Nepotul lui Dracula
Fragment din romanul în pregătire

Autor: Alexandru MUSINA




Orice asemănare cu nume, persoane, situaţii sau întîmplări din realitate e pur întîmplătoare.



Prolog



Aceasta e adevărata poveste a nepotului lui Dracula.
Îl chema Florin Angelescu Dragolea şi era asistent de literatură franceză la noi la facultate. Studenţii – din comoditate, din răutate? – îi spuneau profesorul FAD. Dar numai fad nu era profesorul FAD. Îl remarcai imediat, oriunde l-ai fi întîlnit. Pe stradă, în autobuz, pe terasa unui restaurant sau pe culoarele facultăţii. Înalt de peste 1,80 m, uşor adus de spate şi slab, foarte slab – „un sac de oase“, cum îi plăcea să se alinte –, avea o faţă prelungă, cu pomeţi ascuţiţi, nas acvilin, frunte înaltă, de poet, sprîncene negre şi dese şi ochi mari, căprui, uşor exoftalmici, în mijlocul a două imense cearcăne albăstrui-violete. Părul negru, cu fir drept şi lucios, lung pînă la umeri, îl purta pieptănat pe spate şi dat după urechile mari, discret clăpăuge. Cînd zîmbea – şi zîmbea adesea, fiindcă era un tînăr timid şi bine educat – lăsa să i se vadă un şir de dinţi ascuţiţi, fără nici o carie, doar uşor îngălbeniţi de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal, în gingiile roşii-roşii, ca ardeiul iute.
Fade, în schimb, erau cursurile lui; ba chiar indigeste, dacă nu de-a dreptul aberante. Cel puţin aşa le considerau studenţii noştri, exasperaţi că nu înţeleg mai nimic. Şi nu înţelegeau deoarece profesorul FAD – mai exact asistentul cu doctorat şi drept de cursuri magistrale, cum preciza, cu orice ocazie, şefa lui de colectiv, doamna conferenţiar Loredana Bernic Atodiresei – se încăpăţîna să le ţină, da cappo al fine, exclusiv în franceză. O franceză distinsă, de secol XIX, uşor rîrîită, cum se purta la noi în cercurile aristocrate din perioada interbelică. De care junele Florin era foarte mîndru. Şi avea toate motivele să fie: comisia de doctorat, impresionată de franceza lui cursivă şi elegantă, îi acordase summa cum laude pentru teza Sémyose de l’oubli et du souvenir chez Marcel Proust, coordonată de celebra doamnă Aliona Verbinski Simionescu, semioticiană de renume european.
Din păcate, studenţilor noştri prea puţin le păsa de distincţiile academice şi de doamna Verbinski Simionescu. Cum nu le era profesoară, însemna pentru ei tot atît cît felahii din Delta Nilului sau vînătorii de capete din jungla amazoniană. Problema lor era limba în care preda profesorul FAD. În anul întîi, cu eforturi titanice, învăţaseră dialectul franco-român şi pe cel anglo-român din facultatea noastră, în care predau toţi colegii şi toate colegele lui FAD. Ajunseseră, vorba profesorului Peteanu, la un modus vivendi cu profesorii lor. Dar să-ţi ţii tot cursul în franceză-franceză, Sorbona 100%?! De asta doar un ciudat ca profesorul FAD era în stare!
Ca să-l citez pe rabinul din Dorohoi: studenţii aveau dreptate, dar şi profesorul avea dreptatea lui. Pe meleaguri străine, această „contradicţie sistemică“, cum ar spune Darius Stroescu, ar fi dus la un conflict academic, cu victime de ambele părţi. Lucru, însă, de neimaginat în facultatea noastră. Pentru a înţelege de ce, poate că ar trebui să dau cîteva explicaţii suplimentare pentru iubiţii mei cititori din SUA, Tunisia sau Danemarca, dar şi – de ce nu? – pentru cei din China sau îndepărtata şi misterioasa Malaiezie, care cunosc prea puţine despre psihologia poporului român şi specificul sistemului nostru universitar.
La noi, ca să zic aşa, profesorul e rege, predă ce şi cum vrea el. Nu contează ce scrie în programa afişată pe site-ul universităţii. Totul e ca nimeni să nu facă reclamaţii. Şi nimeni nu face reclamaţii. Pe de o parte, fiindcă studenţii nu citesc site-ul universităţii. Pe de altă parte, pentru că reclamaţii nu fac decît cei care nu reuşesc să-şi finalizeze studiile. Dar asta nu se întîmplă niciodată: universităţile au nevoie de studenţi, de cît mai mulţi studenţi, fiindcă statul le finanţează în funcţie de numărul acestora. Studenţii au nevoie de diplomă, deoarece firmele private şi instituţiile statului angajează – din inerţie sau aşa cere nomenclatorul de funcţii? – de preferinţă absolvenţi de facultate cu diplomă. Orice fel de diplomă, că oricum nu ştiu nimic utilizabil şi trebuie să înveţe totul: „la locul de mun-că“, cum se zicea pe vremea comunismului, sau prin tot soiul de traininguri şi team-buildinguri.
În plus, poporul român e unul paşnic, urăşte din suflet conflictele. De aceea, studenţii, profesorii şi conducerea universităţii au adoptat, spontan şi de multă vreme, deviza de bază a oricărei democraţii, sintetizată genial în şlagărul lui Frank Sinatra: „I did it my way“. Pe româneşte: fiecare cu treaba lui.
Astfel, profesorul FAD ţinea acelaşi curs, care era, la literă, teza lui de doctorat, atît la anul I, cît şi la anii II şi III. E drept, sub nume diferite: „Literatura franceză medievală“, „Literatura franceză clasică“, „Literatura romantică franceză“, „Literatura franceză modernă“ ş.a.m.d. Studenţii, cu minime excepţii (eternele tocilare!), chiuleau cît puteau. Ca apoi, în sesiune, să înveţe pe de rost cîteva fraze-cheie, cu care să-şi ia examenul. Dacă nu-l luau, nici o problemă: noul sistem de promovare, introdus la presiunile Uniunii Europene, bazat pe aşa-zisele „credite“, le permitea să ajungă în ultimul an cu cîte 5, chiar 6 examene restante din anii I şi II. Un sistem aparent complicat, dar extrem de convenabil. De exemplu: oricîte examene ar fi avut de dat cu profesorul FAD, nu trebuiau să înveţe, de fapt, decît un singur curs. Aşa încît, în sesiunea specială de dinaintea susţinerii examenului de licenţă, se mobilizau, toceau zi şi noapte, consumau tone de cafea şi fumau camioane întregi de ţigări, deveneau tot mai palizi, se anemiau cu totul încercînd, nu atît să înţeleagă, cît să înveţe pe de rost formulele magice, semiotic-proustiene, care să le deschidă poarta promovării.
Dacă nu reuşeau şi nu reuşeau, intervenea, salvator, doamna Enikö Trăistaru, secretara şefă a facultăţii. Care, cu metode specifice, rezolva problema. Care erau aceste metode? Mai contează?! În fond, ca să-l parafrazez pe Darius Stroescu, într-o democraţie important este ca problemele, conflictele inerente să fie rezolvate pragmatic, pe baza unor principii, prin dialog, cu argumente raţionale. Or, la noi, chiar dacă încă nu stăm prea bine cu principiile, cu dialogul şi argumentele raţionale, pragmatica e regină. Iar cei care fac ca voinţa ei să devină fapt sînt secretara sau şeful de cabinet (pe stil vechi: dama de companie sau majordomul).
Dar profesorul? Încă n-a ajuns un simplu prestator de servicii, un fel de maseur sau kinetoterapeut intelectual; el rămîne în continuare rege, e suveran pe disciplina lui. Atîta doar că nu mai e, ca în trecut, un rege absolutist, care taie şi spînzură, ci unul modern, constituţional. Poate să predea ce vrea şi în ce limbă are el chef, cu condiţia ca democraţia să triumfe şi tot studentul să promoveze.
Dar să lăsăm democraţia în pace şi să ne întoarcem la povestea noastră.
CAPITOLUL I.
În care profesorul FAD, invitat de două studente la „Roata Norocului“, descoperă biftecul tartar
– 1 –
Totul a început joi, 4 mai 2006, la ora 5 după-amiază, în sala T.P. 11. O sală înaltă şi îngustă, proaspăt zugrăvită în alb, cu ocazia vizitei unei comisii de acreditare de la Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului. Cele 12 bănci lungi, din lemn masiv, de stejar, cu banchete înguste şi pupitre la fel de înguste, uşor înclinate, cu cîte un şănţuleţ în partea de sus, pentru toc şi căli-mară, datau din vremile istorice ale înfiinţării universităţii noastre, acum mai bine de 50 de ani. Aerul lor auster te făcea să îţi aminteşti, involuntar, de mohorîta epocă şi de severa educaţie comunistă. Sau, ca să gîndim pozitiv, cum mereu ne îndemna, în şedinţe, decanul Miky, de un colegiu catolic, mai exact iezuit. Cu singura diferanţă, vorba lui Derrida, că, în locul crucifixului cu Cristos răstignit, pe peretele din faţă era o tablă mare din sticlă albastră, ciobită în dreapta sus. Şi, desigur, cu alte două mici deosebiri: mirosul – în loc de tămîie şi săpun, mirosea discret, dar persistent, a baiţ, cu care băncile erau date înaintea fiecărui an universitar – şi inscripţiile de pe bănci – scrijelite cu briceagul sau cu acul de păr, scrise cu pixul sau cu markerul negru, apoi fixate întru eternitate prin straturi succesive de baiţ – prea puţin catolice.
E drept, mai găseai printre ele şi „kenosis“, „akedia“, „sacru şi profan“, „aletheia“, „Sodoma & Gomora“, „vis profetic“ sau „metanoia“, chiar „E=mc2“, „mimesis, catharsis“, „imanent şi transcendent“, „sem/semem“, „nomen est omen“, „nominalism vs. Realism“, „homo homini lupus“, „heautotimerumenos“ ş.a.m.d. Dar în rest... „Muie la Politehnică!“, „Nuţi e o vacă.“, „Ba tu eşti vacă, boule!“, „felaţie super: 072xxxxxxx“, „Hai Steaua!“, „Nora şi-a pus-o cu Tavi“, „So what?“, „cîine pînă la moarte“, „marţi, 14.30, ARO“, „T.C., te urăsc!“, „A.C., te iubesc!!“, „mor fără o linie!“, „321:7=?“, inevitabila „Mimi + Soso = Love“; plus o sumedenie de nume şi iniţiale pe care doar un paleograf francez sau un specialist american în studii culturale le-ar putea descifra: „Vasile“, „M.J.“, „V.D.“, „DUNA“, „M.K.“, „L.S.D.“, „Virgi“, „h.b.“„Dodo“, „K.u.K“, „Vg“, „Ţucu“, „S.A.T.O.R.“, „Exz“ etc., etc.
În picioare, în spatele catedrei – de fapt, o masă dreptunghiulară ceva mai înaltă, acoperită cu o pînză roşie îmbibată cu praf de cretă –, în costumul lui de tergal, gri închis, cu cămaşă albă şi cravată în dungi, albastru cu galben, profesorul FAD privea ţintă, cu ochii lui mari, căprui, uşor exoftalmici, zidul alb din faţă şi îşi ţinea cursul despre semioza uitării şi amintirii la Marcel Proust, care în orarul anului II figura drept „Literatura romantică franceză“. Vorbea rar, cu o voce gravă, răguşită, de fumător adevărat:
„Denotativ, strict semantic, «Swan» înseamnă, în engleză, «lebădă», mai exact «lebădoi», ceea ce ne face să ne gîndim, mitosimbolic, la una dintre întrupările, avatarul, cum ar spune Rubédien de la Pine Conard, lui Zeus. Să fie Swann o întruchipare a lui Zeus, divinitate păgînă şi înlocuitor al tatălui iudeo-creştin al lui Marcel, mereu absent? Răspunsul este: da. Vom avansa, aşadar, spunînd că markerului mito-semiotic Zeus i se asociază, automat, mitemul Leda. Deci, Leda şi lebăda sau, ca să fim semantic exacţi, şi lebădoiul. Dar cine e Leda? Albertine, Odette? Poate Marcel, pe care Swann îl atrage în arcanele unei dimensiuni interzise, ascunse a Erosului? Cum demonstra Brigitte Neuschenk Hmelnitzky, în procesul alchimic al amintirii şi în această l’oeuvre au noir care e scriitura, sexul în sine, diferenţele sexuale, semnele exterioare ale acestora, sînt nesemnificative. Semnificativă e doar relaţia, conexiunea semiotică. Sexul înseamnă conexiune, semioza înseamnă conexiune, scriitura înseamnă conexiune. Dar şi conotaţie. Denotativă e doar viaţa obişnuită, nesemiotizată“.
Franceza lui elegantă, de secol XIX, uşor rîrîită, cum se purta în cercurile aristocratice de la noi din perioada interbelică, plutea peste sala aproape goală. În prima bancă, cele patru tocilare ale anului II, franceză – Dumitriţa Popeangă, Ildiko Novacek, Simona Silberstein şi Constandina Burliuc –, înarmate cu pixuri şi caiete studenţeşti, îşi luau notiţe de zor, aruncînd din cînd în cînd priviri admirative către profesor, întocmai Cătălinei către Luceafărul eminescian. În ultima bancă, Cezar Mămăligă, unul dintre cei trei băieţi din an, adormise, întins cît era de lung, cu faţa lui fioroasă, de pirat, cu părul negru, cîrlionţat, cu un cercel de argint în nara stîngă şi alţi doi în fiecare ureche, mîngîiată de razele blînde ale soarelui de primăvară, rupt de cheful crîncen din noaptea precedentă, din camera 16 a căminului 10. Dar de ce nu dormea Cezar la el în pat, în loc să se chinuiască pe bancheta tare şi îngustă? Pentru că deviza lui era: „Proful care te vede la curs nu te pică la examen“. Aşa încît, avea grijă să fie remarcat la începutul şi sfîrşitul fiecărei ore; iar în rest, instalat strategic în ultima bancă, în funcţie de situaţie, fie moţăia cu capul în palmă, fie se întindea şi dormea pur şi simplu. În faţa lui, plasate în aşa fel încît să-l acopere, ciufulite, cu feţe buhăite şi ochii împăienjeniţi, se străduiau să se prefacă că iau notiţe 4-5 participante la cheful din camera 16, la fel de obosite, dar fără curajul şi abilitatea lui Cezar. Sau, pur şi simplu – aici tind să le dau dreptate feministelor – victime ale mentalităţii patriarhale, falocentrice, care spune că femeia trebuie să asculte de bărbat, orice bărbat.
În mijlocul sălii, însă, strălucea o oază de feminitate trendy, de stil şi rafinament: o blondă abia coborîtă dintr-un pictorial „Playboy“ sau dintr-o reclamă la tampoane absorbante şi o brunetă descinsă de pe platourile de filmare ale unei telenovele. Prima, visul oricărui occidental, de la adolescentul cu coşuri şi fără nici un ban pînă la octogenarul putred de bogat conectat la tot soiul de aparate, era o păpuşă Barbie în mărime naturală, înaltă de 1,75 m, cu bucle blonde, care i se revărsau pe umerii marmoreeni, ochi mari şi albaştri, umbriţi de gene lungi, acoperite cu un praf argintiu, buze pline, date discret cu carmin şi doi sîni generoşi, albi şi fremătători. Cea de-a doua, o adevărată hurie din raiul lui Allah, ceva mai scundă, avea o faţă ovală, cu trăsături perfecte – ochii ca mura, sprîncene trase cu condeiul, nas grecesc, buze fine, date cu un glossy mov– şi o coamă de păr negru, des şi cîrlionţat.
În mîna dreaptă cu cîte un pix subţire de aur, cu vîrful sprijinit de foaia unei agende legate în piele, cele două butonau de zor cu stînga la cîte un telefon mobil ultimul răcnet, şi el din aur: placat cu mici cristale Swarovski, cel al blondei, respectiv cu mici smaralde, cel al brunetei. Era modul lor inteligent şi elegant de a se preface că sînt atente, că-şi iau notiţe, în timp ce conversau prin sms-uri.
Dar profesorul nu avea ochi nici măcar pentru ele, deşi erau întruparea frumuseţii feminine a celor două neamuri nobile din care se trage poporul nostru, dacii şi romanii, şi purtau, prinse în breteluţe subţiri, rochiţe semitransparente de vară, roz, respectiv turcoaz. Privea ca în transă zidul imaculat din faţa lui, continuîndu-şi, imperturbabil, semioza capodoperei lui Marcel Proust.
„Nu s-a subliniat îndeajuns proiecţia transcendentă, dimensiunea christică a ritualului ceaiului şi madlenei. Mama, icon al Fecioarei Maria, cum ar spune Rubédien de la Pine Conard, îi dă fiului ei Marcel nu doar viaţă, ca orice mamă obişnuită, ci şi euharistia. Madlena e urma azimei, iar ceaiul a sîngelui Fiului Omului, într-o lume desacralizată, a absenţei Tatălui, devenit un fel de Deus otiosus, cum ar spune Mircea Eliade. În noua epistemă, definită de Foucault în Cuvintele şi lucrurile, individul, în cazul nostru Marcel, nu mai are conectori simbolici în sus, ci numai în lateral. Semiotic, viaţa, realitatea, propria biografie, arta însăşi devin rizomatice, cum au demonstrat Deleuze şi Guattari, şi, în ultimă instanţă, autotelice. Prin madlenă şi ceai, Marcel, individul real, autorul, nu are acces decît la Marcel personajul, devenind astfel, în urma căutării, a questei sale, care e o resemantizare a căutării Graalului, Marcel scriitorul, un om salvat nu prin credinţă, ci prin scriitură.“
„Ma plicti de mor!“ a apărut pe ecranul mobilului huriei brunete.
„Shi eu“ pîlpîi pe mobilul păpuşii Barbie.
„Shi?“
„??!“
„Ce f.?“
„Il asteptam pe sclavul tau S. sa iasa de la job.“
„Micutul de Sorinel, il cam exploateaza, dragul de el... Tu pricepi ceva?“
„Da, dar tot boring e.“
„Ce?“
„Ce zice“
„Cine?“
„FAD.“
„Chiar pricepi?“
„Pozitiv. Da-i aiurea!“
„?“
„Cica mama lui P. e Fecioara M.“
„Monroe?“
„Maria, fata! Mama lui Isus. Iar madlena e impartasanie“
„Imparta... ce?“
„Azima, prescura.“
„??“
„Paine, ca la Pasti! Iar ceaiul e vinul sfintit“
„Wow! E dus cu pluta rau! Da’ cine-i Madlen?“
„Hi, hi! Nu-i gagica, e o prajitura.“
„Praji?“
„Da, praji. Miam, miam, papa bun!“
„Praji sau paine?“
„Shi, shi“
„Există o subtilă relaţie semiotic-psihanalitică care o leagă pe mama lui Marcel de Albertine. Nu e vorba doar de două vîrste, de două etaje ale unei feminităţi omniprezente, pe care, se ştie prea bine, Marcel însuşi va sfîrşi prin a şi-o asuma, ambele difuze, evanescente. Cu diferanţa, cum ar spune Derrida, că prima e protectoare, hrănitoare, iar ce-a de-a doua e provocatoare, disruptivă. E semnificativ că urma, madlena, mai exact gustul ei, cel care declaşează anamneza existenţială, nu reinstaurează prezenţa tatălui, ci a lui Swann şi, mai tîrziu, a ducelui de Guermantes. Iar dintre fetele în floare pe cea a Albertinei. Înghiţirea madlenei declanşează un proces freudian de refulare-sublimare, pentru că cel înghiţit simbolic nu e tatăl, ci urma lui, Swann şi ducele de Guermantes, iar cea care trezeşte impulsuri erotice, canibalice, nu e mama, rămasă la stadiul strict culinar şi spiritual, ci Albertine.“
„Ce zice? Ce zice?“, a clipocit ecranul placat cu smaralde.
„Cica Swan e tata si Albertine e mama“
„Swan, who?“
„Unul din roman.“
„Si A?“
„Tot.“
„A. e mama lui P.?“
„Nu. E gagica lui. Dar asa zice F., ca mama e gagica.“
„Shi S.? Tata?“
„Nu. Nici. Iubitul, ca P. era gay“
„Pe buneee!“
„100 %“
„Ce cool! P. gay! E tare F.“
„Ti-am zis... pare expirat, dar le are la meserie.“
„Meserie?!“
„Semiotici, chestii...“
„Zici tu?“
„Yes. E, k lumea în fr.“
„Pe bune?“
„100%. Dar sa ne gindim cu cine seamana. Ce zici, cu M.M.?“
„Moartea-n vacanta?“
„Nu, nu. Think about it! Cearcane, colti, pleata...“
„Gorila?“
„Hi, hi! Nu. Marilyn M., fata.“
„Monroe?“
„Nu, fata! Manson.“
„So what?!“
„Just for fun. Shi cu mai cine? Ochi bulbucati, slab...“
„Melcul?“”
„Hi, hi! Melcul?! Slab, par negru, dat pe spate...“
„Nicolas Cage?“
„Nu-i rau, nu-i rau. Dar dintii, coltii?“
„Pe asta ai mai zis-o.“
„So what? Atans: colti, colti, colti...“
„Dracula?“
„Bingo! Vezi ca esti desteapta, fata!“
„Parca ziceai ca cu M. M.?“
„Shi, shi“
„Dar să revenim la începutul romanului. Autorul-personaj-narator e, semiotic, un non-Marcel, mai exact un minus Marcel. Este un imens gol, o lipsă, pe care o va umple scriind, printr-un fenomen sui-generis de autogenerare scripturală. Marcel nu naşte, ci se naşte, nu creează, ci se recreează. Este, ceea ce Umberto Eco numea gradul zero al scriiturii, cel care precedă Big Bang-ul din care va lua naştere universul romanului. Să nu uităm, Proust a fost contemporan cu Einstein şi cu Freud, ba chiar i-a precedat puţin pe amîndoi. Proust e primul autor cu o înţelegere relativistă şi holistă a semiozei scripturale, dar şi primul care transformă în text compensarea simbolică. Cum spunea marele proustolog şi psihanalist polonez Tadeusz Lieberman Kolakovski: «Dacă nu ar fi existat Proust, nu l-am fi putut înţelege cu adevărat pe Sigmund Freud». Nu întîmplător, gîndirea celor trei, deşi puternic secularizată, e irigată de semioza kabbalistică, e punctul final al unui travaliu semiotic de sute de ani.“
„Saracutul, cum arata!“ a apărut pe mobilul cu smaralde
„?“
„FAD. Ce mecla de loser are! E naspa rau.“
„Nici chiar. Nu ziceam ca seamana cu Marilyn M?”
„Monroe?“
„Hi, hi! Nu, Manson.“
„Ar vrea el!“
„Deshi... Putin fard, putin ruj, ceva toale mai fancy...“
„Nix. No chance!“
„Nu fi rea! Nu-i cel mai sb.“
„Zici?“
„100%“
„Dar tot ma plicti, de-mi vine sa mi-o pun cu el...“
„Hi, hi! Good idea! “
„Mitocritica şi antropologia imaginarului, a lui Gilbert Durand, ne ajută să descifrăm semiotic sensul şi semnificaţia, în romanul lui Proust, ale vechilor castele şi catedrale, ca şi pe acelea ale seratelor muzicale de la familia Verdurin. Toate vestigiile istorice, încă în picioare, atît de dragi lui Marcel, nu sînt decît sublimarea maiestuoasă, lapidară am putea spune, împreună cu Helmut Heinz Vörterbucher, a mamei venerate şi venerabile. Fiindcă mama e, semiotic vorbind, nu doar un icon, ci un monument maiestuos de pietate şi devoţiune, un vestigiu, mai corect spus o remanenţă dintr-o vîrstă pură şi fericită a lui Marcel, la fel cum castelele şi catedralele ţin de vîrsta inocentă şi măreaţă a credinţei creştine. Iar muzica, da, muzica, cum a demonstrat Gianfranco Carozza, e singura cale de acces non-semiotică, mai corect ar fi să spunem supra-semiotică, la un alter fenomenologic prezent doar o clipă, in actu, în timpul audiţiei. Şi pe care Proust îl reface în această simfonie ego-scripturală care este În căutarea timpului pierdut. Pentru că retrăirea artistică a clipei este, simultan, uitare şi reamintire, e lethe şi anamnesis.“
„E pe bune?“ a clipit pe ecranul mobilului cu cristale Swarovski.
„?“
„Cu pusu. La FAD!“
„Yes! De palmares“
„Pe bune?”
„Just for fun. Ca fufa de J. cu Silveanu“
„La J. a fost pe interes. Voia 10 la LEC, sa ia bursa“
„Nashpa!“
„Macar sa fi fost A. sau C.?“
„?“
„A.C. sau T.C. Stii faza cu Mimi si Cruceru?“
„Mimi?“
„De la R., una slaba, femeia shnur, fara tzatze fara cur. A fost si cu Vak“
Şi, renunţînd la telefoane, cele două şi-au apropiat capetele şi au început să şuşotească:
– Mimi Dumitrescu?
– Pozitiv.
– Zi-o! Care-a fost faza?
– Fii atentă aici, fată! Într-o după-amiază, nebuna se duce la el, chipurile, pentru consultaţii. Cruceru era singur în catedră. Cum îl vede, Mimi se repede şi-i zice: „Domnule profesor, nu mai pot, vă iubesc la nebunie! Trebuie neapărat să mă culc cu dumneavoastră!“
– Cool! Şi Cruceru?
– Îl ştii... A privit-o fix prin ochelari, cu ochii lui ăia verzi care te bagă-n boală, i-a zîmbit şi i-a spus: „Domnişoară studentă, eu sînt aici pentru consultaţii la literatură comparată, nu pentru servicii erotice“.
– Supercool! E tare tipul, ştiam eu! Şi aia?
– Aia, ce să facă?... A izbucnit în plîns şi-a ţîşnit pe uşă afară. De-atunci, le povesteşte tuturor ce i s-a întîmplat, spune că e nebună în continuare după el şi că abia acum înţelege conceptul de ură-iubire pe care-l tot freacă Cossiga la cursul lui.
– Cool! Nebună, nebună, dar are feeling.
Dar nici aşa profesorul nu le-a observat pe cele două frumuseţi. Privind ţintă peretele alb, proaspăt zugrăvit, a continuat:
„Alegerea Albertinei dintre atîtea «fete în floare», actanţi egali, cel puţin în punctul de plecare, în cîmpul semiotic al Erosului, este rezultatul hazardului pur. Ea devine Regină a Iubirii, Regină a Inimii lui Marcel din pură întîmplare. Începînd cu Stéphane Mallarmé, hazardul, loteria existenţei, cum ar spune Ahmed Volfenson Krishnapati, devine un concept semiotic esenţial al modernităţi. Autorul nu mai rescrie, în variante profane, textul divin, ci se scrie pe sine, mai exact, este scris şi semnificat de hazardul care face sens al textuării. Doar semioza, mai precis varianta ei postsemiotică, analiza texistenţială, ca să o citez pe doamna Aliona Verbinski Simionescu, poate revela întreaga complexitate rizomatică a demersului scriptural proustian.“
„Ce zici, i-o tragem?“ a licărit pe ecranul mobilului placat cu cristale Swarovski.
„Lu J? Anytime!“
„Hi, hi! Nu, lui FAD.“
„De ce?“
„Asa, parca ziceai ca... Oricum, nu-i chiar nashpa“
„Zici? Parca s-a sculat din cavou.“
„Hi, hi! Normal, fata. Daca-i nepotu lu Dracula...“
„?!?!“
„Ai uitat? Tu ai zis: Dracula...“
„Nepot sau D.?“
„Nepotul lui D. Ca D. e american.“
„Shi FAD?“
„E nepotul lui D., ca e de-al nostru.“
„O.K. Shi ce daca?“
„Poate-i shi putin vampir.“
„O sa ne suga sangele?“
„Hi, hi! Nu, doar i-o punem. Ciuciu s.!“
„In loc de?“
„In loc de“
„Dar daca-i chiar v.?“
„E pe cucu! Ziceam si noi ca... Ce, ti-e frica?“
„Nu. Dar...“
„Nici un dar. I-o punem sau nu? Macar s-o ofticam pe J.“
„O.K. Ca s-o oftic pe J., mi-o pun si cu Santa Claus!“
„Asa, fata! Give me 5!“
Şi, lăsînd pixurile jos, fetele şi-au atins, sub tăblia băncii, palma dreaptă cu degetele răsfirate.
„Există un nex semnificant-simbolic, o continuitate semasiologică între strămoşii ducelui de Guermantes, ctitori de catedrale, care-i puneau pe alţii, cei inferiori războinicului şi nobilului creştin, epistemă a Evului Mediu, să semantizeze, să textueze în piatră, sticlă şi metal holograma logosului divin, şi tînărul Marcel care, prin actul său scriptural, realizează, insidios, dar nu mai puţin decelabil, printr-un efort demiurgic, o catedrală semică. Originalitatea, indiscutabilă şi irefutabilă, pe care numai semioza o poate releva, a demersului proustian constă în punerea în text a noii situaţii ontologice, specifică modernităţii şi postmodernităţii, în care adevăratul, dacă nu singurul Logos Spermatikos e scriitura, prin care Marcel autorul îi dă naştere, partenogenetic, lui Marcel personajul.“
– Ce zice, ce zice? a şoptit, brusc interesată, studenta blondă.
– Ceva cu scriitura care e logos sperma... hi, hi, hi!, a chicotit bruneta.
– Pervers micuţ, dragul de el, şi-a ţuguiat buzele blonda. Şi cînd îl vezi cum arată...
– Dar ce scoate din el! Ce zici, fată, l-am ghicit? Pare el avariat...
– Şi cum se-mbracă! Parcă-i scos din tomberon...
– Nu, nu, din cavou... Ai uitat? Dracula... nepot... chestii, trestii...
– O.K. Dacă zici... O s-o băgăm în boală pe Jeny?
– Asta-i sigur. Îl fixăm?, şi-a îngustat bruneta ochii.
– Planul Cobra?
– Planul Cobra: fixează, hipnotizează, atacă. N-are cum să ne scape...
După un sfert de oră însă, timp în care îl priviseră ţintă pe profesorul FAD, închizîndu-şi şi deschizîndu-şi din cînd în cînd pixurile de aur – pic! pac! – ca să-i atragă atenţia, cele două frumuseţi au reînceput să şuşotească:
– La o adică, nu-i rău deloc... Dacă te uiţi mai mult la el, chiar seamănă puţin cu Dracula, a zis bruneta.
– Da, da...
Blonda-l privea gînditoare, cu arătătorul mîinii stîngi în gură, iar cu dreapta mîngîindu-şi cu delicateţe părţile intime, pe sub rochiţa roz şi foarte, foarte scurtă.
– Cine ştie?... Ar fi tare să fie chiar nepotul lui Dracula...
– Ştii ce? Nepot, ne-nepot, mi s-a pus pata pe el.
– Şi mie, şi mie!
– Pe bune, fată? Îl vrei tare-tare?
– Ei, nici chiar aşa! Cum zice bănuţul meu norocos.
– Deal?
– Deal!
– OK, fată, uite cum facem, a continuat Eliza, care era dinamul cuplului. Cum termină, ne ducem glonţ la el, ne dăm puţin ochii peste cap, pe urmă-i spunem că ne interesează mult cursul lui... Mai departe, ştii tu...
– Done!
„Aşa încît semioza amintirii nu e decît partea exhibată, deşi difuză, a nevoii unui transcendent secularizat, care să asigure, prin scriitură, o eufemizare, o resemantizare a morţii. Nu e, în ultimă instanţă, decît o fenomenalizare a ritualurilor zilnice care ne asigură o coerenţă nu doar somatică, ci şi epitelială.
Data viitoare vom analiza în profunzime dimensiunile semiotice şi imagologice ale relaţiei în oglindă, the mirror relationship, cum ar spune reputatul proustolog american, Francis Oswald Baum, paradigmatică şi sintagmatică, dintre Marcel şi mama sa, respectiv Albertine şi Swann. Dar şi cea dintre Marcel şi Albertine, respectiv mama sa şi Swann, o relaţie, i-aş spune, patrulateră, chiar hexagonală, marea descoperire psihanalitic-semiotică a lui Marcel Proust, tematizată plenar şi explorată fenomenal în În căutarea timpului pierdut. A bon entendeur, salut!“, şi-a terminat, cu brio şi eleganţă, profesorul FAD expunerea.
Tocilarele şi-au închis caietele, şi-au băgat pixurile în genţi, unicul mascul din sală, Cezar Mămăligă, s-a trezit, şi-a întins braţele în lateral şi şi-a rotit gîtul, să se dezmorţească. Cele două frumuseţi au ţîşnit în picioare, şi-au aranjat rochiţele şi părul şi, ţocăind pe pantofii lor cu tocuri de 15 cm, s-au repezit spre catedră.
Ochii profesorului FAD s-au bulbucat şi mai tare, apoi faţa i s-a destins într-un zîmbet larg, politicos-lugubru, dezvelindu-i gingiile roşii ca focul şi dantura perfectă, doar uşor îngălbenită de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal.
– Domnişoarele studente au vreo problemă?
FAD era un tînăr extrem de protocolar, indiferent de situaţie. Aşa îl crescuse mama lui, doamna Eufrosina Angelescu Dragolea, dintr-o „veche şi nobilă familie de români“, cum îi plăcea să spună. Cele două căprioare îl priviră lung, inocent, apoi îşi aplecară ochii, sfioase:
– Ştiţi, domnule profesor, a şoptit Fata şeicului, cum să vă spunem?... Nouă ne place foarte mult cursul dumneavoastră... E aşaaa de interesant... aflăm atîîîtea...
– Plăcerea e de partea mea, domnişoarelor studente! Mă bucur că vă pot fi de folos. Aceasta e, în fond, datoria oricărui profesor, să difuzeze cunoaşterea şi înţelegerea fenomenelor, în cazul nostru cele...
– Dar, l-a întrerupt cu delicateţe bruneta, noi am vrea să ştim mai mult... Poate ne daţi ceva bibliografie suplimentară?
– Desigur, desigur... Cunoaşterea e un bun care nu trebuie refuzat nimănui. Dar...
– Domnule profesor, ştiţi..., a continuat cu aceeaşi delicateţe fermă bruneta, privindu-l pierdută în ochi pe profesorul FAD. Apoi, ca şi cum şi-ar fi luat inima în dinţi:
– Eu... noi... ne-am gîndit că nu v-ar deranja prea tare dacă... v-am invita... la... la un suc, undeva... Să vorbim mai în voie... Doar un suc, o apă minerală.
Toată lumea din facultate ştia că profesorul FAD, după ce fusese părăsit şi de a treia nevastă, se lăsase pentru a treia oară de băut şi făcuse, în vacanţa dintre semestrul I şi semestrul II, încă o cură de dezalcoolizare de trei săptămîni, cu suc de mere şi muncă fizică în grădină, la o clinică de lîngă Sighişoara, a unor baptişti sau penticostali. Întrebarea era: cît îl va ţine? Profesorul Cossiga şi decanul Miky Banciu puseseră chiar şi pariu cît va rezista: Cossiga estimase cam un semestru, decanul, mai generos din fire, un an. Dar, pe moment, profesorul FAD era un abstinent pur şi dur.
– Distinse domnişoare, propunerea dumneavoastră mă onorează, dar...
– Mai aveţi cumva ore? Vă aşteptăm...
Cele două gazele dornice de cunoaştere îl priveau cu ochi mari şi umezi, negri ca mura şi albaştri ca cerul senin.
– Nu, nu... În fine... Nu e cazul să refuzăm nişte domnişoare atît de frumoase şi delicate. Pentru mine, a vă însoţi şi a vă da bibliografie e mai mult decît o onoare, e o adevărată plăcere.
– Vaaai, domnule profesor..., au mieunat amîndouă într-un glas.
Erau derutate, nu se aşteptaseră la asemenea galanterie.
– Frumuseţea şi inteligenţa trebuie întotdeauna apreciate, oricare ar fi piedicile: materiale, spirituale sau sociale. Se ştie că Proust o admira pe Marta Bibescu, prinţesa noastră...
– Deci, veniţi? L-a întrerupt, delicat, bruneta.
– Desigur, desigur, a răspuns profesorul FAD, arătîndu-şi din nou gingiile roşii-roşii şi dantura impecabilă, puţin îngălbenită, totuşi, de tutun, cu cei doi canini superiori ceva mai lungi decît normal.
– Ce-aţi spune de „Roata norocului“? E cel mai bun din oraş...
– Da, da, am auzit. Dar nu-i prea departe?
– Nu. Şi, oricum, sînt cu maşina. Sper că nu vă deranjează un Ferrari, a continuat aproape languros bruneta, privindu-l drept în ochi.
Ochii profesorului aproape că-i ieşiseră din orbite, iar culoarea cenuşiu-albăstruie a cearcănelor se intensificase. Dar, în cîteva secunde, acelaşi zîmbet, parcă şi mai larg, i-a umplut figura.
– Da? Remarcabil... Chiar mă întrebam a cui e superba maşină din parcare. Credeam că-i a unui coleg de la Drept. Dar, dacă nu-s indiscret, cum se face că...?
– Allah e mare! Veniţi, domnule profesor? l-a întrerupt din nou bruneta şi, arătîndu-i posteriorul tare şi bombat, a pornit spre uşă.
– Bună seara, domnule profesor! l-a salutat, cu ochii încă tulburi şi cu un rînjet de bandit pe faţa lui negricioasă, cu cîte un inel de argint în nara stîngă şi în fiecare ureche, Cezar Mămăligă, care-l aşteptase în faţa uşii.
– La revedere, la revedere! i-a răspuns, automat, profesorul FAD, în timp ce urma ca teleghidat rochiţa turcoaz, semitransparentă şi ultrascurtă, a huriei din Carpaţi.
– 2 –
Dar să-i lăsăm pe cei trei să iasă din facultate, să se suie în Ferrariul roşu, decapotabil şi să se-ndrepte spre „Roata norocului“, iar noi să vedem cine erau cele două amazoane care-l răpiseră pe profesor. Seducătoarea blondă era Cerasela Bulumac, zisă Bubu, unica fiică a celebrului Dionisie Bulumac, arhitectul şef al oraşului (taxa fixă: 5000 $ avizul pentru o construcţie legală, 25.000 $ pentru una ilegală, pe care o făcea el să fie legală). Cerasela, Cery, cum îi spuneau părinţii, îşi compusese încă din liceu rolul de blondă naivă şi zăpăcită, prostuţă chiar, dar sentimentală şi cu suflet mare, cum văzuse cînd era mică în filmele cu Marilyn Monroe, febleţea tatălui ei. Terminase, cu ajutorul substanţial al inspectorului şcolar judeţean şi al directorului, un prestigios liceu de la noi din oraş şi se înscrisese la Litere, facultatea fetelor isteţe şi de bani gata. De la 14 ani, principala ei preocupare era iubirea. Sex, desigur, cît mai mult sex, dar un sex aşaaa, romantic, cool, cu mult sentiment, cu nopţi cu stele şi lună, cu discuţii, băuturi fine şi inele pe o terasă şic, la malul mării... Cu ieşiri în natura paradisiacă, într-o maşină decapotabilă, condusă de un bărbat tînăr, înalt şi musculos, blond şi cu ochi verzi sau albaştri. O dragoste trendy, ca între Victoria Adams şi David Beckham, Madonna şi Guy Ritchie sau Angelina Jolie şi Brad Pitt. Un bărbat, dacă se poate, puţin roler, biker sau alpinist, dar neapărat puţin rocker.
Bruneta plină de sex-appeal era Eliza Podoleanu, zisă Lulu, zisă Fata şeicului. Premiantă încă din clasa I, Lizuca, cum îi spuneau părinţii, fusese mîndria Liceului Teoretic din Mizil, participantă la faza pe ţară, atît la Olimpiada de limba română, cît şi la cea de limba engleză. Descurcăreaţă, plină de umor, îi plăcea să citească romane, nu neapărat sentimentale, şi cărţi de teoria literaturii. Dar şi mai mult îi plăcea, mai nou, să se dezlănţuie în discoteci, să danseze pe manele pînă la epuizare, cu un băiat de băiat, nu prea deştept, dar dotat şi plin de testosteron, care, într-un final, s-o facă să uite că e Fata şeicului, că trăieşte ca o vedetă, că îşi permite să-şi cumpere aproape orice, dar nu se poate mărita şi nu poate face copii... Nu că s-ar fi dat în vînt după copii, dar, totuşi, să fii condamnată să aştepţi, aşa, la nesfîrşit...
Dar poate că vă întrebaţi de ce lui Lulu i se mai zicea şi Fata şeicului. Simplu: pentru că era chiar... Fata şeicului. Mai exact, iubita oficială din România a şeicului Abdalah bin Khaled al Ibrishini. Povestea pare incredibilă, dar e adevărată şi perfect plauzibilă în epoca noastră, de globalizare accelerată, rizomatică.
Descendent al unei familii putred de bogate din Golf, Abdalah a fost întrebat de către teribila-i mamă, Aziza, ce cadou îşi doreşte la împlinirea vîrstei de 18 ani. Adolescentul a răspuns, ca un adevărat şeic în devenire, fără ezitare:
– Cîte-o femeie în fiecare ţară din lume!
– Iubite fiu şi stăpîn, i-a răspuns teribila Aziza, urmaşă a Profetului şi nepoată de emiri, ce înţelegi prin cîte o femeie în fiecare ţară din lume?
– Exact ce am spus, preaiubită şi slăvită mamă.
– Dar nu ai deja cele 4 neveste legiuite, plus alte 16 concubine, de toate rasele şi culorile, aduse cu drag, dar şi cu mari cheltuieli, din tot Islamul, ba chiar şi de la ghiauri, de venerabilul şi slăvitul tău tată, şeicul Khaled? Palatul nostru e mare, avem vile în Elveţia, la Los Angeles, Shanghai şi Kuala Lumpur, la Londra şi pe Coasta de Azur, dar unde să-ncapă 140 de femei?
– Mai exact 168, plus 27 de teritorii autonome sau state membre ONU, fix 195, i-a răspuns cu blîndeţe în glas, dar ferm, tînărul şeic Abdalah, care era slab la matematică şi la cunoaşterea Coranului, dar tare la geografie.
– Şi din Taiwan, nu numai din China? l-a întrebat teribila Aziza, o femeie cultă şi umblată, cu un masterat în Economie aplicată la Harvard şi un doctorat în Politici globale la Stanford.
– Normal: Taiwanul e Taiwan şi China e China.
– Da, dar dacă se unifică, iubite fiu şi stăpîn?
– Pînă atunci mai e, preaiubită mamă... Iar eu vreau cîte o femeie şi din Taiwan, şi din China.
– Şi din Kosovo?
– Şi din Kosovo. Ştii prea bine că, de sute de ani, Kosovo e un tărîm al Islamului, în timp ce Serbia e cu totul altceva: un tărîm al războiului.
– Ascult şi mă supun, iubite fiu şi stăpîn, a spus Aziza, plăcut impresionată de cunoştinţele de geopolitică islamică ale lui Abdalah.
Aşa se face că, în primăvara lui 2004, pe cînd Eliza, sau Lizuca, dacă vreţi să-i spuneţi aşa, era elevă în clasa a XII-a şi se pregătea de bacalaureat, în ziarul Libertatea a apărut următoarea ştire, anunţ, ceva de genul acesta: „Şeic din Golf, caută iubită din România“. Pe prima pagină, fotografia lui Abdalah, un brunet grăsun, în tradiţionalele haine albe, cu un fel de năframă cu pătrăţele albe şi negre pe cap, fixată cu un cerc de aur. În interior, la pagina 3, următorul text: „Celebrul şeic din Golf, Abdalah bin Khaled al Ibrishini, dintr-o familie de miliardari, cu afaceri în petrol, imobiliare şi bănci, vrea să aibă cîte o iubită în fiecare ţară din lume, pentru a intra în Cartea Recordurilor... Între primele ţări în care mama sa, Aziza, doctor în Politici globale al Universităţii Stanford, a început explorările este şi România, renumită pentru frumuseţea femeilor sale. «Păcat că Nadia Comăneci s-a măritat, mi-aş fi dorit mult să fie iubita mea oficială», se pare că ar fi declarat şeicul Abdalah...“. Şi, în continuare: „Selecţia va avea loc la Hotelul Sofitel, etajul 6, în 11 şi 12 mai. Doritoarele sînt rugate să sune la telefonul nr. ...“.
Eliza, elevă silitoare, dar cam aventuristă, cum zicea tatăl ei, un onest mecanic auto, a aflat despre anunţ de la Nuţi Balaban, colega ei de clasă, care făcea autostopul pe autostradă încă din gimnaziu. Purtată de entuziasmul lui Nuţi, care se şi visa într-un Ferrari roşu, cu iaht şi vilă cu piscină, Eliza a dat şi ea, într-o doară, telefon. Apoi a făcut rost de bani de la mama ei şi s-a prezentat la concurs. Şi a cîştigat.
– Îţi dai seama, i-a povestit Eliza lui Bubu, cu care s-a împrietenit din prima săptămînă de facultate, scorpia de maică-sa voia nu doar să ştiu engleza şi să fiu sănătoasă, ci şi să fiu fată mare. Nuţi, săraca, n-a avut nici o şansă. Şi pe mine m-a verificat, personal, hi, hi!, chiar ea, Aziza, mama lui Abdalah... A băgat singură deştiul, hi, hi!, să se convingă, a zis ceva pe arăbeasca ei şi a dat din cap că „da“. Hi, hi, hi! Nu ştia că am himen complezent.
– Comple... ce? s-a mirat Bubu.
– Complezent, adică elastic... Ştii tu..., nu se rupe cînd...
– Ce cool! Al meu, sărăcuţul, s-a rupt cînd aveam 14 ani.
– Dumnezeu să-l ierte!
– Să-l ierte! Am vrut să mi-l cos la loc într-a XII-a, cînd am fost în Italia, că se îndrăgostise de mine un nobil de-al lor, un marchizel, un duculeţ, sau cam aşa ceva, unul dulce-dulce şi ultrabogat. Avea şi castel, şi lac, şi Lamborghini. Dar era gelos, turbat rău, avea pitici pe creier, dragul de el, mă tot fredona: „Cara Cerasella, la castita e il tresoro de la una donna“. Ce să fac? I-am frînt inimioara, mi-era frică de operaţie, şi i-am zis „Adio, caro Antonio“. Mi-a părut rău, că era frumuşel şi înalt, şi brunet, semăna cu Enrique Iglesias. Şi zici că... al tău...
– Hi, hi! Complezent! Virgină 100 % forever! Îţi dai seama, fată?! Cotoroanţa nu s-a prins, proastă ca noaptea, cu tot doctoratul ei. Norocul meu. Engleză ştiam, brunetă eram... Îi cam stăteau blondele-n gît, mi-am dat seama după cum se uita la Nuţi.
Contractul, în arabă, engleză şi română, era simplu şi convenabil: Eliza urma să primească 2.000 de dolari pe lună, apartament şi maşină de lux, dar, în schimb, nu avea voie să bea („hi, hi! da’ cine stă să-mi guste din pahar?“), să umble cu alţi bărbaţi („hi, hi! da’ cine-ţi intră în casă să verifice?“) şi să se păstreze virgină („nici o problemă, himen complezent, hi, hi, hi!... Dacă dau de necaz, găsesc eu un chirurg ca lumea“), în aşteptarea iubitului ei oficial, şeicul Abdalah bin Khaled al Ibrishini.
– Zău, fată, îl tot aştept şi nu mai vine... Nu c-aş fi moartă după el, da-s şi eu curioasă, cum o fi cu un şeic. Dar el, cucu! Cică are treabă, afaceri cu petrol, hoteluri... Vorbim o dată pe lună şi asta-i tot. Ca-n bancul ăla: „Se poate face dragoste la mare distanţă?“. „Da, dacă «chestia»-i mai mare decît distanţa.“
– E drept, distanţa-i cam mare...
– Nu-i numai distanţa. I-o fi şi lui greu, săracul: cu atîtea neveste şi prietene... Ca să le facă faţă la toate, ar trebui să fie Superdick, hi, hi! Pe bune, fată, m-am uitat pe net, Abdulache al meu chiar e-n Cartea Recordurilor: are 224 de femei: 4 neveste, 25 de concubine şi 195 de prietene oficiale...



Autorul romanului e Alexandru Musina