Trei prozatori la început de drum

Autor: Carmen MUŞAT
Observator Cultural

Pentru oricine urmăreşte dinamica prozei româneşti contemporane, este evident că ultimul deceniu a fost unul fast, în care s-au înregistrat întoarceri spectaculoase ale unor autori ce debutaseră înainte de 1989, dar şi debuturi remarcabile, ale unor scriitori care au devenit, între timp, repere certe ale literaturii române, confirmînd, cu fiecare nouă apariţie, diagnosticul favorabil al criticii de întîmpinare. Se scrie mult, e adevărat, dar se scrie bine, acumulările din primul deceniu post-comunist se văd acum, cînd o nouă generaţie de prozatori – foarte diferiţi ca stil, tematică, viziune sau tehnică narativă – publică susţinut şi creează, astfel, nu doar un public atent, ci şi un orizont de aşteptare.

Despre reîntoarcerea în prim planul vieţii literare a unor scriitori precum Gabriela Adameşteanu, Norman Manea, Radu Cosaşu sau Dumitru Ţepeneag, despre cărţile publicate de Ion Vianu în toţi aceşti ani, care l-au impus atenţiei şi ca prozator, nu doar ca eseist de excepţie, despre ce a însemnat Şcoala de la Tîrgovişte în evoluţia prozei româneşti sau despre modul în care reprezentanţii aşa-numitei Generaţii ’80 – de la Gheorghe Crăciun şi Mircea Cărtărescu, la Bedros Horasangian, Alexandru Vlad şi Radu Mareş, de la Cristian Teodorescu, Daniel Vighi şi Ioan Groşan, la Ioan Lăcustă şi Constantin Stan – au evoluat după 1990, despre Caius Dobrescu şi Simona Popescu, despre autori singulari precum Marta Petreu, Petru Cimpoeşu, Răzvan Petrescu, Radu Ţuculescu, Stelian Tănase, Filip Florian şi Ovidiu Verdeş, dar şi despre desantul prozatorilor ieşeni – un grup „izbucnit“ în literatură în ultimul deceniu, alcătuit din individualităţi puternice –, voi vorbi cu alt prilej.

În acest tablou mişcător şi pulsînd de vitalitate, se înscriu trei romane, publicate în acest an de editura Tracus Arte, care impun atenţiei trei autori despre care merită, cred, să vorbim: Tîrg de arlechini, romanul lui Paul Mihalache, Cercuri de frig, de Dora Deniforescu – un debut absolut, şi Nodurile Lunii. Roman apolitic, academic şi esoteric, semnat de Lavinia Bârlogeanu. Trei titluri, trei autori ce provin din zone geografice şi culturale foarte diferite.

Aflat la primul roman, după ce a debutat, în 2008, cu volumul de proză scurtă Ceasuri tîrzii (Editura Lumen), Paul Mihalache vine din Iaşi, este absolvent de filosofie, cu un master în Teoria literaturii şi literatură comparată, la Literele bucureştene.
Cu Tîrg de arlechini, prezentat elogios de O. Nimigean pe coperta a IV-a, Paul Mihalache intră în rîndul prozatorilor de raftul întîi. E un roman de atmosferă, cu o scriitură alertă, în care registrele lexicale se intersectează, cu personaje vii, prinse în vîrtejul devenirii: un Bildungsroman atipic însă, căci existenţa lui Radu, personajul-narator, şi a prietenilor lui e surprinsă într-un interval scurt de timp, cel al „anilor de ucenicie“. Autorul ştie să inducă tensiune narativă paginilor sale, într-o naraţiune ce se pliază, firesc, pe caracterul personajelor. În literatura noastră recentă doar Ovidiu Verdeş, în Muzici şi faze (1999), şi foarte tînărul Bogdan Coşa, în Poker (2011), au reuşit să construiască poveşti şi personaje convingătoare, adolescenţi şi studenţi aflaţi la vîrsta tuturor descoperirilor şi a tuturor posibilităţilor. Tîrg de arlechini e un roman polifonic, mustind de viaţă, scris cu vervă şi cu un extraordinar simţ al limbii. Firescul, autenticitatea, nonconformismul bine temperat şi ironia bine dozată sînt tot atîtea calităţi ale scrisului lui Paul Mihalache, un autor ce stăpîneşte foarte bine tehnica narativă, dar care nu se lasă ispitit de artificii livreşti. Studenţii lui iau de la viaţă tot ceea ce le oferă, sînt avizi să cunoască lumea, sub toate aspectele ei, dar şi, în egală măsură, cărţile unor mari autori şi doctrinele filosofilor mai vechi sau mai noi. Ei vorbesc despre literatură şi filosofie, îşi trimit sms-uri in care citează din Rilke şi Leonard Cohen cu egală dezinvoltură, lipsesc de la ore şi „devorează“ cu aceeaşi febrilitate cărţi, experienţe erotice şi băuturi de tot soiul. Insaţiabila lor foame de lectură traduce, în fond, şi o foame de real şi de tot ceea ce înseamnă experienţă de viaţă, trăită cu maximă intensitate. Lumea pe care o explorează Radu, fie singur, fie însoţit, este polimorfă şi stratificată, de o diversitate deconcertantă. În peregrinările sale, el străbate cu nonşalanţă o multitudine de spaţii – căminul, sălile de curs, barurile, holurile facultăţii, biserica, gările, străzile oraşelor etc. – asemeni unui picaro contemporan, interesat să descopere pretutindeni umanitatea profundă şi autentică.

Dora Deniforescu, formată la „şcoala de literatură“ de la Braşov, recomandată călduros de Alexandru Muşina, debutează cu Cercuri de frig, un roman în care vocile narative se întretaie şi se succed într-un ritm susţinut.
Vîrste ale Erosului, momente de tensiune în care viaţa şi moartea se ating, „cercurile de frig“ ale Dorei Deniforescu sînt nostalgice imersiuni în trecut şi bruşte treziri la o realitate marcată de boală, de promiscuitate şi adîncă singurătate. Prozatoarea reconstituie, în flashback-uri rimate şi ritmate – ce trimit la proza lui Gheorghe Crăciun – experienţe-limită. Rescriind, parţial, Lui Don Juan, în eternitate, îi scrie Bianca Porporata, autoarea recontextualizează situaţii narative prezente în scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu. Ca şi în opera prozatoarei interbelice, la care Dora Deniforescu se raportează, intertextual, în Cercuri de frig obsesia corporalităţii maladive e exacerbată de exaltarea senzualităţii, descoperită timpuriu, experimentată intens în realitate şi prelungită în vis. Avem de-a face, în cazul Dorei Deniforescu, cu o prozatoare complexă şi subtilă, ce construieşte minuţios un personaj feminin de o sensibilitate bovarică şi hipertrofiată, evoluînd, cum observa Alexandru Muşina, „pe linia subţire care desparte universul interior al unei tinere sensibile şi cu imaginaţie de cel al unei nevrotice“. Amestecul de subtilitate narativă, dezinvoltură şi remarcabil echilibru între blîndeţe şi cruzime individualizează scriitura Dorei Deniforescu şi o recomandă ca pe una dintre cele mai originale voci apărute în proza noastră în ultimii ani.

Deşi e o autoare cunoscută mai ales prin volumele sale de înaltă ţinută academică –Psihopedagogia artei (Polirom, 2001), Antropologie sub semnul valorii (Trei, 2004) şi Strategii identitare şi interculturalitate în spaţiul românesc (Humanitas, 2005) – şi prin articolele şi studiile publicate de-a lungul timpului în presa culturală şi în cea universitară, Lavinia Bârlogeanu debutează în literatură cu Nodurile Lunii, un roman fantastico-parodic, apropiat, ca manieră de romanul lui Stelian Tănase, publicat anul trecut,Dracul şi mumia. E o debordantă fantezie politico-literară, o satiră necruţătoare la adresa unei lumi „ieşite din ţîţîni“, în care graniţa între normalitate şi anormalitate s-a şters brusc, în care vii şi morţii convieţuiesc cu personaje fictive, într-o continuitate deopotrivă grotescă şi ridicolă.
Gogol şi Bulgakov sînt, desigur, autorii la care lumea ficţională a Laviniei Bârlogeanu se raportează permanent. Un roman cu cheie, căci unele dintre personajele cărţii trimit, transparent, la persoane publice contemporane, Nodurile Lunii ne dezvăluie o prozatoare cu un pregnant gust pentru farsă, ironică şi autoironică, capabilă să pună în scenă o comedie frenetică a moravurilor şi năravurilor unei lumi din care simţul măsurii pare să fi dispărut cu totul. Oraşul B., ai cărui locuitori privesc subjugaţi posturi TV ce creează o suprarealitate absurdă , devine scena unor evenimente desprinse, parcă, dinMaestrul şi Margareta, adaptat însă contextului politic şi cultural autohton. Abandonaţi de Duhul Sfînt, cetăţenii oraşului B. sînt convinşi, prin meşteşugite discursuri intens mediatizate, că singurul în măsură să-şi asume funcţiuni transcendentale este Preşedintele lor liber ales. O intensă navetă între Cer şi Pămînt începe odată cu declaraţia lui Elendiar, consilierul Preşedintelui pentru relaţia cu transcendentul. Declaraţia sa determină dereglarea cronologiei şi tulburarea nivelurilor ontologice, ceea ce duce la imixtiunea trecutului în prezent şi a ficţiunilor în realitatea imediată. Lavinia Bârlogeanu imaginează cu vervă prozastică un univers în care detaliul realist se încarcă de conotaţii fantastice, iar realitatea dispare sub povara aberaţiilor politice. Un debut în proză despre care se va mai vorbi, cu siguranţă, al unei prozatoare cu nerv satiric, originală şi substanţială.

Paul MIHALACHE
Târg de arlechini
Editura Tracus Arte, 2011, 292 p.

Dora DENIFORESCU
Cercuri de frig
Editura Tracus Arte, 2010, 152 p.

Lavinia BÂRLOGEANU
Nodurile Lunii
Editura Tracus Arte, 2011, 208 p