negru de Norman Manea (Ed.Fraktura) şi Naufragiul – vol 1-2 de Nicolae Rusu, prin programul TPS.

În Slovenia a fost publicată o Antologie de poezie de Nora Iuga (Ed. Studentska zalozba), prin programul TPS.

În Spania au apărut volumele: Circul nostru vă prezintă…de Lucian Dan Teodorovici (Ed. El Nadir, prin programul TPS), Mode et luxe aux Portes de l'Orient: Tradition et modernité dans la société roumaine de Constanța Vintilă-Ghițulescu (ediţie a limba franceză, Ed. Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), From ișlic to top hat: fashion and luxury at the Gates of Orient de Constanța Vintilă-Ghițulescu (ediţie în limba engleză, Ed. Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), Moda y lujo a las Puertas de Oriente: Tradición y modernidad en la sociedad rumana de Constanța Vintilă-Ghițulescu (Ed. Iniciativa Mercurio, prin programul PUBLISHING ROMANIA), El invisible anillo. Miradas sobre Rumanía (eseuri, Ed. Editorial Eneida, prin programul PUBLISHING ROMANIA), Interior de Constantin Fântâneru (Ed. El Nadir, prin programul TPS), La sexagenaria y el joven (Sexagenara şi tânărul) de Nora Iuga (Ed. El Nadir, prin programul TPS), Dicționar de buzunar spaniol-român, român-spaniol, autori: Joan Fontana, Catalina Lupu, Virgil Ani (Ed. Herder, prin programul PUBLISHING ROMANIA), El paraíso de las gallinas. Falsa novela de rumores y misterios (Raiul găinilor. Fals roman de zvonuri și mistere) de Dan Lungu (Ed. Icaria editorial, prin programul TPS), Lulu (Travesti) de Mircea Cărtărescu (Ed. Impedimenta), Cele patru anotimpuri de Ana Blandiana (Ed. Periférica).

În Statele Unite ale Americii: Wasted Morning (Dimineață pierdută) de Gabriela Adameșteanu (Ed. Northwestern University Press, prin programul „20 de autori“), Coming from an Off-Key Time (Venea din timpul diez) de Bogdan Suceavă (Ed. Northwestern University Press, prin programul TPS) şi A Path to the Sea – Antologie de poezie, de Liliana Ursu (Ed. Pleasure Boat Studio, prin programul TPS).

În Suedia au fost publicate, prin programul TPS, antologia Om jag inte får tala med någon nu. 27 poeter från rumänien (Antologie 27 de poeți români contemporani, Ed. Bokforlaget Tranan), volumul Kontinuum (Continuum) de Nina Cassian (Ed. Bokforlaget Tranan) şi Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu (Ed. Bonnierforlagen).

În Ungaria a fost publicat volumul Morminte străvezii de Dan Stanca (Ed. Napkut Kiado), prin programul TPS.

Autorii români au ajuns în acest an și în Vietnam prin intermediul Compendiului de literatură română editat de Universitatea Naţională din Ha Noi cu sprijinul programului TPS.


Comunicat ICR
Virgil BOTNARU

,,NU MĂ TENTEAZĂ’’

Devenit o voce cunoscută deja în arealul literelor românești, datorită scrierilor în proză și exercițiilor critice, semnate în paginile revistelor de cultură sau constituind volume aparte, Anatol Moraru ne surprinde plăcut și de această dată cu un proaspăt volum de povestiri întitulat Nu mă tentează. Constituită din 13 texte, cartea prezintă abisurile și experiențele unor făpturi umane, pe care (ano)timpul narațiunii i-a identificat în ipostaza unor comisari de poliție, avocați, vînzători de ficțiuni sau figuri ce populează spații academice și din lumea literelor. Desfășurată în ritmuri bine temperate, mizînd pe aluzii fine și creionări plastice de chipuri și caractere, Nu mă tentează începe cu nuvela A treia odisee, sau , cum ne vine să-i zicem altfel, dumnezeiasca întoarcere, în care observăm evocarea părinților, în mod special, a la Vieru vorbind, făptura mamei și se încheie cu Un cal putere, în care naratorul insistă să-și asume pe cont propriu aventura drumului. De la un capat la altul, cartea surprinde manifestările firii umane cu aspectele ei mai mult sau mai puțin impresionabile, subiectele și realitățile narațiunii fiind prezentate cu un ochi lucid, ironic atunci cînd e cazul, or, naratorul e și el o voce, căreia hărazit i-a fost să-și ducă existența în această lume recognoscibilă.

Anatol Moraru își lasă, de regulă, personajele să se comunice, arareori operează cu intervenții în maniera povestitorului atotștiitor (mai vizibile în Piatra de necaz și Povestea unui biciclist nostim), conferindu-i în acest mod volumului o alură mai pronunțată de pitoresc și expresivitate. Textele iau o anumită ritmicitate, care țin cititorul într-un plăcut efort, pentru ca pe final să mizeze pe o contorsionare cu efect rapid a textului, zdruncinîndu-i temeliile, așa cum se observă chiar în povestirea ce deschide volumul, cînd însuși naratorul, care ni se prezintă și ca un nuvelist, trăise un alt subiect pentru un eventual op epic. În altă parte, întîlnim ispita (căreia i-a căzut victorios pradă și regretatul Gheorghe Crăciun) de a verbaliza epic printr-o voce femenină și o face într-un mod foarte convingător.

Nuvela ce și împrumută titlul volumului scoate le rampă un personaj persiflator, cu vădite cunoștințe și talent în ale literelor,( ce amintește întrucîtva, prin statut și localizare, de romanul Turnătorul de medalii), care se amuză și impresionează totodată prin maniera de a revedea și redefini literatura predecesorilor, incluzîndu-le într-un alt tipar de viziune. Avînd la bază un amănunt din imediata vecinătate (replica unui măcelar de succes), cel vizat renunță la o eventuală trudă pe cîmpul literaturii și din pricina felului cum este văzut scriitorul azi în societate, motiv pe care-l observăm resetat și în Toți sînt unu...

Ironia, care pare a fi specialitatea casei în prozele lui Anatol Moraru, își face simțită prezența și în volumul de față, iradiind dinăuntrul onomasticii: Grigore Friptuleac, Petru Insectă, replicilor: ,, L-am întrebat ce mai face. –Ce fac, nimic serios, mi-a căzut, de exemplu, o nucă în cap. - Și-i aplici, cum văd, pedeapsa capitală. –Dacă mi-a zdruncinat ideile... cîte le mai aveam. –Păi, domnu profesor, cine bate nucile fără cască...’’, sau descrierilor: ,, Stăpîna, o femeie mătăhăloasă, care-și trecuse de vre-o trei ori în cont majoratul, era îmbrăcată într-un sarafan de blugi de croială modernă, piesă vestimentară ce aparținuse vre-o unei frau Grethen din vre-un burg german. Vînzătoarea de cireșe era încălțată în adidași (și ei de obîrșie occidentală), aflați în ultima etapă de existență. Baticul turcesc, legat după ceafă, introducea o disonantă notă de balcanism în designul european‘’.

Precum bine observase o voce critică de le noi, de această dată se poziționează mai în umbră referințele livrești, destul de frecvente în cărțile anterioare ale autorului. Pot reține atenția doar cîteva modeste trimiteri de acest gen, precum lectura în cada cu spumă, legenda întîlnirii lui Constantin Brîncuși cu Eugen Ionesco, mărturiile personajului-narator din Un cal putere: ,, am vorbit cu moș Eugen despre pămînt, apă, virgule și pescuit (...) Ziua întreagă sufletul satului a fîlfîit pe lîngă noi’’, debutul istoriei personajului feminin ,, Povestea mea e veche și tristă, ca la Shakespeare sau așa ceva’’. La acest capitol, mai consistent ni se pare alineatul: ,, Jorge Luis Borges pleda pentru o idee, trăsnită la prima vedere: ,, Toți oamenii sînt un singur om și toate cărțile sînt o singură carte’’, idee ilustrată în narațiuni precum Piere Menard, autorul lui Don Quijote, Turnul Babel, Loteria din Babilonia, Grădina potecilor ce se bifurcă etc. Dacă îmbrățișăm cu patimă punctul de vedere borgesian, atunci toate personajele din campusul bălțean sînt un personaj... ‘’

Totodată, în proza sa, Anatol Moraru nu insistă să creeze în detalii personaje strict pozitive sau negative, lăsînd ca faptele, acțiunile și gesturile comportamentale ale acestora să vorbească de la sine.

Generalizînd, îndrăznim să afirmăm că acest volum se înscrie destul de bine în lista cărților de beletristică semnate de Anatol Moraru (or, din cîte vedem, mai ales cu ultima crează o subtilă asonanță chiar la nivel de numărul cuvintelor ce alcătuiesc titlul-3), marcînd o creștere în plan cantitativ și calitativ a scrierii, pe lîngă o descoperire continuă a dimensiunilor sale creatoare.

În această ordine de idei, s-ar mai putea scoate în relief și alte aspecte ale volumului de față, dar, pentru moment, nu mă tentează...

marți, 20 decembrie 2011

cărţile lui Mihail Vakulovski din ultimul timp

( text preluat de pe blogul lui Mihai Vakulovski)


"10 basarabeni pentru cultura română. Tinerii dintre milenii" (Ed. CDPL, 2011)
poate fi comandată şi-n varianta electronică, ca e-book, pe elefant.ro, aici:
http://www.elefant.ro/ebooks/nonfictiune/publicistica-si-eseuri/ii-basarabeni-pentru-cultura-romana-169692.html

a apărut şi partea a II-a a trilogiei 80-iste,
"Portret de grup cu generaţia "optzeci" (Interviuri)" (Ed. Tracus Arte),
care poate fi găsită şi pe site-ul editurii, aici:
http://www.edituratracusarte.ro/magazin/detalii/generatia_80
(partea critică - aici)

Apropo de cărţi m.vklvsk apărute-n 2011:
"Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău" (rockman), Ed. Cartea Românească, beneficiază de oferta săptămînii:
http://www.cartearomaneasca.ro/catalog/carte/tovarasi-de-camera-student-la-chisinau-rockma-260/detalii.html

Tags: 10 basarabeni pentru cultura română, portret de grup cu generatia 80, tovarasi de camera. student in chisinau, vakulovski
Texte de atadata

Dumitru Crudu





dimitrie

am apăsat întrerupătorul
şi deodată s-a făcut
lumină
şi deodată am văzut
scaunele am văzut
masa
am apăsat
întrerupătorul
şi deodată am văzut
patul am văzut
cearceaful am apăsat
întrerupătorul şi deodată
s-a făcut lumină şi te-am
văzut
dimitrie





Ieri Dimitrie

pompele funebre astăzi sunt închise
e duminică şi-au luat zi liberă
iar eu voiam să intru să mă
interesez de anumite lucruri

să întreb dacă sicriele sunt de mărimi
diferite să întreb ce greutate au
şi peste cât timp vor putrezi dimitrie
şi desigur cât costă

voiam să ştiu lucrurile astea dimitrie
pentru a-mi îmbogăţi cultura generală
şi voiam să mai stau la o parolă
cu vânzatoarea aia nouă şi tânară

dar pompele funebre astazi sunt închise dimitrie
eu îmi fumez singur ţigara în faţa uşii
şi îmi amintesc cum ieri
vânzătoarea aia nouă şi tânară se plictisea
la geam
dimitrie




***
chiar în acest moment un
şobolan călcat de o
maşină
pe bulevardul principal
labele lui
sunt despicate
în aer
şi blana însângerată
ţeasta lui
este făcută
zob
chiar acum
stau
pe marginea
trotuarului
cu un buchet
de flori în mână
şi cu o geantă
pe umăr
un tip cu
chelie cu
o geantă pe umăr
în faţa unui
şobolan mort
şezând
pe marginea trotuarului
cu picioarele
aruncate în lături
şi eu o să
zdohnesc în curând
am să dau
ortul popii
carnea mea
o să se
împută
la marginea cartierului
o să înot
în şanţurile de
scurgere cu
un buchet de
trandafiri în mână
eu sunt
dimitrie crudu
port un palton vechi
şi nişte
mănuşi împrumutate
în boarfele astea
zac sub glod
şi îmi putrezesc
naibii
unghiile şi părul
tot timpul de acum
încolo suntem în 1998
nimicul
cu hârleţul băgat în pământ
învelit în
hârtie de tort tu
deja ştiai tu
ai ştiut
dintotdeauna
câtdegustoasesuntbomboanele
e ora
două
eu stau pe
marginea trotuarului de
câteva ceasuri
şi mă uit
la un şobolan mort
vântul
nu bate
şi din cauza asta
îmi este tot mai
greu să mă
îndrept undeva
scuip în
palmă
în faţa blocului tău
lovesc cu
toată puterea
în aer
blocul tău e
peste drum
bat la
uşă
am un
buchet de flori
în mână
în geantă am
un şobolan mort
îţi întind geanta
şi plec
florile le arunc
în prima ladă
de gunoi


somnul tatălui lui dimitrie

uşile lovindu-se de pereţi
zgomote doi peri
albe ude
tatăl meu doarme pe balcon
ascuns sub cearceafuri
perna îi cade pe podea
alături de ciorapii murdari
alături de pantofii vechi
în cameră e întuneric
fereastra deschisă
miroase a peşte
pute un scaun
fără un picior
picioarele tatălui meu
păroase dezvelite
un alt scaun e fără spătar
mâinile îi spânzură în jos
asudate
pe masă pahare farfurii
căni murdare
pe podea urme coji
ca pe un pod subţire
tatăl meu vorbeşte în somn
o lampă prăfuită arde
foi de hârtie mototolite
albe
ca un pumn strâns
împrăştiate
cad jos
pereţii sunt înalţi
pietre puse
una peste alta
e un dulap deschis
tatăl meu
strigă în somn


***

un gândac merge spre capătul celălalt
al mesei
şi se uită la lună
sunt scaune pahare sunt farfurii
nu se opreşte
e negru la culoare
e noapte afară
el este
nemaipomenit de singur
eu mă
asşez pe un scaun alături
şi îl
privesc


***

eu deja nu mai am nici o problemă
mi-am cumpărat şi marmoră
e albă e
strălucitoare

am fost şi am văzut
şi locul ăla
sunt şi niste copaci acolo
înalţi înalţi

şi ştii
marmora se potriveşte
de minune cu restul




XXXX
părul ei îi atingea
ţâţele
le acoperea
nici nu se mai vedeau
hainele ii erau prea
strâmte
fugea ca lolita prin grădină
ţâţele ei în formare
abia mijite
se claătinau
îi dădeai părul într-o parte
cu limba
simţeai cu gura deschisă
cum i se rotunjesc ţâţele
ai atins-o cu mâna
a zăngănit
hainele ei îi plesneau
ca nişte seminţe
între dinţi



XXXX

te-am văzut vorbind cu portarii pe scări şi
m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit
şi n-am vrut să intru în clădirea asta
Stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în
mână altădată
beam vin împreună în parc

Din staţie îţi vedeam ridurile ţi se văd de la
o poştă
degeaba porţi ochelari şi bei lapte
şi flirtezi acum cu portarul ăla tânăr degeaba
degeaba ai mers cinci ani la facultate
şi ai transcris în caiete nişte gânduri
înţelepte

am urcat într-un troleu şi am coborât
peste o staţie poate eu arăt şi mai
lamentabil





XXXXX

astăzi am văzut un gândac
cum străbătea sufrageria
şi tu astăzi trebuia
să vii la mine Maria

a rămas într-un colţ
nu vroia să intre în gaură
EU TE AŞTEPTAM şi mă gândeam
că şi el poate te aştepta







AKVIKA
(în spiritul lui Allen Ginsberg)

I

Când tu mă aşteptai în faţă la
anotimuri ce s-a petrecut în
sufletul tău
Akvika este mai mare decit Turnul
cu apă Este mai mare decât
clădirile roşii decât
Toate pavilioanele decât toate
Adăposturile decât
Tot ce am auzit până atunci
Sufletul tău străluceşte pe stradă
e un abur deasupra zăpezii E
Akvika care este multicoloră E
Akvika
Care are ochii închişi şi
Zboară
Inima ta nu are pietre în gură nu
Are nasturi în buzunare nu
Are frunze de brusturi în mână
Akvika se afă
La etajul nouă şi are
Ochii inchişi Deasupra zăpezii
Sufletul tău doarme deasupra
Zăpezii
Akvika este Inima ta Akvika
Care doarme deasupra zăpezii
Abur deasupra zăpezii
Pietre îngheţate Deasupra zăpezii
Inima ta deasupra zăpezii

II

Ce este ceea ce nu este deloc
Akvika deasupra străzilor
Akvika deasupra magazinelor cu
multe etaje
Akvika deasupra intersecţiilor
deasupra
Semafoarelor deasupra
faptului că nimic nu mai poate
exista
strigam ca marius ianus în mijlocul
străzii
ce este Akvika ce este nimicul
ce este floarea-soarelui
Akvika deasupra blocurilor cu
şaisprezece etaje
deasupra ascensoarelor
care se ridică goale în cer
Akvika nimic nu e mai de preţ ca
akvika
ziceam ca marius ianus
o chitară care cânta singură e
Akvika
o cană care se umple singură e
Akvika
o casă din care toţi au plecat e
Akvika deasupra straăzilor
Akvika deasupra troleibuzelor
Akvika deasupra băncilor goale
din parc Akvika
alegram ca marius
ianus prin mijlocul magazinului cu
multe etaje şi strigam deasupra
magazinului ăsta e
Akvika dar aveam gura închisă
dar aveam gura închisă

III

suferinţa e mai puternică decât
Akvika
pentru că nu e pentru că
nu e în faţa unor uşi închise
în faţa unor farfurii goale în faţa
ta care nu ai faţă pentru că
nu e nimic nu e mai de preţ decât
akvika decât
aerul rece pe care-l tragi în piept
pentru că nu e
pe soarele care apare îl doare în
cot
de mine
singurul lucru care e important
este akvika pentru că nu e
cu vocea strangulată zic
nişte farfurii goale nişte
uşi închise
niste ferestre îngheţate pentru că
nu e zic
nici măcar akvika
pentru că nu e şi am rămas doar eu
care deschid uşa pentru că
nu e pentru că nu e
deschid uşa pentru că
nu e
akvika




IV.


Stai aici şi te temi că nu ai sa poţi dormi la noapte, că
Ai să înnebuneşti, Akvika, "toţi o să înnebunim la un moment dat la noapte", te
Opreşti în mijlocul străzii, Akvika "copiii goi vor să vadă soarele", când nu
Poti plânge, vrei
Să vezi soarele,
ca marius ianus Vrei să vezi soarele,
Caând nu poţi plânge sau măcar pe akvika

Cu toţii vrem să vedem akvika Cu toţii vrem să vedem akvika
Inima mea e plină de sânge la fel ca a lui marius ianus
Ochii mei ochii mei unde sunt cei care vor să vadă akvika unde sunt cei
ce m-ar fi putut iubi
Ochii mei ochii mei unde sunt cei care ar putea să-mi spună
iată aceasta e akvika

Suferinţa e mai puternică decât orice în lumea asta
Doar akvika
Doar mâinile mele doar
Degetele mele de la picioare ar mai putea să-mi
spună
unde e akvika

şi ai vrea să ieşi în stradă şi ai vrea să vezi
Ceea ce ţi-a lipsit dintotdeauna
Ceea ce nu ai avut niciodata
adică akvika

Dar acum stai aici şi te temi că nimeni nu o să apară că nimeni un o să te
îmbrăţişeze şi n-o să-ţi spună iată akvika iată akvika
şi nu îndrăzneşti să ridici capul.


V.

Acum ar trebui să se schimbe totul dar tocmai acum nu se schimbă nimic
ţ de akvika aminteste-ţi de akvika
Trage aer în piept aminteste-ţi de akvika
Nu poţi fi singur priveşte norii
Ceea ce te înconjoară e akvika
Ştiu că nu poţi zâmbi akvika
Noaptea e primitoare casa ta are uşile deschise
Toate usile ei sunt larg deschise akvika

Cine ar putea sa zică akvika cine
Ar putea repeta akvika
Acum voi vedea ceea de ce ma tem cel mai mult
voi vedea akvika Cine ar putea să zică
Oare akvika are nume
Oare akvika are voce
O veţi vedea în curînd la ferestrele astea luminate O veţi vedea degrabă
după uşile alea închise
deasupra acoperişurilor multicolore
deasupra apei verzui
Amintiţi-vă de akvika
nu uitaţi de akvika
Când intri într-o casă străină
Unde nu-i nimeni absolut nimeni
şi unde nimeni nu o sa intre niciodată
amintiţi-vă de
akvika

VI.
Acum ştii că sunt oameni care te iubesc akvika
Care stau după draperii violete care stau şi
se gîndesc la tine Akvika

Am vazut şoareci care au murit
în numele tău am vazut soareci care şi-au ieşit din minţi pentru că nu te-au văzut niciodată
akvika
Am văzut oameni care erau foarte singuri pentru că nu erau cu tine akvika

Când ai să deschizi uşa după ea e akvika
Când calci pe zăpadă
mergi către akvika
şi akvika nu este
brusc, înteleg asta si
Sunt atât de fericit


VII

stai în faţa unei uşi închise şi te întrebi

Cine ştie ceva despre akvika?
Pe cine-l interesează akvika?

Am vrut să-mi cumpăr un pulovăr, iar dupa aceea l-am aruncat într-un canal
Cu toţii am făcut asta măcar o singură dată în viaţă

Am vrut să vorbesc despre gol şi am început
Să vorbesc despre mine

Am vrut să vorbesc despre noroiul de pe stradă şsi am început să vorbesc despre mine
Cu toţii am făcut asta macar o singură dată în viaţă
şi atunci am izbucnit în lacrimi

Haideţi mai bine să vorbim despre noi
Dar vorbim despre noroiul de pe stradă
Şi akvika unde e oare akvika

luni, 19 decembrie 2011

Poetă din Banat Nico Pap şi-a citit ieri poeziile la Atelierul Vlad Ioviţă din Chisinau. A fost o atmosferă incendiară. Hose Pablo a comentat cu foarte mult interes poeziile Nicoletei. Anatol Grosu a analizat fiecare poezie în parte. Şi la fel a făcut şi Moni Stănilă. S-a vorbit şi despre părţile mai puţin reuşite, dar şi despre calităţile poeziei Nicoletei.

Eu am obserrvat că poeziile ei se pot împărţi în două categorii, în poezii livreşti şi în poezii care au ca punct de plecare experiente de viata cu mult mai mature pentru varsta ei.

E o poeta autentica si adevarata. Sper sa evolueze si sa-si dea drumul. Adica sa nu se opreasca la jumatatea drumului, dar sa mearga pana la capat.

Oricum, nu am mai ascultat de mult cu atata placere poezii. Mersi, Nico pentru asta.

Tot astazi am lansat antologia COVOARE MOLDOVENESTI la Liceul SPIRU HARET.

Natalia Graur ti-a popularizat poeziile printre elevi. A citit cu o voce coplesita de emotii.
Vasile Ernu conferentiaza la Universitatea din Barcelona

Luni, 19 decembrie 2011, la orele 18.00, Vasile Ernu va susţine o prelegere cu titlul Homo sovieticus, o identitate ideologică în cadrul cursului de Master Construcció i Representació d’Identitats Culturals de la Universitatea din Barcelona.
Evenimentul este organizat de Marie France Borot şi Corina Tulbure, Universitatea din Barcelona.

Joi, 22 decembrie 2011, de la orele 19.00, Vasile Ernu va susţine de asemenea o conferinţă pe tema Despre comunism înainte şi după „moartea” sa, alături de Rafael Poch de Feliu, ziarist La Vanguardia, corespondent pentru Europa de Est, Rusia şi China, autor, printre altele al cărţii La Gran Transición, Rusia 1985-2002, Editura Planeta Critica, Barcelona.

Cu acest prilej, Ernu va vorbi despre viaţa cotidiană în URSS, avînd ca punct de plecare volumul Născut în URSS, apărut de curînd la editura Akal din Spania, cu titlul Nacido en la URSS (traducere de Corina Tulbure). Rafael Poch de Feliu va aborda tema viitorului comunismului după mitul „sfîrşitului istoriei”.

Moderator: ziaristul Roger Mateos.

Evenimentul este organizat de Casa de l’Est, cu sprijinul Institutului Cultural Român din Madrid şi al Editurii Akal, şi va avea loc la librăria Espai Mallorca.

sâmbătă, 17 decembrie 2011

Duminica, la ora 17.00, la Atelierul Vlad Iovita vine poeta din Timisoara Nicoleta Pap. Haideti sa-i ascultam textele!

vineri, 16 decembrie 2011

Sambata, adica maine, la ora 15.00 ne intalnim la Vlad Iovita! Atelierul are loc la Biblioteca B P Hasdeu!
Colega noastra Ecaterina Bargan a intrat in Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova.

joi, 15 decembrie 2011

Vineri la cenaclul Republica vine Emilian Galaicu Paun. Cenaclul incepe la ora 17.00! Va fi foarte fain!
Tot la sase, sa lanseaza un nou volum de proza al lui Antaol Moraru NU ma atinge! La libraria din Centru!
Peste o ora, se vor da premii pentru cei mai bun ziaristi ai anului. Oare Sandu Vakulovski se va regasi in lista laureatilor? Dar Iulian Ciocanu? Sau Radu Benea?

Nu stiu care sunt criteriile, dar stiu ca acesti oameni merita!
Eugen Cioclea



XXXX


Din câmpul de

cărţi

numai cartea caeasta
nu va pricepe vreodată
ce scrie în
ea
O dezamagire


O suta de exemplare din antologia COVOARE MOLDOVENESTI am publicat-o pe datorie. Urmeaza sa intoarcem editurii 2800 de lei. Cand am hotarat sa merg la acest poas nici prin cap nu-mi trecea ca risc enorm. Aveam impresia ca a vinde o suta de exemplare e cum ai manca seminte de floarea soarelui. Dar nu a fost sa fie asa. Toate s-au dovedit niste simple iluzii. Antologia prozei tinere basaraben- cartea cuprinde 16 scriitori tineri- cei mai tineri- pur si simplu nu se vinde. O suta de exemplare nu se vand!

Azi m-a sunat editorul acasa si mi-a cerut banii!

M-a amenintat! Mi-a vorbit cu o voce dura!

Am reusit sa aman scadenta pana pe 15 ianuarie!


Mai mult nu mai vreau sa mai scot carti pe datorie!

marți, 13 decembrie 2011

Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski la Braşov




Miercuri, 14 decembrie, moderez alături de Mihail Vakulovski cenaKLUbul TIUK! în Rockstadt de la ora 18:00.

Invitaţi: Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski. Vor citi din „157 de trepte spre iad sau Salvaţi-mă la Roşia Montană” şi “Sagarmatha”, roman şi poeme revoluţionare.

Lecturi, interviu live, discuţii!

Concursul editurilor Cartier şi CDPL: cine pune cea mai provocatoare întrebare lui Alexandru Vakulovski şi Moni Stănilă primeşte cărţile autorilor cu autograf.

Concurs surpriză al editurii Casa de Pariuri Literare: cîştigătorul va primi ultimul roman al prietenului nostru George Vasilievici, “Viseptol”.

Vă puteţi confirma prezenţa aici.

Vă aşteptăm cu drag!






Posted by A.R. Deleanu on decembrie 12, 2011