marți, 31 ianuarie 2012

Simona Popescu

- Zi


O respiratie? respiratia mea?
- trecut-au ore si învârt aceeasi întrebare
umplut-am pagina de cercuri copacei axoni si cifre alandala
tot rasucind în cap.
Apoi am început privind în gol
(adica-n tesatura unui frunzis adânc din fata mea)
am început sa-mi amintesc ceva din visul meu
în care nu erau imagini – sau nu asta conta –
ci percepeam direct Substanta:
un fel de întelesuri fara de limbaj
si fara de imagini
un fel de re-ordonari secunde de dinainte de imagini
de dinaintea filmului cel mut
un…protovis.

Apoi parca stateam în fata mea
Si-asa cum se-ntâmpla câteodata când îti vorbeste cineva
- si nici nu-l mai auzi si tu te-nfasori pe dinauntru
si-ti simti gândirea libera
ca pe un fluture zburând în preajma ta –
la fel un soi de mine dansator
fata de mine-ncremenita
se purta.

Cum rasuceam la chestia asta de ametisem bine
Niste glasuri fetitesti m-au tras din valatuc
- sapte pitice fete urlând din rasputeri
sub geamul meu neîncetat
si fara nici o noima:

tinca patinca pitula
krikrikri krakrakra
tinca patinca pitula
sa ramâi asa


Autorul poeziei e SIMONA POPESCU
Marius CHIVU | Feedbook, Dilema Veche
Înstrăinări rural/urbane

● Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher, 2011.
● Vlad Ioan Tăuşance, Legende urbane, Editura Herg Benet, 2011.

2011 a fost un an bun pentru poezie, mai ales pentru debutanţi. Editurile mari au renunţat, spre ruşinea lor, să mai publice poezie, dar cum-necum, în ultimii ani, au apărut pe piaţă mai multe edituri mici şi foarte mici care, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, au preluat iniţiativa. Deşi colecţia de poezie a Editurii Cartea Românească părea destinată mai ales tinerilor, acum nu prea mai are identitate şi nici fler. Editura Brumar a continuat să publice multă poezie, dar acum i s-au alăturat şi alte edituri, precum Casa de pariuri literare, Herg Benet, Charmides, Casa de Editură Max Blecher sau Tracus Arte, care au dominat, la acest gen, piaţa editorială şi, cu siguranţă, o vor face şi în 2012, continuînd, de fapt, cea mai frumoasă şi mai interesantă competiţie editorială de la noi. Căci, cum am afirmat, fără părere de rău, şi cu ocazia bilanţului, editurile mari au pierdut monopolul pe debut şi pe literatura tinerilor. Trăgînd linie, mai mulţi poeţi mi-au atras atenţia la debut, unii menţionaţi de critici prin topurile de sfîrşit de an, alţii deja recenzaţi sau chiar premiaţi – Crista Bilciu, Poema desnuda (Cartea Românească), Andrei Dósza, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Tracus Arte), Medeea Iancu, Divina tragedie (Brumar), George Nechita, Părţi juvenile, întinse (Pandora M), George Serediuc, Soarele mecanic (Herg Benet), Aleksandar Stoicovici, Vineri (Herg Benet) –, dar preferinţele mele merg înspre cărţile lui Matei Hutopila şi Vlad Ioan Tăuşance. Înainte de a trece mai departe, ţin să remarc faptul că, de cîţiva ani, poate şi pe fondul dispariţiilor cenaclurilor literare, tinerii nu se mai revendică de la un grup, de la o generaţie sau de la o poetică anume, gîndirea teoretică a slăbit (aşa cum, de altfel, tinerii romancieri de la noi, urmîndu-i pe cei din generaţiile mai vechi, nu au deloc apetit pentru eseu) şi, cu foarte puţine excepţii, nu mai scriu conceptual, publicînd mai degrabă colecţii de poeme, nu volume gîndite unitar în jurul unei idei/teme. Se scrie la liber.


DE ACELASI AUTOR
Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi sfîrşitul lumii, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?
Scurt, dar aproape mare
În căutarea sufletelor potenţiale
Toţi oamenii jurnalistului
Primul aspect care-ţi sare în ochi citind poezia lui Matei Hutopila (n. 1987) este mediul ei rural. Aşa cum altădată Ion Pillat scria poemele boierului cult melancolizat de sat, la Matei Hutopila avem vocea unui tînăr student privind înapoi, uneori cu nostalgie, la satul unde pare să-şi fi petrecut adolescenţa, căci inclusiv poemele de dragoste au loc aici. Scrise într-un limbaj care abundă în forme arhaice („odaie“, „buleandră“) sau doar specifice („glod“, „pîrlog“), dar şi în cuvinte moldoveneşti (chiar ruseşti), poemele lui Matei Hutopila oferă un mix inedit, aparent oximoronic, între rural şi tehnologic, între arhaic şi livresc, referinţele pop, de pildă, fiind folosite în versuri aproape sămănătoriste, însă fără intenţii ironice: „mă-ntorc în odaie, camera interzisă de odată, camera unde stau morţii şi musafirii / scot o cască, mamaia mă cheamă în chileri să mănînc / din putină brînză de capră / în ipod funk / dimineaţă undeva-ntre dealurile vasluiului într-o ogradă care, da, se vede pe google earth“. De altfel, surprinzător nu este doar faptul că un tînăr poet cult de azi scrie despre şi de la sat (expresionismul spiritual al lui Blaga sau experimentul lingvistic sorescian din seria La Lilieci, pentru a nu da decît aceste exemple, sînt datate istoric; exemplul cel mai apropiat putînd fi Ioan Es. Pop, dar poeticile sînt diferite), ci şi realul sentiment al naturii pe care îl dezvoltă în poemele sale despre cîmp Matei Hutopila, pentru care pămîntul, lacurile/iazul, dealurile, luna sînt agenţi lirici recurenţi ai unor stări de spleen rural. Multe poeme au nume de sate şi sînt, de fapt, nişte poeme de stare, de atmosferă adesea mohorîtă, întunecată, morbidă, brutală şi vag alcoolizată, uneori prin trimiteri livreşti la literatura rusă gen Erofeev sau Makanin, alteori direct: „mă apucă cîte-o tristeţe din asta jalnică şi-mi vine să am plete să alerg contra vîntului să cad / să fiu călcat în picioare să-mi cînte joan as a police woman regina spektor alexandrina hristov / şi toate pizdele depresive / să-mi fie cot la cot în urma carului să înaintăm cu greu prin glod spre livada cu morminte / apoi să mă trezesc, numaidecît // aşa stau în cîrciuma asta slinoasă în mijlocul lor şi-mi imaginez toate astea mi-e greaţă aproape fizic de / sticlele de sticlă de mesele de lemn de becurile chioare de baia cu apă trasă şi miros de vomă / şi mimez un zîmbet / degeaba“. De altfel, personajele pitoreşti, scenele de la înmormîntări şi din cîrciumi, micile amoruri nefericite şi istoriile triste din sat, violenţa şi nebunia care apar în cîteva poeme, sugestiile sărăciei şi ale plecării de acasă (în Italia) pentru găsirea unui rost, sentimentele aspre exprimate într-un limbaj colorat (nu de slang, dar de regionalisme), explicit uneori, toate acestea fac din Matei Hutopila, pe alocuri, un fel de Stoian G. Bogdan rămas la ţară. În ultimul ciclu al cărţii însă se aude „zgomotul de fond al oraşului“, poemele sînt ceva mai interiorizate, iar atmosfera, dominată de sentimentul înstrăinării şi al fricii, este şi mai apăsătoare, în contrast cu strălucirea străină a mediului modern: „în oraşul nostru se ridică clădiri frumoase din oţel şi sticlă şi / firme nemţeşti cu nume nemţesc şi firme austrice cu nume nemţesc vin şi / avem de mîncare şi pensii şi asigurări şi / geamurile lor sînt întotdeauna bine spălate şi uscate şi fără urme ş...ţ noi nu sîntem mai frumoşi dar / mai curaţi / zilele mohorîte se reflectă altfel în pereţii frumoşi de sticlă“.
Deşi ca limbaj şi ca mediu Vlad Ioan Tăuşance se află la polul opus, şi poemele sale tot despre însingurare şi alienare vorbesc, dar o fac mai direct, din mijlocul civilizaţiei urbane. Tăuşance joacă pe cartea imaginarului (posibil al) hipsterului care o arde prin cluburi, complăcîndu-se într-un erotism relativ promiscuu pentru a cădea apoi în depresii metaforizate în jurul unui joint. Şi de data aceasta decorul este important, însă cadrul elegiilor (mai degrabă, decît al legendelor) urbane ale lui Tăuşance este, fatalmente, maşinizat: bancomate, telefoane mobile, PC-uri, scări rulante, metrou, maşini, avioane. Senzaţia de rătăcire şi însingurare vine şi de aici, de la răceala acestui mediu, cu atît mai mult cu cît este surprins în dimensiunea lui nocturnă, pustie, proprice deambulării: „ai luat vreodată taxiul pe ploaie în maşina încălzită să / nu te gîndeşti la nimic poate doar să priveşti şoseaua udă / să fie seară cu o ţigară în mînă să te simţi obosit / după cheful de seara trecută la radio se aude muzică de top / şoferul tace şi tu nu ai nici un chef să mergi de fapt undeva // doar atît să stai în maşina încălzită să plouă să treacă / oraşul pe lîmgă tine cu un zgomot de motor turat lejer...“ Înstrăinarea apare mai ales în poemele de dragoste, destul de multe şi, în general, tributare imaginarului metaforic optzecist (poemul „Impact“ aminteşte de „Aerul cu diamante“ al lui Florin Iaru) care vorbesc despre amoruri trecătoare, întîmplătoare sau blocate, nefuncţionale. Decorul urban este dezolant şi neprietenos, iar vieţii de noapte în baruri aglomerate şi zgomotoase i se opune o viaţă interioară pustie, abătută, cu aşteptări şi comunicări frînte: „cine joacă tetris cu oamenii mei / cine-i clădeşte cu viteza curbei / unul peste altul / cine umple golurile unora / cu preaplinul altora / de-ajung să dispară în grupuri de minim / cinci / cine se va întrerupe din jocul ăsta / forţat să preia o convorbire / oare / are cineva / acel cineva / nokia / pentru că nu-i aşa / în orice casă e un încărcător / de nokia.“ Ca şi în cazul lui Hutopila, poeme bune precum „Nefericirea“, „Aseară“, „Ce se întîmplă“ sau „Numainoi“ alternează cu poeme slabe care, uneori, ies din tema predominantă şi scad tensiunea cărţii. Una peste alta însă, doi poeţi noi, care-şi delimitează clar spaţiile poetice şi care merită (şi pot fi) citiţi oricum: şi separat, şi împreună.
Paul Cernat
(Observator Cultural)

Break on through to the other side
Andrei DÓSA - Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit

Debutul lui Andrei Dósa (n. 1985) a atras, pe drept cuvînt, atenţia comentatorilor care urmăresc şi filtrează critic „noile intrări“ în clasamentele poeziei tinere autohtone. Absolvent de Studii Economice, dar şi al unui masterat în… Litere la Braşov, fostul membru al clubului de scriere creatoare „Lumina de avarie“ face, într-adevăr, diferenţa printr-o sinteză – foarte personală – a sensibilităţii (post?)douămiiste şi printr-o intensitate interioară neobişnuită, de voltaj psihic deopotrivă comprimat şi exploziv. Într-o cronică altminteri excelentă, Alex. Goldiş consideră că apariţia în speţă vine pe fondul unei „crize de debuturi semnificative din ultimii ani“.

Cred, dimpotrivă, că ultimii ani au adus în poezia noastră o serie semnificativă (chiar dacă nu neapărat inflaţionară) de nume notabile, cu formule foarte diverse: de la Vlad Moldovan la m. duţescu, de la val chimic la Bogdan Lipcanu, de la redebutatul Ionuţ Chiva la Iulia Militaru şi de la prea puţin comentatul Laurenţiu Ion la Medeea Iancu, în condiţiile în care cîteva edituri dinamice, unele proaspăt intrate pe piaţă, şi-au făcut un adevărat program din publicarea şi promovarea noii poezii. Însă senzaţia că Dósa face, lejer, diferenţa faţă de cei mai mulţi dintre colegii săi de generaţie am avut-o şi eu citindu-i acest prim volum, cu un titlu desprins din Epistola Sfîntului Apostol Pavel către Corinteni (ultimul text al cărţii, lung prozopoem eponim şi definitoriu, ţine să-şi sublinieze, cam prea apăsat, sursa biblică în final: „şi sîntem din nou la începutul poveştii apostolul pavel îşi înmoaie pana în cerneală şi începe să scrie cu o limbă de foc deasupra capului scrisoarea către corinteni“).

Ceea ce atrage imediat atenţia e precizia reţinută şi tensionată: a orchestraţiei de ansamblu, a tăieturii versurilor, a reglajului ritmic, a acordului între banalul cotidian şi un imaginar sălbatic, ţinut sub presiune şi eliberat în doze controlate. Spuneam că tînărul poet practică o poezie de sinteză. E şi o poezie „cuantică“, iar cele trei secţiuni („într-un sul de linoleum“, „uşa rotativă“, „ceea ce este în parte va dispărea“, primele două – cu cîte o „coda“ intitulată „Exerciţii de respiraţie“) confirmă din plin acest lucru: sînt re-conectate aici, ca într-un caleidoscop rotitor, experienţe ale unor vîrste diferite, de la secvenţele de familie din copilărie, cu părinţii ca figuri obsedante, la maturitatea „corporatistă“, de la ecorşarea aproape impudică a dragostei materne la poemele de amor descompuse stroboscopic, de la videoclipurile cinice ale propriei existenţe în decor „consumist“ la extazele psihedelice, deopotrivă crude şi diafane, în care vitalitatea organică şi fantasmele tehnologice se potenţează reciproc.

Spre exemplu, filmul unui accident al mamei, înregistrat traumatic şi hipertofiat de percepţia în panică copilului (eram cu mama cînd a căzut) se va regăsi, peste timp (şi cîteva zeci de pagini distanţă), într-o cădere similară a iubitei pe scările de la Okian (unul dintre eşecurile memorabile ale aeronauticii). Felul în care sînt făcute să ruleze pe scena interioară elementele de imaginar consumist, corporatist, cibernetic, android ş.a.m.d., implicînd, de regulă, o resemnificare a corporalităţii şi a sexualităţii (Matrix, Thomas Pynchon sînt referinţe culturale obliogatorii…) se regăseşte din plin şi la val chimic. Dar poemele acesteia din urmă au, uneori, un caracter cam dietetic, în vreme ce textele tensionate ale lui Dósa posedă, ca la cel mai bun Sociu sau la Manasia în momentele sale de graţie, o forţă hipnotică de impact emoţional, fără a miza pe stridenţe sau exhibiţionisme inutile: „Îi spun mamei că mă doare acolo jos./ Mă ia de mînă şi mă conduce la fereastră. Îmi scoate chiloţii, mă examinează./ În căldura soarelui pielea scrotului/ se strînge, se roteşte/ ca o bucată de hîrtie sub care mocneşte jarul./ O rădăcină iese din pămîn,/ un capăt de pod suspendat în aer/ începe să trepideze./ Cineva sau ceva se apropie./ Uruitul transformatoarelor se înteţeşte. Fascicule negre baleiază pe faţa mamei./ Priveşte fascinată, lăsată în genunchi./ Chipul ei este aproape./ Mi-e teamă că aş putea să îi şterg trăsăturile“ (Adoraţie). De remarcat, aici, secvenţialitatea cinematografică a imaginilor, derulate aparent sec, în versuri enunţiative, dar în care urcă pe nesimţite mercurul unui lirism imagist ce indică o creştere alarmantă a febrei interioare.

Titlurile însele scurticircuitează, derutant, registrele, eliberînd energia electrică a unei poezii în stare pură: Adoraţie, preview, parapantiştii săreau în gol, crăciunul în bucătăria inundată, celulele mele se simţeau părăsite, la traiettorie delle mongolfiere, moartea foloseşte gilette, compoziţie cu nuanţe de negru, die perfekte welle, film documentar, splendoare în iarbă, switch off, despre combaterea efectului de serăi¸ loading… please wait, filtru vegetal etc. Remarcabil e şi modul în care minimalismul contingent, „hiperrealist“, alunecă într-un imaginar de tip narcotic, fără a pierde vreun moment controlul: „Astăzi uşile rotative/ lucrează la capacitate maximă, separă şi apoi scuipă oamenii/ în malluri, bănci şi corporaţii./ Blonde platinate care poartă la gît/ un şir sclipitor de zerouri,/ bărbaţi ce-şi duc în palme cravata/ ciopîrţită cu foarfeca de angajatori,/ oameni care şi-au lăsat corpurile/ astrale drept garanţie pentru un credit în euro,/ directori în jugularele cărora/ patrulează peşti piranha, şi/ eu, refugiat într-una dintre uşi,/ încercînd să rămîn aici,/ să nu fiu aruncat în niciuna/ dintre lumile în care/ nebunii şi întîrziaţii mintal/ şi-au reunit forţele/ pentru a desena pe hîrtie milimetrică/ matriţele care vor da formă şi consistenţă/ dorinţelor noastre“ (Uşa rotativă (2)) Figura spiritului creator rămîne, aici şi aiurea, turbionul. Tehnica amplificării progresive, de astă dată în registru grotesc-subersiv, este accesată cu efecte mai curînd prozastice în satira anticorporatistă Monstrul sacru al scobitului în nas (o propunere originală de management planetar al plăcerii generate de „milenara“ îndeletnicire cu pricina…).

În alte părţi, viziunea e declanşată de concizia „minimală“, descompusă, a notaţiei: „un tunel lung/ acupunctură/ cu leduri/ apoi o zi o/ flacără de sudură/ în care un copil/ face un gest/ să-ncremenească/ lumea“ ((time(muie(www)). Oricum, în aproape fiecare poem intervine, într-un fel sau altul, un impuls „transgresiv“ ce trădează nevoia – mistică – de transcendent, de „dincolo“. Între agresivitatea lui break on through to the other side (Doors) şi extazul halucinat al lui shine on you crazy diamond (Pink Floyd), Dósa experimentează varii tehnici poetice de eliberare a minţii. Autorul lucrează adeseori cu materiale standardizate ale societăţii postindustriale sau apelează la retorica sloganurilor publicitare pentru a declanşa – fără să falseze în registru livresc sau simbolic – resorturile unei autenticităţi „bazale“, destabilizante: „Transformă-ţi atacurile de panică în ceva plăcut!“, „Lasă epuizarea sexuală să te acopere/ca vidul din ambalajele produselor“. Inutil să adaug că, în felul acesta, sloganurile se încarcă de „memorabilitate“ poetică.

Printre cele mai bune poeme sînt şi cele în care strălucesc, psihic, fantasmele pe care corpul le secretă proiectîndu-le în slideshow pe ecranul minţii. E cazul etericului Fără nici o legătură sau al celui intitulat, filmic, Splendoare în iarbă: „scobitura unde se întîlnesc coapsele cu gambele seamnănă cu litera H./H. de la haşiş de la H. al lui Rimbaud/Sa solitude est la mécanique érotique, sa lassitude/la dynamique amoureuse/şi/ O terrible frisson des amours novices/o pîine caldă însemnată cu H/pîinea cu care plecau la drum eroii din poveşti/pentru a ajunge în parcul acvatic dintre picioarele tale/la toboganele cu pante ameţitoare/şi pot vedea deja la capătul lor/dreptunghiurile de ciment cenuşiu/bazinele fără apă iubito“.

Referinţa la Rimbaud nu e deloc lipsită de implicaţii de adîncime: „dereglarea sistematică a tuturor simţurilor“ este unul dintre mecanismele generative ale poeziei lui Andrei Dósa. Între virtualitate şi retroproiecţie se desfăşoară întreaga aventură a unui eu remodelabil, sintetizată de aceste versuri cu poteţial de hit: „la capătul vieţii tale e o femeie rigidă/ …la capătul vieţii mele e un bătrînel neîndemînatic“ (fără nici o legătură). Autorul e, în egală măsură, un specialist al anticlimaxurilor, al melancoliilor zen în sotto voce, al caligrafiilor crepusculare în decor postindustrial: „nu ţi-e frică acum/ că va înceta/ ţiuitul aparatelor/ huruitul centralei/ şi că armata de cerşetori/ din cap/ îşi va uita cîntecele?“ (compoziţie cu nuanţe de negru), cu discrete rezonanţe extrem-orientale: „foarte rar/ o muscă se izbeşte de geam/ ploaia invizibilă mişcă frunzele// lumina se opreşte pe terasă/ ca un sediment al după-amiezii/ din candelă/ (cap de demon surîzător)/ iese un fir de fum// respiraţia mea nu-l tulbură“ (switch off). Chiar dacă secţiunea „într-un sul de linoleum“, avînd în centru „legăturile părinteşti“ şi experienţele copilăriei, se dovedeşte a fi, per ansamblu, mai omogenă şi cu o identitate mai bine focalizată decît celelalte, înzestrările poetice sînt multiple şi, aşa-zicînd, uniform distribuite pe întreg parcursul cărţii.

Aşezat în epicentrul principalelor tendinţe ale poeziei tinere din ultimii ani, Andrei Dósa are toate datele unui poet de vîrf, apt să ridice miza la cote greu accesibile majorităţii congenerilor. Titlul paulinic al prezentului volum, în care minimalismul biografic al societăţii de consum reinventează lirismul vizionar, poate fi citit, de altfel, şi „în ghicitură“, ca promisiune de anvergură…


Andrei DÓSA
Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2010, 98 p.
Ateneul Tătăraşi şi Centrul Cultural German Iaşi organizează în data de 30 ianuarie 2012, la ora 17.30, casting pentru spectacolul de teatru “Check in” de Dumitru Crudu, în regia lui Radu Ghilaş.

Pentru casting sunt invitaţi studenţi la Facultatea de Teatru şi actori profesionişti. Premiera spectacolului va avea loc la sfârşitul lunii februarie, iar distribuţia va cuprinde şapte actori.

luni, 30 ianuarie 2012

Aici puteti gasi un nou numar din revista ARGES

http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=blogcategory&id=401&Itemid=104
Broaşte şi peşti săreau în mijlocul drumului



În timp ce pe compul meu, pe care l-am pornit imediat cum am ieşit din Chişinău, curgeau titrele unui film de-al lui Marian Crişan, autobuzul se apropia puţin câte puţin de Bender. Era a doua oară, după ce ieşisem din Anenii-Noi, când încercam să mă uit la filmul ăsta al lui Marian. Prima oară am fost nevoit să sting compul la cererea unor poliţişti care ne-au oprit şi au percheziţionat autocarul, căutând ţigări. Un tip cocoţat pe o motocicletă intra în vama Borş, în vreme ce autobuzul îşi încetini viteza. Lunganul nu era lăsat să treacă în România din cauză că avea cu el o plasă cu peşti prinşi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi vărsă pe asfaltul din vamă, putu să treacă graniţa. Cât ai bate dintr-un picior, vameşii se topiră în clădire, iar tipul fu înghiţit de imensitatea şoselei, îndepărtându-se de peştii ce săltau spasmodic pe asfaltul îngheţat şi pustiu. Peştii au tot sărit neputincioşi în mijlocul şoselei până când au încremenit de-a lungul drumului. Autobuzul nostru frână pe dealul Tighinei, între două gherete acoperite cu plase verzui de camuflaj şi şoferul deschise larg uşa.
Am închis compul şi l-am băgât în geantă, neîndrăznind să mă uit la film în vamă iar geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un căpitan cu automatul pe umăr avansa în salon, cu ochii roată. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el. Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea, a cărei pleoapă îi zvâcnea nervos, cu o periodicitate de metronom.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă, nici una, nici alta, galonatul. Mă privea fix şi eu mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Un domn cu cotleţi se iţi în spatele său şi se holbă în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele cu vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea creştetul capului. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine special ca să-i otrăveşti pe transnistreni? De unde, bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol o să mi se monteze o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a scriitor. Scriitorii arată altfel. Nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas în direcţia mea şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că îi dădeam dreptate şi că atunci putea să aibă toate argumentele la dispoziţie ca să mă dea în gât sau să mă bage la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe. În timp ce mi le pregătea la bucătărie, eu îl citeam pe Saroyan în pat. Căpitanul îşi plimba privirile pe faţa mea, pe când eu număram cu degetele tartinele din pungă.
-Dacă ai să le arunci la gunoi, înseamnă că sunt otrăvite, îmi citi gândurile individul.
De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, îmi pusese salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Căci nu vreau să ratez lectura programată la ora unu. De aceea, i-am făcut un semn cu mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez, domnule căpitan, că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Nu te cred.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înşfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti de faţă cu mine. Chiar vreau să văd cum ai să papi nişte tartine otrăvite.
În spatele său se mai iviră vreo doi militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau batjocoritor.
Dilema mea era foarte simplă. Tot drumul cât m-am uitat la filme am păpat nişte plăcinte cu bostan pregătite de soacră-mea şi acum eram ghiftuit.Unde să mai încapă şi săndvişurile astea? Totuşi, se pare că nu prea aveam de ales. De aia, mi-am băgat un săndviş în gură şi începui să-l mestec în silă, dar am făcut treaba asta, doar pentru a nu lipsi de la lectura piesei mele. Nici nu vă pot spune cât de tare ţineam la acest spectacol. Din mai multe considerente. Primul şi cel mai important era că în Tiraspol se născuse soacră-mea şi copilărise nevastă-mea. Şi al doilea, nevastă-mea îmi tradusese piesa în rusă şi ea era tare mândră de acest lucru.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul. Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce făceam eu în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Dar când mă zări păpând sănvdişuri, rămăsese cu ochii holbaţi. În jurul meu se mai îngrămădiră şi alţi gură-cască din autobuz. Stăteau cu degetul în gură şi se bungheau la mine, neînţelegând de ce ofiţerul ţinea cu orice chip să mănânc tartinele. Până la urmă, au aflat. Când a înţeles care-i chichirezul, bărbatul cu cotleţi mi-a strigat să le arunc la gunoi că, din cauza mea, o să întârzie la nunta fiului său.
-Sau dacă nu vrei să le arunci, atunci papă-le mai repede dracului.
Eu anume asta şi făceam, dar mai aveam de păpat tocmai cinci săndvişuri. O îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. Femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, încă mai speram să ajung la timp la lectura mea de la Teatrul Dramatic, la care le invitasem să vină pe toate rudele din Tiraspol ale soţiei mele. Toate neamurile ei erau ruşi şi m-au asigurat că vor veni cu dragă inimă la o lectură de-a mea în limba rusă. Dar pentru ca această minune să se întâmple, mai trebuia să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci tartine! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez lectura nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, termini buterbroadele astea odată şi odată sau razi putina la Chişinău? Cât poţi să-ţi baţi joc de oamenii ăştia?
O bătrână căsca. O femeie în şubă fuma o ţigară subţire, uitându-se languroasă la o limuzină care alunecă pe alături. Iar bărbatul cu cotleţi mă privea cu nişte ochi injectaţi. Deodată, femeia căreia îi zvâcnea pleoapa dreaptă s-a repezit spre mine şi mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, eu m-am săturat să aştept atâta şi vreau să ajung mai repede acasă, că pic din picioare de oboseală. Eu toată ziua am vândut la piaţă cearceafuri şi acum vreau mai repede să mă bag în pat, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o mestece repede-repede. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât care mergea să-şi viziteze o mătuşă rămasă văduvă s-au sacrificat pentru mine. Câţiva pasageri fumau sau ne priveau sarcastic. Bărbatul cu cotleţi scrâşnea din dinţi. Iar o bătrână dormea cu fruntea lipită de fereastră.
-Mai bine le dădeai la maidanezi, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-am împărţit cu şoferul, dar gradatul nu a vrut să mă lase să urc în maşină cât timp încă mai mestecam ultimele firimituri. Doar după ce le-am înghiţit şi pe acestea, şi-a dus mâina la cozoroc şi m-a lăsat să urc în autobuz, parcă mirat că încă mai eram viu.
După ce m-am aşezat pe scaun, mi-am scos fulgerător compul din geantă şi am încercat din nou să mă uit la filmul ăla al lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat ce s-ar fi întâmplat dacă ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: cu siguranţă că m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum mi-am imaginat treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a scos de guler afară, ca într-o proză de Gombrowicz.
Eu încă mai boram la marginea drumului, când autobuzul se porni în mare trombă spre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. Prin mijlocul drumului săreau câteva broaşte. M-am uitat la ceas. Până la unu mai rămânea o jumătate de oră.
DUPA ce vineri a sustinut o recitatie din poemele sale publicate sau inedite si a dat autografe la cenaclul Republica, sambata Vasile Leac a venit la Atelierul de Proza Vlad Iovita unde a tinut o ora de creative writing. In prima parte a intalnirii a raspuns la intrebarile celor peste vreo 15 participanti. Cele mai multe intrebari le-a pus poetul si prozatorul Ion Buzu, interesat sa-i afle secretele scrisului lui Vasile Leac. Cu toate ca erau destule scaune, Vasile a tinut sa stea in picioare. Privindu-l cum vorbeste, mi-am dat seama ca ar putea fi un profesor foarte bun de creative writing. In partea a doua, Vasile le-a propus celor prezenti- oameni de varste diferite, cea mai tanara participanta la atelier avea 13 ani, iar cel mai batran la vreo 55 de ani, daca nu si mai mult-sa scrie un monolog al rucsacului, gentii sau posetei cu care au venit la Vlad Iovita. In partea a treia a intalnirii lumea a scris monoloagele pe care le astepta Leac. Cei care nu au vrut sau nu au avut chef sa scrie s-au dat cu parerea despre textele produse sub ochii lor. Totusi, cel mai mult a vorbit autorul volumului Toti sunt ingrijorati, placut surprins de monoloagele tinerilor scriitori de la Vlad Iovita. A sugerat chiar ca toate monoloagele sa fie inlantuite in unul singur si sa se faca dupa ele un spectacol de teatru.

Dupa atelier, discutiile au continuat pana noaptea tarziu, la Diamant, in jurul unei cani de ceai.

P.S.
Trebuie de mentionat ca Vasile Leac a venit la Chisinau un cadrul unui proiect gandit de poeta Moni Stanila si finantat de Institutul Cultural Roman.Proiectul se va desfasura un an de zile si in fiecare luna se va succede un alt tanar scriitor roman.

duminică, 29 ianuarie 2012

VALERIAN CIOBANU


Destăinuirea “Delfinuţei”


Născută în anul 1988 în Turcia, pe malul mării, am fost aleasă dintre suratele mele de către stăpânul meu pentru că, i-am părut mai exotică şi în acelaşi timp mai simplă. Adică am culori clasice în vestimentaţia mea: neagră şi albă, iar faţa îmi este într-adevăr mai albă decât ale altora înpopoţate în roz, orange şi în materii de alte culori.

M-a adus la Chişinău din haremul lui...

Dar nu-i mai ţin minte numele. Însă şi după asta vrând-nevrând încă-i fac publicitate lanţului hotelier “Delphin”. Omul, ori mai bine zis, bărbatul care m-a adus din Antalya la Chişinău este aproape un geniu care ştie tot şi eu mă bucuram când mă lua cu sine la începutul verii. Cu el am cunoscut aşa poeţi şi scriitori ca: Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Gheorghe Ciocoi, Valeriu Matei, Dumitru Crudu.

Culmea fericirii mele am simţit-o că vine şi chiar am avut ocazia s-o cunosc atunci, când am fost luată într-o “misiune specială” în oraşul Tiraspol. Stăpânul meu m-a burduşit cu cărţi de ale lui din anii trecuţi, care cântăreau

împreună vreo şapte, da, poate, - zece kile. Dar mă simţeam nespus de fericită, că am ocazia să trec vama Transnistreană. Am trecut-o fără probleme, fiindcă niciun vameş sau pacificator rus nu şi-a băgat labele lui în buzunarele mele în care, printre altele, erau şi nişte prezervative, stilouri de firmă de la un hotel de cinci stele din Antalya şi Belek. Iar sub cărţile autorului - o pereche de slipi şi altă lengerie intimă, în eventualitate, dacă din Tiraspol voi ajunge la mare, în regiunea Odessei.

Fericirea mea consta şi în aceea, că duceam şi eu ceva bun şi de folos pentru liceenii de la “Lucian Blaga” din faimosul oraş de pe malul bătrânului Nistru.

Că în restul timpului purtam banalităţi prin oraşul Chişinău.

Dar după prima misiune importantă la Tiraspol, m-am pomenit cu toate cusuturile rupte şi cu primele fisuri la fund. Iar faţa mea albă cu inscripţia “Delphin” hotel de lux s-a ponosit. Îmi pare, că acum în iarna anului 2012, tuturor le este ruşine de faţa mea, inclusiv stăpânului meu, care caută să mi-o ascundă. Mă poartă doar cu faţa spre sine.

“Să fie el sănătos, că de asta nu-mi pare rău, eu chiar eram obişnuită că “suratele mele” mai tinere şi mai frumoase, singure îşi ascund faţa sub paranja. Însă mă întristez noaptea, când stăpânul mă lasă singură pe fotoliul din odaie sau chiar pe cel din antreul apartamentului său. Când se trezeşte dimineaţa, mă găseşte în aceiaşi poziţie pe fotoliul din odaie sau din antreu. Mă burduşeşte cu alte fleacuri şi mă agaţă pe umărul lui şi hai iarăşi “Delfinuţo”, tiva prin oraşul plictisitor pe timp de iarnă.

*

Unde mă va purta cu sine oare până la 2 februarie? Că la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie m-a dus de zeci de ori, odată chiar şi la cel de arte plastice. Am mai fost la hotelul “Nobil” din Chişinău, “Codru”, “Dacia”, “Vila Verde” şi mai des la Biblioteca municipală B. P. Hasdeu, la atelierul de creaţie Vlad Ioviţă, la care vin câteva adolescente talentate şi câteva alintate, dar despre restul se spune de obicei la rubria “şi altele”.

Astăzi însă, nu înţeleg de ce nu m-a luat cu sine la atelier. M-a lăsat pe fotoliu, la el acasă.
*

Da eu, poate am vrut să văd rucsacul lui Vasile Leac! Poate, am avut plăcerea să-i duc măcar un volum de “Toţi sunt îngrigoraţi,” Bucureşti, editura Tracus Arte, 2010, că de “Oameni din Chişinău” - m-am săturat.



VALERIAN CIOBANU


p.s.

ACEST TEXT A FOST SCRIS LA O SEDINTA A ATELIERULUI VLAD IOVITA, DUPA O IDEE A POETULUI VASILE LEAC
Alexandru Musina

- Political Congo



Maimutele din Congo - daca nu sitiai -
Rezolva orisiice conflict sau diferend
Extrem de simplu sii rapid, eficient:
Cu-n scurt, universal futai.
Si nici macar nu au înregistrat patent
Pe-arhaica metoda. Daca n-ai
Prejudecati, sa ne întoarcem amândoi în acel Rai,
Departe de idei sii teorii, de orice trend!
Oh, nu, nu-ti cer sa ne suim la loc,
Printre liane, în copaci seculari,
Ci sa ne amintim ce am uitat.
Iar când vom fi nervosii sii facuti foc,
În loc sa ne certam, ca nisite oameni mari,
Sa ne-ndreptam, tacuti, spre pat.
Alexandru Muşina

- Armasarul si papusia


Sus, pe dulap, un armasar de portelan
S-a înaltat, salbatic, pe-albastrele-i picioare
De dinapoi. Si, într-o nesfîrsiita încordare,
Necheaza, în tacere, zadarnic, spre tavan.

Alaturi, cu ochi negri, gura rosia, visatoare:
Papusia. Care-asiteapta, senina, uitîndu-se pe geam,
Sa vina în vacanta, ca-n fiecare an,
Fetitele. S-o ia în patul lor, sa-i spuna la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, sa o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, facute din petice. Nu sitie? Sau nu-i pasa
Ca ele au crescut, s-au maritat, au sii copii??

Sufletul ei curat, de plastic sii matasa,
Nu poate sa priceapa, la fel ca noi, - sii pace! -
Ca timpul trece sii nimic din ce a fost nu va mai fi.

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Ion BUZU

Un tip oarecare

- Uitaţi-vă la individul acela îmbrăcat într-o haină jerpelită şi murdară.
- Ăăăăă, mi se pare că seamănă cu el.
- Da, el e, nu-mi vine să cred.
- Uitaţi-vă, poartă o haină murdară toată de noroi
- Iar încălţămintea îi este găurită, ba chiar îi văd degetul
mare de la picior ieşind în afară, e murdar.
- Priviţi la mîinile lui, sunt negre şi zgîrîiate, acele mîini
care străluceau atunci cînd ţineau o carte de filozofie sau foi cu texte pe care le citea în coridoare, acum au devenit mîinile unui vagabond, nu mai ţin în ele nimic!
- Priviţi, scoate o foaie din buzunar, probabil e cu texte; rupe din ea o bucată, rupe ca să se şteargă la fund!
- În ce hal a ajuns, să scoată o foaie cu texte şi să se şteargă la fund cu ea.
- Da, cel care obişnuia să lipească aceste foi pe stîlpuri.
- El mereu privea cerul imaginîndu-şi fraze scrise pe el, imaginîndu-se acolo.
- Acum el merge gîrbovit privind jos de parcă
unicul lucru de care-i pasă este să găsească un loc
unde să se întindă şi nimic mai mult.
- Exact, nimic mai mult.
- Îmi amintesc cum rezolva teste în timpul recreaţiilor.
- Da, mi-a rezolvat şi mie unul, am rămas uimit, mereu l-am considerat deosebit.
- Dar acum e un tip oarecare,
a terminat liceul şi e un tip oarecare.
- Îhî, atît de oarecare încît merită împins în prăpastie,
să se rostogolească cît mai încolo.


La 3 a.m. pe un frig cumplit

„Ascultă Hank, ce-l face pe un om un scriitor?” – îl întreabă
pe bukowski un tip în cămaşă roşie.
„Păi, e simplu,
fie te aşezi deasupra unei
hîrtii,
fie te arunci peste un pod”:
Poate ar fi trebuit să scriu şi eu în
loc să-mi urlu la balcon orele insuportabile,
căutînd tot feful de pastile şi chestii tăioase,
încercînd să fac să fie ultima mea
noapte pe Pămînt.
Poate ar fi trebuit totuşi să mă aşez deasupra
unei foi şi mi-ar fi reuşit cele mai bune texte
în loc s-o apuc la 3 a.m. pe un frig
cumplit
spre lac pentru a mă arunca în el
şi să-l găsesc îngheţat;
să sar cu picioarele, să lovesc cu pietre încercînd să sparg gheaţa
şi nimic,
„nenorociţii, mi-au tras-o şi de data asta!”


Miopie

Chestiile care îmi apar se unesc într-un film
într-o limbă pe care nu o înţelege nimeni
tradusă cu subtitrări
pe care eu nu le pot desluşi din cauza
miopiei,
văd doar mimica oamenilor,
le aud strigătele,
gesturile adresate mie, dar nu înţeleg nimic fiindcă
sunt miop
şi nu pot citi subtitrările lumii ăsteia
şi atunci inventez singur un sens pentru tot ceea
ce se întîmplă
oricum nu vedeam ce era scris pe tablă nici
la şcoală
şi nici subtitrările filmelor de la TVR 1,
nici afişele publicitare,
exact ca atunci cînd am văzut
Metamorfoza de Kafka, nu am înţeles prea multe
şi am tras concluzia că Gregor a devenit un monstru
fiindcă a dormit în ziua în
care trebuia să plece la serviciu,
de atunci a devenit un monstru pentru ceilalţi
şi părinţii se îngrozeau cel mai tare
cînd vedeau că nu le mai ajung bani şi Gregor nu are un serviciu
atunci el avea forma cea mai îngrozitoare,
subtitrările tot apăreau, iar eu
nu desluşeam nimic,
îmi încordam ochii, lăcrimam, mă tot enervam şi îmi strîngeam
pantalonii şi răsuflam din greu,
oricum
nu am înţeles nimic niciodată din lumea asta
cei de lîngă mine mă întrebau miraţi şi rîdeau:
„chiar nu înţelegi?”
unicul moment cînd totul avea sens
a fost cînd se lăsă întunericul
şi se auzi o muzică cu vioară şi un bas pe fundal.

Păianjenul

- Priveşte la acel păianjen din borcan. Uite cum
încearcă să iasă din borcan, să-i spargă pereţii,
nu are nici o şansă,
unicul mod în care va ieşi este să moară,
numai atunci va fi scos definitiv.
4 momente cînd am fost cel mai aproape de ieşirea din borcan.
În septembrie, lama cuţitului era lipită de o venă groasă de pe braţul
stîng,
ceva curaj, ceva mai mult soare, mai multă nebunie
şi doar cu o mişcare bruscă
totul urma să se sfîrşească,
nu a funcţionat,
Camus a minţit cînd a scris despre soarele care te împinge la crimă,
ticălosul!
În noiembrie, am zărit un cablu lung acoperit cu un cauciuc alb,
mă gîndeam că ar merge,
ieşirea e aproape,
dar a doua zi a dispărut.
În ianuarie, nenorocitul de lac era îngheţat
şi nu dorea să cedeze loviturilor.
În februarie, 2 pastile necunoscute pe care le-am găsit într-un sertar,
le-am dat peste cap fără să-mi pese prea mult,
m-am ales doar cu o ameţeală.
Nici unul din aceste 4 momente nu mi-au acceptat demisia.
Dulce predare, te rog să fii reală!
Acele momente terifiante,
acum au venit deodată,
fără prevenire, fără simptome,
la fel ca şobolanii scoşi de ciumă din crăpături
cu miile,
tîrîndu-mă în agonie, tremurînd, cedînd,
posedat de o boală dureroasă,
fără morfină,
făcîndu-mi măruntaiele zob,
apropiindu-mă de marginea acoperişului clădirii cu 15 etaje,
simţind în sfîrşit cum mi se scoate capacul de pe borcan.

3ml de Konfidor

Andruşa şi cu mine stropim cartofii.
Fiecare avem în spate maşina de stropit.
Gîndacii au format colonii pe
cartofii noştri,
de parcă au descoperit o nouă planetă,
sau o nouă existenţă lipsită
de agonie, capcane şi absurditate.
Stropim curpenii de cartofi cu 3ml de Konfidor dizolvat în 10L de apă,
în curînd gîndacii vor cădea, unul cîte unul,
doar trei ore şi gîndacilor li se vor face rău şi vor muri;
ei nu pot vomita cînd li se face rău.
Mie şi lui Andruşa ne curge otrava pe spate,
nenorocitele de maşini de stropit sunt crăpate.
„Auzi Andruşa, nu ţi-a trecut prin cap
că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu aceşti gîndaci,
să ne stropească şi el cu un fel de otravă,
nu chiar Konfidor,
dar ceva cu efect îndelungat,
să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată,
şi la rîndul lui să-i fie crăpată maşina sa de stropit,
să-i curgă şi lui otrava pe spate?”

În mine creşte ceva străin

Probabil cu asta mă aleg
cînd nu iau în seamă nimic din ce se întîmplă în interiorul meu.
Cînd m-am uitat în closet
mi s-au bulbucat ochii,
O, Doamne, e negru, mai negru ca tăciunele!
e un rahat negru.
Trăind la sat, nu obişnuiesc să-mi văd rahatul,
acesta cade în gaura de cinci metri şi gata,
înghiţit de abis pentru totdeauna,
dar în buda asta de la oraş l-am văzut pentru prima dată,
era negru.
Apoi observ pe burtă multe băşici,
trebuie că m-am încordat vreo 5 minute să dau drumul rahatului,
Băşicile se făceau mai roşii,
rahatul mai negru,
pereţii stomacului se apucă de tremurat,
un alien îşi face loc să iasă prin burtă,
s-a scremut / căcat prin mine
şi acum e gata să iasă în lume,
fără să fi avut o idee cum
a ajuns ceva străin să crească în mine.

Căzînd uşor în capcană

Aceeaşi scamatorie a trezirii la ora 10,
aceeaşi dictatură a organelor.
Îmi amintesc de un scriitor care stătea într-un bar de la 6 a.m. pînă la 2 a.m.,
timp de 5 ani,
aşteptînd să se întîmple ceva,
dar oricum nu se întîmpla nimic, doar dacă el provoca ceva.
Anul trecut am stat şi eu aşa într-un bar,
am băut 2 beri aşteptînd să se ia la bătaie nişte tipi,
dar nimeni nu a făcut nimic, au stat liniştiţi la mesele lor,
totuşi, acasă am scris o povestire în care doi din acest bar s-au luat la harţă,
unul din ei eram eu.
Încă nu am scris nici un text de 15 lei despre jaluzele.
Mă sună fratele meu şi îmi zice să mergem acasă mai devreme,
cu maşina vecinului,
cică a avut loc un viol în sat, poliţişti şi bandă galbenă de izolare a zonei peste tot,
oameni în panică,
unii ascunşi în casă,
alţii verificînd pe oricine intră şi iese din sat.
Cînd am ajuns acasă nu părea să se fi întîmplat nimic,
probabil fratele meu m-a tras pe sfoară doar ca să ajung mai devreme acasă.
A doua zi m-am trezit la 10.21 şi am rezistat dimineţii pînă la 11,
„nu-i nimic acolo, nu cădea în capcană!” – îmi tot spuneam,
dar activitatea fascistă a organelor m-a obligat să cobor din pat,
vezica urinară şi intestinele şi-au făcut simţită dictatura.

Păşind nevrotic de pe un picior pe altul
Atunci, cînd te căutam prin toate încăperile,
apoi te-am zărit, erai îmbrăcată în verde şi ai ieşit,
iar eu am început să-ţi vorbesc despre Războiul Rece şi Gorbaciov
păşind nevrotic de pe un picior pe altul,
chestii despre care nici cea mai vagă idee nu aveam
doar ca tu să mai stai 4 minute
şi încercam să o scot la capăt cu un sens genial celor spuse,
dar ratasem, ajungeam să vorbesc non-sensuri
şi tu ai plecat fluturîndu-ţi părul ondulat
gîndind probabil „niciodată nu l-am înţeles pe tipul ăsta!”
şi eu încă păşeam nevrotic de pe un picior pe altul,
încercînd să găsesc chestia genială despre Războiul Rece
cu care te-aş putea ţine pentru încă ceva timp.


.X&O.

Eu ştiu cine eşti,
te văd oriunde merg.
În maxi-taxi,
pe stradă,
în clădire.
Îţi simt suferinţa vieţii cotidiene şi aş vrea să fac orice ca să ţi-o şterg.
Aş arunca vreo instituţie în aer,
aş crea un templu secret,
te-aş răpi într-un ritual,
te-aş smulge din turma societăţii,
ţi-aş pune cu dragoste pistolul la tîmplă.
Îţi spun,
pentru
tine
trecătorule
aş deveni cel mai crunt terorist.
Te-aş face să înnebuneşti de bucurie,
să nu te mai întorci în aceeaşi celulă.














Nici un fir de înaltă tensiune acolo



În timp ce stau în pat, cu piciorul bandajat în două locuri, în regiunea genunchiului şi a gleznei, taică-meu mă întreabă ce s-a întîmplat în realitate.
Mă întorc pe partea stîngă şi-i spun că nu vreau să vorbesc. Vreau să dorm. Sunt obosit, mă doare piciorul şi am nevoie să mă odihnesc.
- O să dormi după ce spui adevărul.
În nici într-un caz nu trebuie să afle adevărul.
Îmi aduce pantalonii găuriţi la piciorul drept în regiunea genunchiului şi a gleznei. Fisurile par a fi produse de arsură. Îmi arată găurile de la haină şi-mi spune cu tonul vocii ridicat:
- Astea numeşti urme ale arsurii de rug? Cînd te împiedici şi cazi exact cu genunchiul în jăratec obţii aşa găuri mici în pantaloni şi aşa arsură mare? Eu nu cred că te-ai ars căzînd cu genunchiul în foc. Spune cum te-ai ars! Nu-ţi dau pace pînă nu spui totul.
- V-am spus odată cum s-a întîmplat.
- Nu te juca cu mine, nu poţi să ascunzi ceva. Doar ştii că pînă la urmă aflu tot. Doar din ce ai păţit pînă acum nu ai putut să muşamalizezi ceva. Eu ştiu prea bine că arsura aia nu e de la foc. Am vorbit şi cu medicul care ţi-a făcut bandajul. E de la curent electric. Unde te-a lovit?
Nu vreau să-i spun tatălui meu asta, dar locul real în care s-a întîmplat chestia aceasta e o construcţie cu două etaje unde e instalat un transformator care nu mai funcţionează, dar e folosit pe post de conductor întrucît prin el trec fire de tensiune de 10kV, lucru de care nu ştiam, atît timp cît am folosit acel loc timp de cinci luni. Zăvorul de la uşă era defect, toate aparatele dinăuntru ruginite, nu se auzea nici un sunet. Mă gîndeam că e un loc abandonat. Un fel de no-go-zone, spaţiu de care Statul a uitat, l-a etichetat drept „inutil” retrăgîndu-şi controlul asupra lui. Am decis să-l transform într-un buncăr al meu. Un laborator propriu. Un loc în care să meditez şi să nu dea de mine nimeni. Să experimentez singur cu tot felul de performance-uri poetice. Totodată consideram spaţiul respectiv ca fiind unul interzis, fiind în el, deja încălcam anumite norme, lucru care făceau experienţele mai intense. Apoi am adus în această clădire unde era transformatorul dat foile mele cu terorism poetic. Erau hîrtii cu fraze gen în capul tău e un poliţist – ucide-l!, oamenii normali mă sperie sau nicio şansă să scapi. Foi pe care le lipeam prin sat cu un an în urmă. După care am fost descoperit că eu eram cel care lipea pe unde apuca fraze ca bine ai venit în iad! ori băi, eu chiar aş vrea să te ajut. Părinţii mi-au interzis orice lecturi subversive. Am dus un sac de polietilenă plic cu hîrtii de astea, plus tuburi cu clei, plicuri în care îndesam poeme contemporane, subversive, utilitare, minimaliste şi pe care le puneam în porţi şi în cutii poştale la oameni. Sau le aruncam peste gard în curţile lor. Stickere, foi de mărimea A3. Cărţi de-ale lui Kropotkin şi Bakunin. Capitalul lui Marx. Nu sunt un om, sunt o dinamită: Nietzsche şi Anarhismul. Cărţi de Hakim Bey ca Pirate Utopias; TAZ: Poetic Terrorism, Chaos;, Gone to Croatans:Origins of dropout culture. Abolirea Muncii de Bob Black, Reţete pentru dezastru: Cartea de gătit a anarhismului scrisă de cei de la Crimthinc. Copii ale pamfletului despre mizeria studentului care a stîrnit revolta studenţească din Franţa în mai ’68 plus flyere cu slogane scrise pe ziduri în timpul acelei răscoale. Foi cu texte de Guy Debord şi Raoul Vaneigem cu Revoluţia Vieţii Cotidiene.
Sub nicio formă tatăl meu nu trebuie să afle despre locul ăsta care adăposteşte lucrurile enumerate. Nici că am avut acces la ele timp de cinci luni. Şi că am ales anume aşa loc pentru a le ascunde şi a-mi crea propriul laborator, o căsuţă în care e instalat un transformator prin care încă mai circulă curent de 10000 V.
Aşa că inventez o poveste.
- Lîngă tabără.
- Care tabără?
- Murmur de Izvor.
- Nu înţeleg, cum te-ai electrocutat lîngă locul acela?
- Gardul taberei dinspre pădure, unde sunt stîlpi cu sîrme de înaltă tensiune. Nu ştiu, nu am văzut-o, era poate în tufişuri, dar m-am atins, nu-mi amintesc sigur cum s-a întîmplat că m-am trezit cum Petru, băiatul cu care am fost, mă uda cu apă şi după aia m-a ajutat să merg.
- Deci, un cablu rupt? De la tabără?
- Da.
- Sigur nu ai sărit peste gardul lor şi ai atins transformatorul?
- Nu. Am mers numai pe lîngă gard.
- Nu spui minciuni? Ca aia cu împiedicatul şi căzutul cu genunchiul în foc?
- Nu.
- Nu ştiu, mi se pare cam straniu. Cum pînă acum nu au reparat firul ăla. Atunci sun la Union Fenosa. Dacă e vorba de aşa ceva, trebuie să se ocupe de cablu acela cît mai urgent, pînă altcineva nu s-a atins de el.
Eu m-am ridicat brusc. Nu se poate, numai nu la Union Fenosa. La naiba, nu credeam că se va ajunge aşa departe. Poate să-i spun adevărul? Dar nu pot, mă va crede nebun. Doar de cîte ori părinţii mi-au ţinut morală să fiu precaut cu lucrurile legate de electricitate. Şi mai ales, toate cărţile şi foile adăpostite înăuntru.
- Eu plec să caut o factură, să găsesc numărul lor de telefon şi să le sun. Mai întreb o dată, aşa s-a întîmplat?
Înghit şi ezit un pic.
- Da, aşa a fost.
Apoi tatăl meu aduce telefonul lîngă mine, uitîndu-se ţintă în direcţia mea formează numărul de pe factură. Începe a spune că în satul Ratuş s-a desprins o sîrmă de curent, lîngă localul de festivităţi Murmur de Izvor. Apoi spune că nu minte, îşi ia toată responsabilitatea, dar în calitate de cetăţean e dator să informeze autorităţile despre aşa incident. Fiul său a fost curentat şi să vină cît mai repede să repare.
Fără a-şi muta privirea de la mine, pune receptorul în furcă. Mă priveşte de parcă nu crede nici un bob de orez din ce am zis şi o voi încasa grav pentru asta.
- Peste două ore vin băieţii să vadă unde e sîrma aia. O să le arăţi ce şi unde, o să le povesteşti fiecare detaliu. Acum nu mai ai cum să le torni poveşti celor de la Fenosa, cu ei nu glumeşti.
Taică-meu pleacă şi rămîn singur în cameră. Am două ore să inventez o poveste care să aibă sens. Aici vine testarea teoriei adevărului-coerenţă. Ce le spun celor de la Union Fenosa? Vor vedea că nu e nici un fir de curent desprins prin preajmă şi se vor prinde de îndată că mint. Mă gîndesc la toate cărţile şi filmele poliţiste. La serialul CSI, cum încercau să pună detaliile cap la cap ca să găsească povestea în întregime. Asta trebuie să fac şi eu, doar că cu scopul opus, să găsesc detalii cele mai subtile pentru a construi minciuna pe care toţi să o creadă. Trebuie să fiu mai bun decît un detectiv. Rahat, dar CSI rula noaptea şi nu reuşeam să-l văd pînă la capăt, adormeam. Ce mă fac? Doamne, te rog, fă să fie un fir rupt. Doar asta mă poate salva!
O, nu, şi vor începe adevăratele probleme dacă nu găsesc nimic. Părinţii vor fi amendaţi sau sancţionaţi că au chemat degeaba echipa de la compania furnizoare de electricitate.
Peste două ore şi jumătate vine maşina cu doi tipi, în cămeşi pe care e scris Union Fenosa şi simbolul firmei. Au cu ei nişte dispozitive. Par a fi de la CSI, investighează faptul cît de mincinos sunt. Ies în întîmpinarea lor împreună cu taică-meu. Şchiopătez.
Ajungem la tabără şi iese paznicul. Tatăl meu îi explică care e situaţia, că aici m-a curentat o sîrmă ruptă. Paznicul urlă că nu nici o sîrmă ruptă. Urlă că totul e în regulă cu tabăra. Cei doi băieţi mă întreabă unde s-a întîmplat incidentul. Le răspund că nu-mi amintesc bine. Eram în stare de şoc şi mi-am pierdut cunoştinţa cînd s-a întîmplat. Nu ţin minte cu siguranţă locaţia.
- Atunci cum ai ajuns la spital dacă ţi-ai pierdut cunoştinţa? – întreabă unul din ei.
Îi spun că nici eu nu ştiu.
Mă priveşte cu o sprînceană ridicată. Nici el nu mă crede. Probabil se gîndeşte că nici nu am vreo arsură la picior. Bandajul şi şchiopătatul sunt false.
- Auzi, hai nu ne pierde timpul şi spune ce s-a întîmplat.
Privesc în direcţia transformatorului în care se află „laboratorul” meu şi vreau să-i zic să meargă acolo, dar nu o fac. Le spun că aici m-am electrocutat.
- Atunci vom căuta peste tot firul cela desprins.
Mergem toţi cinci prin tufişurile din pădure căutînd un fir de înaltă tensiune care nu există. Eu închid ochii şi şoptesc o rugăciune. Mă rog ca acesta să apară de undeva. Să existe. Dăm într-o parte şi-n alta tufişurile şi nici un fir de înaltă tensiune acolo. Dacă s-ar găsi acum un cablu rupt de la un stîlp, s-ar rezolva toată povestea asta şi am pleca cu toţii acasă, am da mîna unii cu alţii spunînd că ne-a făcut plăcere. Doar un fir de înaltă tensiune cer, nimic mai mult! Mă tot întreabă ăştia de la Fenosa „unde, unde”, iar eu răspund că nu ştiu.
- Cum nu ştii dacă zici că aici te-a bătut curentul?
- Păi, poate l-au reparat. Hai să mai cercetăm. Noi vom merge din urma ta.
Mergeam cu paşi mărunţi privind jos încercînd parcă să găsesc ceva ce era acolo cu trei zile înainte. Cel puţin mă comportam astfel. Mergeam la deal şi la vale. Apoi iar răscoleam acelaşi teritoriu. Mă simţeam încolţit. De parcă aş fi într-un text de Kafka, în care trebuie să găsesc ceva ce nu există, altfel verdictul mă bagă la balamuc.
Brusc, îmi vine ideea să le deviez atenţia de la toată situaţia asta căzînd lat la pămînt. Să mă prefac că îmi e rău. Sau să mă opresc, să-mi desfac bandajul şi să le spun: „uitaţi ce rană urîtă. E o arsură de gradul trei. Cum vă pare, nu-i aşa că-i respingătoare? Uitaţi, mi se pare că se vede osul, uitaţi, sîngerează!!!”




Aceste texte sunt scrise de ION BUZU

vineri, 27 ianuarie 2012

Vasile Leac la Chisinau

La ora 18.00 vine la cenaclul Republica de la biblioteca nationala.
Si sambata, la ora unu,
la atelierul Vlad Iovita de la Biblioteca B.P.Hasdeu, unde va modera o sesiune de scriere creatoare.
In ziarul Capitala de azi- o excelenta pagina de cultura facuta de Hose Pablo!

joi, 26 ianuarie 2012

>la marginea drumului<




În timp ce mă uitam la compul meu, pe care-l luasem cu mine din Chişinău,la cum începea un film de-al lui Marian Crişan, autobuzul gonea cu toată viteza spre Bender. Era al doilea film al lui Marian pe care încercam să-l privesc după ce ieşisem din Anenii-Noi. Încă mai curgeau titrele, când autobuzul îşi încetini viteza. Un pescar din Oradea nu era lăsat să treacă în ţară cu peştii pescuiţi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi abandonă pe asfaltul din vamă, fu lăsat să intre în România. Peştele sălta în prostie pe şoseaua îngheţată şi pustie pe când autobuzul încremeni la vama de pe dealul Tighinei.

Am închis compul şi l-am vârât în geantă, temându-mă să mă uit la film cât timp eram în vamă şi geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un militar cu automatul pe umăr avansa în salon. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el.Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă galonatul, privindu-mă fix, până când mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Câteva bătrâne se iţiră în spatele lui şi se holbau în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele în vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea ceafa. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine ca să-i otrăveşti pe oamenii din ţara mea? De unde,bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol merg să-mi montez o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a regizor. Regizorii arată altfel. În primul rând, nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas spre mine şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că avea dreptate şi că m-a dat în gât. Te miri ştie cum ar fi putut să interpreteze gestul meu. Nu e exclus că m-ar fi putut şi băga la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe.În timp ce-l fixam cu ochii, am numărat cu degetele tartinele din pungă: erau zece. De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, erau tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, nevastă-mea nu se zgârcise să-mi pună salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Dacă nu vreau să ratez prima repetiţie programată la ora unu, va trebui să le mănânc pe toate. De aceea, mi-am îndreptat mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Ia s-o mai văd şi pe asta.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti doar de faţă cu mine. În spatele său se mai iviră vreo patru militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau cu oarecum batjocoritor.
Chiar şi dacă tot drumul am păpat nişte plăcinte pregătite de soacră-mea care se născuse în Tiraspol, mi-am băgat primul săndviş în gură şi am făcut treaba asta, doar pentru a începe repetiţiile la spectacolul meu. Ţineam foarte mult la acest proiect, fiindcă piesa era tradusă de nevastă-mea şi pentru că spectacolul urma să se joace în oraşul în care ea a copilărit.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce facem noi în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Şi când văzu că stăteam şi păpam snvdişuri în faţa ofiţerului rămase cu ochii holbaţi. În jurul lui se mai îngrămădiră vreo câţiva gură cască din autobuz. Apoi se mai adunară încă vreo câţiva. Toată lumea se holba la mine, cum mestecam cu gura închisă ca să nu vomit dracului. Mai aveam de păpat cinci săîndvişuri, când o îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. O femeie îmbrîăcată într-un palton galben m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, nu voiam să ratez ocazia de-a monta un spectacol la Teatrul Dramatic din Tiraspol şi de ale invita la premieră pe toate rudele soţieie mele din Tiraspol. Toate neamurile ei erau ruşi şi ar fi venit cu dragă inimă să vadă un spectacol de-al meu în limba rusă. Dar pentru a se întâmpla această minune, ar mai fi trebuit să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci săndvişuri! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez prima mea repetiţie nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, mai papi buterbroadele astea odată sau razi putina la Chişinău? Cât vrei să te aştepte oamenii ăştia?
Femeia în palton galben mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, dacă vreţi să ajungem mai repede acasă, hai să-l ajutăm pe camaradul nostru. Uite aşa, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o pape. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât s-au sacrificat pentru mine. Ceilalţi douăzeci de pasageri stăteau ciucure în jurul nostru ne priveau sarcastic.
-Mai bine le aruncai naibii la ghenă, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-a păpat şoferul, dar gradaţii nu au vrut să mă lase să urc în maşină cât timp acesta încă îl mai mesteca.Doar după ce a înghiţit şi ultimele firimituri, galonaţii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să urcăm în autobuz.
După ce m-am aşezat pe scaun mi-am scos compul din geantă şi am pornit filmul lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat că ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: oare nu m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum m-am gândit la treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a îmbrâncit afară.
Eu încă boram la marginea drumului, când autobuzul se topi printre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. M-am uitat la ceas. Până la ora unu mai era o jumătate de oră.

miercuri, 25 ianuarie 2012

V. Leac


(n.3 iunie 1973, Năsăud)

A publicat:
- Seymour: sonată pentru cornet de hîrtie, Publishing HouseHartmann (2005; Ed. Vinea, 2006);
- Dicţionar de vise, Cartea Românească (2006) ;
- Lucian (un experiment), Publishing House NinPress (2009);
- Toţi sînt îngrijoraţi, Editura TracusArte, 2010.

- A primit premiul Euridice în 2007.

- În mai 2008, susţine la New York mai multe lecturi și devine idolul unor scriitori celebri când, la ospețele de după, le povestește filme prin semne și body-language :)

- Este membru fondator al grupării literare Celebrul animal şi al revistei Ca şi Cum.

- Este prezent în antologiile: la neagra, 2007; nasturi în lanul de porumb, 2008; minimal, 2009; cele mai frumoase poezii, 2010; poate ne vedem, 2010; compania tinerilor poeţi, 2011; deranj, 2011.




Întodeauna mi-am dorit să scriu poeme pentru doi, trei astronauţi uşor distraţi, în care abia mai pîlpîie viaţa; navighează, aşa, fără o destinaţie precisă. Şi cum aş putea scrie pentru ei dacă nu într-un chip cît mai verosimil. Vreau să-ţi imaginezi surîsul astronautului stînd acolo, lîngă hublou, la o masă; sorbind din băutură – oare ce-o fi bînd?. După lectură să ai impresia că poemul se ridică (din pagină) în vîrful picioarelor; te sărută pe obraz; apoi se îndepărtează în fugă; se opreşte; se întoarce şi-ţi rîde în nas, ca un copil şmecher despre care ai impresia că ştie secretul fericirii.




your British sun

.au trecut cinci ani de când am rămas aici
obligat să-mi examinez continuu labele piciorelor
îmi scrii că eşti în stare să faci un adevărat cult pentru el
şi vederile lui cu karatişti care se antrenează pe vârfuri de stânci
spui asta pentru că eşti prietena unui desenator de felicitări
care te-a aburit vorbindu-ţi despre mantia lui cu reacţie
ştii ce – toţi avem un substitut în benzile desenate

pentru a afla mai multe trebuie să pătrundem în viaţa unui porc
asta spunea un mare cercetător american
nu există zombi e doar astenia de primăvară
acum când derulez îmi închipui
că-s vecinul tău că te invit la mine în bucătărie
îţi ascult poveştile
te admir cum tremuri plângi fumezi
îţi ofer kafea pe urmă te dau afară
şi alerg după tine pe scări

azi dacă mă întrebi
ţi-aş spune acelaşi lucru
pentru că erai deprimată şi aveai un zâmbet irezistibil
când mi-ai spus că eşti rea şi pervertită şi dai cu gheruţa
te-am îmbrăţişat şi-am rămas aşa până noaptea târziu
draguţă şi perversă
când mă-ntrebai:
Ceasurile pe care le cumperi ocazional
funcţionează perfect în momentul negocierii,
după 5 minute nu mai funcţionează.
Au ceasurile un sentiment rasist,
sau pur şi simplu li se termină bateria după ce-s vândute?
Cum îşi manifestă orbii extazul?

Pe atunci tu făceai măşti pentru teknival
eu inventam maxime pentru zâmbetul tău
(fotoliu: locul în care pleacă bătrânii în vacanţă;
telecomanda: secretul unei căsnicii fericite;
dormitorul: aici te gândeşti serios la cât de outsider eşti)
în ultima dimineaţă dinaintea plecării ţi-am spus
nu-ţi face iluzii istoria se taie la montaj
ai jurat că-ţi tatuezi chestia asta pe coapsa stângă

acum eroul tău preferat are în mână o cană de ceai
pun albumul la loc în geamantan
sunt curat şi fără vicii
aici e aproape ziuă.




mă rog zilnic să aibă grijă de tine

.orice ţi-aş fi spus tot identic ţi-ar fi părut
ştiam că eşti în altă parte şi vei rămâne acolo
simulând superioritate şi oboseală
simţeam că adică eram sigur c-o să mă îmbarc
p'un pescador şi n-o să te mai văd ani întregi
am visat că ţi-am dat o umbrelă cu un soare minuscul sub
să te încălzească prin Anglia aia verde şi întunecată

Ce face cea mai îndrăzneaţă fată din lume?

eu l-am luat pe Jacky şi-am plecat la plimbare
eram dispuşi amândoi să mergem până în Rusia
am văzut un boschetar stând pe o treaptă
în faţa unei clădiri cu un troller albastru întredeschis
aproape de mânerul ridicat gata de plecare
trona o păpuşă goală
fără păr şi fără o mână
ei bine drăguţo când am văzut-o am ştiut că eu sunt păpuşa aia

i-am dat apă la arteziana din piaţă i-am udat labele
şi-am plecat spre KF un bar unde poţi să-ţi iei şi câinele cu tine
n-am stat mult nici aici pe masă era un pliant:
„TURNUL RELICVELOR. ALTARUL INIMII, 24-26 iunie, Arad.
O preţioasă colecţie a relicvelor sacre ale lui Buddha
şi ale altor maeştrii buddhişti face acum înconjorul lumii.
Turul oferă o rară oportunitate de a vedea aceste relicve
care au fost găsite în cenuşa rezultată în urma incendierii
maeştrilor buddhişti, fiind esenţa realizărilor lor spirituale.”

când nu te mai poţi bucura de lucrurile mărunte eşti terminat
am plătit şi-am ieşit în stradă
la semafor, în spatele meu, am auzit un copil:
mami, de ce câinele ăsta are picioarele aşa scurte?
N-am auzit răspunsul pentru că s-a făcut verde
şi-am plecat în viteză, cuprinşi de panică.

uneori noaptea mă găseşti pe malul mureşului
întins pe nisipul fierbite pierdut printre boscheţi
acum îmi dau seama că în viaţa asta a mea
numai copacii şi câinii nu m-au dezamăgit
mă cred norocos şi zâmbesc când numai cu câteva
minute în urmă mi-a sărit o aşchie în pleoapa stângă
am fost atât de aproape să ajung pentru tine 1 pirat de apă dulce
când lucrurile mărunte nu-ţi mai spun nimic eşti mort

alteori stau minute în şir pe bordură
cu gândul la hamsterul meu care aleargă în gol
şi mă gândesc la tine şi-ţi spun
să nu plângi niciodată când hamsterul tău aleargă în gol

acum caută un loc şi te adăposteşte undeva
e rupere de nori
după ce se opreşte şi ies stelele
mergi spre casă pe jos prin aerul răcoros al verii
în timp ce te dezbraci o să uiţi tot filmul ăsta
te vei întinde şi vei adormi
dimineaţa soarele o să-ţi bată în geamuri
tu o să deschizi fereastra o să zâmbeşti mai inocent ca niciodată
ca şi cum pe lumea asta n-a existat niciodată vreun hamster.



trei ani mai târziu

.taci şi ascultă-mă
sunt un personaj dintr-un roman religios
care călătoreşte clandestin în vagoane de marfă
într-un abc mi-am plasat telefonul în frigider
actele le-am aruncat într-un spital pe geamul deschis
unde fuma un tip cu ochelari groşi

nu vorbesc cu nimeni nu mi-a făcut poze
n-am familie nimic care să-mi întoarcă mutra în spate
simt când cineva mă bârfeşte la trecere
îmi place să fac pe detectivul pe bordură îmi place
să mângîi câinii pe cap îmi place
să zâmbesc când îţi răscolesc dulapul

sunt în baie şi am senzaţia că plasez bombe prin subsoluri
când sunt în gelaterie închis într-o bilă transparentă
înconjurat de asistente am senzaţia că sunt comestibil

am văzut cândva o fetiţă care avea unghiile pictate
cu portretele prietenilor ei imaginari
fratele ei ţinea în mână un evantai cu care alunga
musculiţele şi insectele care încercau să se pună pe unghiile ei
dacă îmi spui de ce musculiţele făceau asta
te iau cu mine în insule

pot să-ţi povestesc totul
pentru că ştiu că în curând vei pleca

ştiu cum va fi nu-mi spune nimic
sunt în iad sub un munte de varză
nu mă deranja
câinele meu nu te mai recunoaşte.




Bonus: V. Leac în Bronx :)


Aceste texte au fost preluate de pe blogul Bătrânul Safo, unde au fost publicate Bogdan Cosa
V. Leac – cine era de fapt (poezie)



Echinox ⋅ March 26, 2011 ⋅


(Acest poem este inclus în Antologia Echinox 2010 – literatură română contemporană.)

/

cine era de fapt

/

.stai să-ţi spun o poveste cu vampiri adevăraţi;

nu din seriale, filme şi alte parodii de cărţi, furaţi:

vampiri, vampiri. s-a întîmplat în acceleratu de Iaşi -

Timişoara. era trecut de 1, mergeam la Beclean la Festivalul

Grătarelor cînd cineva deschide uşa şi-ntreabă: „rămîi sau ieşi?”

pe atunci lucram la ziar. în prima fază am crezut că-i supracontrolul.

rămîn, dar care-i problema? s-a întîmplat ceva? băi, îţi spun că arăta

super bine, nu m-am mai gîndit că vocea ei era…

cînd a aprins lumina, şi-am văzut cît de frumoasă e,

am întrebat: eşti adevărată? „sigur că da, nu vrei să pui mîna?”

aş fi vrut, dar n-am îndrăznit, nu mă aşteptam la aşa tupeu.

„e liber, da?” tac, ce era să zic. se freacă intenţionat de piciorul meu

şi se trînteşte nonşalant pe banchetă în faţa mea, îşi bagă ş-un

deget în gură, aşa cum fac tipele de pe CD, şi-ncepe să facă îmmm

să mă ia dracu dacă înţelegeam ceva, îmi sărise somnu, nene,

înghiţeam ca nebun’n sec; poate visez, aşa ceva nu se poate

să se-ntîmple în realitate, zic. „ba se poate”, zice bestiala.

am făcut ochii mari, cred că mi s-a zburlit şi păru pe braţ.

„nu te aşteptai, a!” am mai înghiţit o tură’n sec şi-am bîiguit

ceva de genu – ce staţie a fost asta? şi pe urmă am înţepenit.

„sînteţi curios sau ce vă fute grija? pîn’ la Beclean mai e hă hă

cîteva ceasuri… dacă vrei ajungem imediat, vrei?” mă,

era să fac pe mine; şi ca şi cum mi-ar fi citit memoria, zice:

„a fost Cîmpia Turzii”, şi-n clipa următoare scoate o cutie de farduri,

„văd că te bagi în seamă”, o deschide, se uită-n ochii mei, şi suflă

din cutie în moaca mea un fel de praf verzui… o moleşală

mă cuprinse: percepeam perfect realitatea, dar neam,

nu mă puteam mişca. şi tipa începe să rîdă într-un mod particular,

cum n-am mai auzit pe nimeni… în orice caz nu era un rîs banal.

mă ciupeşte de obraz, „mi-eşti simpatic, ştii? mă cheama Serelena,

sînt din Mehedinţi, şi-mi place să călătoresc”, îmi ia mîna

în mîinile ei, nici nu pot să-ţi spun ce am simţit, „la nebunie

cu acceleratu ăsta, nu degeaba-i spune foamea. mie mi-e,

ţie?” tocmai treceam prin-o haltă cînd i-am văzut la bec dantura

lucind. asta e, gîndeam, s-a zis cu mine. stai, acum începe aventura:

îi ieşea un tubuleţ, ca alea de perfuzii, de sub geaca de piele

„vrei să guşti puţin d’aici?” puteam să fac ceva? şi-mi bagă

tubuleţu-n gură, „ia de aici”, avea un gust ciudat de bragă

parcă, în fine, n-are rost să insist că nu pot să-l descriu.

„e bun, nu?” înghiţeam fără să vreau, pe bune, să fiu

al naibii de nu. „ştii ce bei? normal că nu. e vampirpower,

o combinaţe: sînge vampiresc cu celule stem, noul energizant!

alţii-şi dau viaţa pentru el, nu-i aşa că-i amuzant?”

poate pentru ea, simţeam că mi se-ntoarce stomacu pe dos,

nu mai ştiam de mine, eram trecut pe halucinaţii cînd mi-a scos

tubuleţu şi cu limba mi-a şters ultima picătură ce se prelingea

pe barbă. şi pe urmă, aici mi se cam rupe filmu, parcă plutea

prin compartiment pe deasupra mea, cînd şi-a rupt sutienu;

nu mai vedeam nimic, atît am mai auzit: „sînt pe ciclu albastru,

puişor”, şi-am simţit cum sărutul ei îmi acoperă juma de cap.

cînd m-am trezit era ziuă, simţeam că sînt uşor, aproape diafan,

cînd cineva se-apropie şi-mi cere un foc. eram în gara din Beclean.

/

V. Leac

/
A fost o sedinta minunata, vorba lui Oleg. Nu am fost foarte multi, dar e si mai bine pentru ca atunci cand sunt multi, foarte multi, sedintele devin mai istovitoare. Au venit si doi oameni noi: Raluca Mosu si Tatiana Pascaru, ambele poete, cu adevarat talentate.

Am facut si un exercitiu, la care cele mai bune texte au fost ale lui Buzu, Cristina, Tatiana si Raluca.

Am stat pana aproape de opt.

A fost foarte frumos.

Urmatoarea sedinta va avea loc sambata la ora 15.00, la care va veni si poetul Vasile Leac din Arad.

Va amintesc ca vineri la ora 18.00 Vasile Leac va
fi oaspetele cenaclului Republica de la Biblioteca Nationala!

luni, 23 ianuarie 2012

Sedinta de sambata va avea loc maine, marti, 24 ianuarie, la ora 17.00, la Biblioteca B.P. Hasdeu! Va astept!
camera ei e pustie
de unde a fost scoasă
doar flacăra străvezie
a unei lumânări pe masă

în locul cănilor cu apă arzând
din care până-n ultima clipă a băut
deschid uşa din când în când
şi mă uit dacă nu a căzut

şi nu a luat foc
faţa de masă dar ea iată
arde pe acelaşi loc
unde o oglinda stătea altădată

în care ei să se privească îi plăcea
şi pe care am impresia că a luat-o cu ea

duminică, 22 ianuarie 2012

garoafe roşii pe zăpada albă
să simţi milă în suflet e un lucru atât de rar
într-o lume în care doar cine e mai tare contează
un înger care a coborât din cer
sub înfăţişarea unui bătrân
în cimitirul Doina
spunându-ne ce semnifică
numele zoia

era îmbrăcat foarte îngrijit
era bărbierit şi mirosea frumos
si apăruse din nicăieri
pe câmpia înzăpezită de
la marginea cimitirului Doina

ne-am despărţit de un om şi ne-am întâlnit
cu un înger

bătrânul a luat-o pe zoia de mână şi au ieşit amândoi
din cimitir
luând-o în sus pe un drum de ţară
până au dispărut după un deal
dar după ei
nu a rămas decât o singură
pereche de urme-

niste garoafe sângerii
pe zăpada albă

sâmbătă, 21 ianuarie 2012

în troleibuzul 23 peste care plouă repede
se găsea pe 19 ianuarie 1988
zoia gheorghevna
ea acum nu mai e în viaţă

în troleibuzul 23 peste care plouă asurzitor
am urcat ca să merg două staţii
până la fabrica de pâine
ca să comand 30 de colaci

am coborât şi am vrut să traversez strada spre fabrica
dar brusc
m-am întors şi am alergat prin ploaie
după troleibuzul 23
în care pe 19 ianuarie 1988 călătorea Zoia Gheorgheva,
stând aşezată pe scaunul din spatele şoferului
Anunt

Se amana pe marti sedinta de azi a Atelierului Vlad Iovita pentru marti, la ora 17.00.

Imi pare rau ca nu voi putea sa-i anunt si pe cativa tineri poeti care nu mai frecventasera pana acum atelierul si voiau sa vina pentru prima data sambata asta.
ieri toate seara am privit fotografii ale
mamei mele, buncii mele anica si ale mamei sotiei mele
ale tatălui soţiei mele sau ale unchiului ghiţă
ale mătuşei ileana şi a lui moş vasile
ale lui moş costea şi ale lui moş efrim
ale mătuşii tamara şi ale bunicului soţiei mele
ale bunicii soţiei mele dinspre mamă
şi ale bunicii soţiei mele dinspre tată

niciunul dintre ei acum nu mai este în viaţă

ieri toată seara am privit fotografii ale
unor oameni care nu mai sunt în viaţă

în una dintre fotografii mama soţiei mele
ieşea din apă în anul 1968
în altă fotografie
moş vasile şi mătuşa ileana veniseră din Cetâreni pe jos să le vadă
la Flutura pe mama mea şi pe bunica anica în toamana lui 1974 acum
niciunul dintre ei nu mai e în viaţă

dar în aceste fotografii
care
încă nu s-au îngălbenit

cu totul
se vede cât erau de fericiţi că s-au
întâlnit


pe scaunul pe care eu stau acum
a stat atâţia ani mama soţiei mele
stând pe acest scaun
evghenii ivanovici i-a făcut o fotografie
cum privea spre fereastra spre care mă uit şi eu acum
pe 25 decembrie 1979 la orase nouă seara
şi visa să vină vara lui 1980 ca să meargă la mare

lui evghenii ivanovici îi plăcea foarte tare să-şi fotografieze soţia
dar acum nu mai este în viaţă
nici fotograful şi nici cea fotografiată

atâţia oameni pe care i-am cunoscut
nu mai sunt deja

la fel cum plouă acum afară
a plouat şi în 1966
când ei alergau pe plajă
ţinându-se de mâini
şi cu limbile scoase

afară plouă şi mie mi se face foarte trist
şi vreau să ies afară
şi să cadă şi peste mine ploaia
aşa cum cădea şi peste tatăl soţiei mele
la un picnic

evghenii ivanovici şi zoia gheorghevna nu mai sunt şi nu mai sunt
nici speranţele
sau supărările lor

eu ies în ploaie poate voi da peste sufletele lor în ploaie
eu ies
cu obrajii scăldaţi în lacrimi în ploaie
şi mă gândesc că ei
nu
mai sunt

în ploaie

vineri, 20 ianuarie 2012

în camera ei unde a suferit luna aceasta
doar sufletul ei a rămas
trupul i l-au scos de aici
doi ciocli fără glas

doar sufletul ei a rămas
în camera în care a suspinat atâta
dar sufletul ei nevăzut
nu-l vor putea scoate de aici nici cu bâta

nu-l vor putea scoate pe targă
aşa cum i-au scos trupul ei scund
şi nu vor putea în ţăndări să-l spargă
sau să-l arunce în prund

sufletul ei nu-l vor putea lua
cei doi ciocli, oricât vor încerca
După cioclu cu ochelari
au mai venit doi ciocli
unul tânăr şi unul bătrân
şi au aşezat-o pe o targă
şi au plecat
coborând scările
fără să ştie cum o cheamă
fără să ştie cine e
fără să aibă habar
ce cărţi îi plăcea
să citească
fără
să ştie la ce-i plăcea să se gândească

fără să ştie nimic
despre cea pe care o coborau pe scări
absolut nimic
poate că ar fi vrut să afle mai multe
dar poate nu
nu am de unde să ştiu asta

eu însă am cunoscut-o

pentru prima dată am cunoscut-o în 2001
când o conduceam pe iubita mea acasă
şi mă ascundeam în spatele uşii
ca să nu mă zărească mama ei

până la urmă m-a zărit

uneori îi aduceam cărţi de la bibliotecă

uneori stăteam de vorbă cu ea
cele mai lungi discuţii le-am purtat
în curtea spitalului
ei îi plăcea
să discute
şi să fie veselă

cei care au dus-o pe targă
în jos pe scări
nu ştiau nici măcar cum o cheamă

după ce au ieşit
nu am îndrăznit să închid uşa
aşa cum nu am îndrăznit niciodată
să şterg numerele de telefoane ale celor
care nu mai sunt

le mai păstrez şi acum în agende

am lăsat uşa deschisă
după ce au scos-o din casă
nu ştiu de ce

apoi am intrat în camera ei
o bluză de ai ei căzuse pe podea
şi batista era chircită

mi-am rotit ochii prin cameră
ştiu că nu i-au putut lua şi sufletul
m-am uitat îndelung
m-am uitat mult timp
poate am să-l văd

am dat cearcaeaful într-o parte

şi am văzut un trandafir roşu sub cearceaful imaculat
ea a murit vineri la ora 18 si 15 minute

in ultimele doua zile nu mai spunea propozitii intregi
doar cuvinte desperate

bunica tamara apa bere poama alba

iar singurul cuvant pe care l-a pronunţă ieri când
a murit a fost
astăzi

acesta a fost singurul cuvant pe care l-a pronuntat
inainte sa moara

dupa ce ea a murit a venit un inger batran
imbracat intr-un halat alb
si a intins-o pe spate pe pat
si inainte sa iasa din camera
i-a strans mana

pe scaunul de langa patul ei am pus un
pahar cu vin rosu
si dimineata
era pe jumatate gol

oare cine l-a baut?

toata saptamana trecuta tresăream când nevastă-mea
deschidea uşa
mă temeam că o să-mi spună
ca mama ei a murit

singura dată când nu am tresărit
a fost ieri seara la ora 18 şi 15 minute
când
a murit

cel mai tare mă temeam de clipa aceasta
dar când a venit nu frică am simţit
ci o mare tristeţe

în camera ei se aud suspsine
dar când deschid uşa
acolo nu-i nimeni

doar ea stă pe pat cu faţa spre cer
de parcă ar urmări încotro se îndreaptă
sufletul ei

numai ea îl vede

eu îi văd trupul ei mort dar nu-i văd şi sufletul

cioclu a venit
e un tip cu ochelari
el îi va lua doar trupul
nu însă şi sufletul
Anunt


intalnirea de azi de la Colegiul Plamadeala se amana pe vinerea viitoare.


Se amana pe marti si sedinta de sambata a Atelierului Vlad Iovita pentru marti, la ora 17.00.

Imi pare rau ca nu voi putea sa-i anunt si pe cativa tineri poeti care nu mai frecventasera pana acum atelierul si voiau sa vina pentru prima data sambata asta.

Am sa trec eu azi si voi pune un anunt pe usa.

joi, 19 ianuarie 2012

groaza se apropie ca un nor
nu stim nimic despre moarte
afara ninge ingrozitor
e o poarta deschisa poate

cand bunica mea in casa gemea
eu jucam fotbal pe ses
nu-mi pasa pe atuncea de ea
acum cu dansa vorbesc mai des

bunica-mea a murit cand eu aveam 14 ani
si visam in Brazilia sa fac avere
groaza e ca un pumn de bani
pe care-l zornai cu putere


cu toate ca acum eu nu mai merg la fotbal si stau doar langa ea
ea se zvarcoleste in pat de parca pe cioburi ar sta

miercuri, 18 ianuarie 2012

respiratia ei e tot mai lunga si tot mai grea si rara
nu stiu cum sa-ti invingi groaza si nu stiu cum sa crezi
deasupra patului ei este o scara
si pe fiecare treapta cateun cactus cu frunze verzi

niciun cuvant nu-l mai pronunta clar
numai sotia mea o mai intelege,privind-o, deodata
imi amintesc de matusa mea vighea care s-a ratacit
intr-un camp cu sfecla si nu s-a mai intors acasa niciodata

ea pe mama mea a cunoscut-o si pe umarul ei a lasat-o sa planga
de nenumarate ori a vizitat-o la spital
unde statea la ferastra privind cu tanga
si vorbeau despre rudele noastre inghitite de val

deasupra patului ei se ridica o scara
pe care ea a instalat-o nu stiu pentru ce asta-vara
in fata patului in care ea e in coma
e ca si cum m-as fi ratacit intr-un cartier post-industrial
sau mi-ar fi rasarit un gabor inainte
sau m-ar fi inconjurat vreo zece serpi sasaind
sau ar fi tabarat pe mine vreo zece insi rasi in cap
izbindu-ma cu bocancii in cap
sau curcanii m-ar fi tarat intr-un subsol si m-ar fi pocnit
cu automatele in gura
sau as fi fost jefuit de haine pe litoral,
in timp ce eram in apa

niciodata in viata nu mi-a fost atat de tare frica
ca acum
nici macar atunci cand vreo zece insi m-au inconjurat
in clubul din Flutura vrand sa-mi dea la moaca
m-au batut cu bocancii in cap
sau cand curcanii
m-au bagat in duba si
ma duceau intr-o directie necunoscuta

cu o pastila de validol sub limba
stau in fata patului ei si tremur de frica
cu un cap golit de ganduri
si cu inima in gura

niciodata nu mi-a fost atat de frica

ca acum cand ea imi cere sa-i dau mainile
si eu i le dau
si ea ma incleasta de maini strans-strans
ca cineva care se ineaca

si incearca sa se ridice

in timp ce eu tremur de frica

niciodata nu mi-a fost atat de tare frica

asa cum imi este acum
mainile ei chircite sub o plapuma inrosita
ca niste crengi de pe care toate frunzele au cazut
si au ramas goale si innegrite,
mainile ei ca niste ferestre sparte de lut

pret de cateva clipe i-am luat o mana in palma
nu s-a trezit din somn nici acum
de parca as fi tinut in palma un fulg de zapada
care cade in aceste clipe prin fum

bratele ei gaurite de acele seringelor
sunt moi ca o perna de puf
parca as fi atins apa curgand prin parc
sau aerul ce se inalta in vazduh

in camera ei nu e nimeni, si afara ninge abundent
dar ea i se adreseaza cuiva insistent
la o fereastra luminata,
ea continua sa traisca,
de vreo saptamana nu a mai mancat nimic,

dar ea continua sa traisca
sfidand orice prognoze
si asteptari
demonstrand inca o data
ca viata ei e imprevizibila

ca nu stim noi nimic despre viata ei
si despre ea insasi

si totusi, atunci cand eram in fata usii
genunchii mi s-au taiat
si mainile au inceput sa-mi tremure
si vreo zece minute m-am plimbat pe platforma de la noua
ezitand sa intru inauntru

inca si acum mainile imi mai tremura
noroc ca nu tin nimic in maini

cand inca mergea pe strada
sau facea nu stiu ce prin casa
niciodata nu ma gandeam la ea
si de foarte multe ori
prezenta ei ma scotea din sarite

nu am aflat decat acum cat de tare
ma atasasem de ea
decat acum cand limba a inceput
sa i se inroseasca
si a inceput
sa scuipe petale de maci inrositi

pana acum credeam ca o urasc
ca o dispretuiesc
ca as fi fericit daca as trai cat mai departe de ea

abia acum imi dau seama
ca in tot rastimpul asta
am trait
intr-o mare minciuna
abia acum
cand a inceput sa-mi fie frica
cand zi de zi a inceput
sa-mi fie frica

acum gemetele ei imi par niste margele cazute de la gat si zornaind

in toate partile
pe o podea de piatra
ultima oara am privit-o pe mama dintr-un autobuz
care isi lua viteza pe strada nationala
nu ningea si nu era nici moina
am zarit-o dupa ce ne-am despartit
in fata florariei
atunci m-a privit foarte trist
o privire mai trista ca a ei nu am mai vazut niciodata
m-a privit trist trist
m-a privit cu niste ochi mari si foarte tristi
in timp ce eu ma urcam in autocar
si soferul ma zorea sa ma sui mai repede ca
sa nu ne prinda intunericul in Ungheni

nu nu ne-a prins intunericul in Ungheni
dar i s-a spart o roata
pana la urma, a ambalat motorul si am parasit autogara
iar cand am ajuns in dreptul florariei
am zarit-o din nou pe mama
dosita printre buchetele uriase de trandafiri
spionand autocarul

floraresele fumau plictisite si nu aveau treaba cu ea
isi plimba ochii de-a lungul ferestrelor,
dar nu m-a gasit

desi si eu o priveam
si ii faceam semne
cu mana
dar ochii nostri nu s-au mai intalnit atunci

ultima oara cand am privit-o pe mama
eram in autobuzul ungheni-chisinau care prinsese
viteza depasind
cafeneaua
unde in urma cu treizeci de ani
beAm impreuna cu ea cafea cu lapte
bautura ei preferata din ungheni


autobuzul nu avea chiar atat de multe
ferestre
dar ea nu m-a gasit in masina
si o priveam cum ma cauta disperata si neajutorata cu ochii, fara sa
stiu ca atunci o priveam pentru ultima oara,
asa cum ai privi pentru ultima oara
petalele unui cires inflorit in plina iarna


dezamagita ca nu m-a zarit, i-a intors spatele
autocarului
si a prins sa coboare
treptele
autogarii
calcand pe petalele ofilite
de trandafiri cazute pe
scari

apoi autobuzul a marit viteza si eu
de atunci nu am mai vazut-o niciodata
Poetul vasile leac la republica si vlad iovita

\pe 26 ianuarie la 18:00, vasile leac va fi oaspetele cenaclului \republica de la biblioteca nationala
iar pe 27 ianuarie va sustine un atelier de proza la vlad iovita, din cadrul bibliotecii b.p.hasdeu
privirile stinse şi reci
mâinile amorţite şi livide
atâtea lucruri neclintite
în juru-i ca nişte melci

în camera ei un tropot de paşi neîncetat
în casă e un frig ca de cleştar
e întuneric şi tresar
dar ea de câteva luni n-a coborât din pat

mă apropii în vârful picioarelor
de uşa ei împodobită de sus până jos cu spini
într-adevăr ea stă pe pat
culcată pe o saltea de mărăcini

îmi cere să-i dau nişte apă
dar cana în mâinile ei crapă

marți, 17 ianuarie 2012

stam pe rand in camera ei, cateo jumate de ora eu si nevasta-mea, stam
in intuneric,
ea doarme,
stam nemiscati si o privim,
nimeni nu-i mai dadea in urma cu zece ani nici o sansa si
acum ea doarme pe pat, in fata noastra,
nimeni nu-i mai dadea nicio sansa nici saptamana trecuta,
dar ea doarme, continua sa doarma,
si seamana cu un copil,
pe care ai vrea sa-l iei in brate si
sa te plimbi cu el prin camera
nimeni nu-i mai dadea nicio sansa inainte de revelion,
dar ea continua sa doarma
eu stau si o privesc in intuneric
si ea doarme

atunci cand doarme
nu-mi mai este teama de nimic in lumea asta

si ea se trezeste si vrea bere
cu toate ca niciodata in viata ei nu buase bere

apoi adoarme din nou
si eu merg sa-i aduc bere
si sticla e rece
e foarte rece
dar ea nu stie asta si doarme mai departe

acum din nou nu stiu de ce mi se face frica
asa cum stau cu o bere rece ca gheata in mana asteptand-o sa se
trezeasca

Pisi

* * *

Sarcina noastra la atelier a fost sa preluam un personaj preferat din ultima carte care ne-a placut. Si sa creem sau repovestim o situatie asemanatoare. Eu am ales personajul rocheritei din romanul O pata murdara de Christopher Moor. Deci iata ce am reusit sa scriu:


Într-o luni Charles s-a apropiat de mine şi a zis
- Mi-a venit de la poştă un colet personalizat şi uite ce era în el. Charles îmi întinde cartea, pe copertă scrie Cartea Morţii.
- Cool! zic eu, ador temele astea. Charles e şeful meu de mai bine de o lună, eu sunt angajata la librăria lui, e o librărie-agenţie care vinde şi importă jurnale din diferite tări aici in Basarabia. Charles e văduv de doi ani, soţia lui a murit într-un accident. El are o fetiţă adorabilă de 3 ani pe care o creşte singur. La parter e librăria, unde eu lucrez ca librar, iar la etajul doi Charles locueşte cu fetiţa, tot acolo mi-a închiriat şi mie o cameră.
- Ai idée cei cu cartea asta? Charles se uita la mine ca la un Oracol.
-Păi să vedem, eu nuştiu multe dar dacă ai primit asta înseamnă că eşti omul ales, îi spun eu lui Charles cercetînd cartea.
- Tu ştii ce înseamnă asta Charles! eşti ales să culegi sufletele celor careşi lasă lumina în..... dar Charles m-a oprit cu un gest al mîinii. El nu crede în magie şi nici în lucruri fantastice, aşa că lasă toată treba asta întunecată pe capul meu de rocheriţă - librar experimentată în acest domeniu.
- Iar ţi-ai vopsit buzele cu negru, de unde scoţi tu nuanţele astea? Arăţi ca dracu, spune Charles.
- Merci pentru compliment, m-am stăruit, raspund eu amuzată.
- O să-mi sperii toţi clienţii stăruindu-te tot aşa.
- Ce spui, eu sunt atracţia principală a acestei librării, ripostez eu.
Charles se uită în catalog, apoi îsi verifică agenda şi zice
- Merg să văd un lot nou de cărţi care trebuie să sosească din Bucureşti, aşa că rămîi şefă, şi vezi nu te relaxa. Cînd vine Ionela de la plimbare ajut-o pe Doamna Maria, că e femeie în vîrstă şi nu prea reuşeşte să ţină pasul cu ea.
- Nu-ţi fă griji Charles, poţi avea încredere în mine, îi spun eu.
- Şi studiază cartea asta, află cum a nimerit la noi, cel puţin cine a trimis-o, că cred totuşi că e o greşeală, spune Charles îndreptîndu-se spre uşă.
- Bine Charles! Pa Charles! Îi zîmbesc eu în timp ce el se îndepărtează. Naivul de Charles nu ştie că dacă primeşti o carte ca asta nu ai cum da înapoi, tu nu alegi, tu eşti cel ales. Aşa că mă apuc de citit.
- Lala! Lala! Se aude vocea micuţei lui Charles. Ionela mă numeşte aşa că nu poate pronunţa bine numele Laura, I am the black lilac of the night, repet eu, în timp ce mă uit cum micuţa îmi îmrăţişează piciorul stîng, un crac îmbrăcat în blugi cu cateva găuri ca să arate fine, plus că aşa mi se aeriseşte curul cînd trimit la primblare gazele maţelor mele. Ionela mă apucă de mană şi mă trage spre uşa de rezervă ce duce în grădină. Doamna Maria abea răsuflă după kilometrajul făcut după copil, se lăteşte cu toate cele 80 de kg in scaunul lui Charles ca să se odihneşte. Eu mă uit la ea şii strig:
- Aveţi grijă de librărie pînă mă întorc că Ionela vrea să-mi arate ceva.
Ionela fuge înaintea mea, dar se opreşte în faţa uşei închise.
- Ah, deci e ceva acolo, îi deschid uşa. Fetiţa arată cu degeţelul la un nuc, în el stă o coţofană care face gălăgie coţa-coţa, coţa-coţa, coţa-coţa, etc. Ionela zice: Pisi! Pisi! Şi punctează cu degetul arătător al mînii drepte coţofana cum ar face Gary Potter cu bagheta magică.
- Pisi! Coţofana amuţeşte, cade jos. Ionela se uită nevinovată la mine, apoi se întoarce cu paşi grăbiţi înapoi în librărie. Am vrut să merg să văd ce-i cu pasărea, dar Charles mă omoară dacă pîţeşte ceva micuţa, aşa că fug ca strajul copilăriei după ea. Mă gîndesc la sărmana coţofană, o fi avînd un atac de cord, şi păsările. În librările Ionela se apucă de scos cărţi de pe rafturi, e amuzamentu ei preferat, doamna Maria mă anunţă că a uitat să cumpere lapte, aşa că are de gînd să mă lase cu micuţa.
- Eu nu pot sta cu ea, eu nu am certificat de dădacă ripostez eu, ca să scap de obligaţie.
-Nui nimic, te măriţi şi îl primeşti gratis, îmi zice Doamna Maria care deşi nu are total încredere în mine, şi-a pus în plan să-mi scoată din cap rockul, şi să mă facă "fată normală" cum se exprimă ea. Foloseşte diferite trucuri ca să scoată din mine normalitatea, obosindu-mă cu responsabilităţi normale. Ce plictiseală. Ionela cu mine rămînem singure. Am de dus un colet cu cateva cărţi unui cumpărător fidel, e o carte de a lui Dumitru Crudu ,, Oameni din Chişinău Măcel în Georgia şi Covoare Moldoveneşti. Cupărătorul nostru locuieşte la 10 minute de lîngă librărie, aşa că mă gîndesc că nui grav dacă o iau pe Ionela cu mine. Păcat că nu am timp să citesc Cartea Mortii. Iau coletul, eu chem pe fetiţă, o apuc de mănă, încui uşa, şi ne pornim.
- Unde megem? Întreabă Ionela uitîndu-se curioasă ca Alisa în ţara minunilor în scorbura unde numai ce a fugit iepurele cu ceasul.
- Mergem la Dorin Chirtoacă, e un cititor fidel, vom duce pachetul acesta. Ionela zice
- Dă, dă, dă, întinde mîna spre pachetul cu cărţi, eu nu sunt zgărcită şi il dau, cum pot refuza ajutorul. Înaintăm pe stradă, în faţa casei destinatarului Ionela se opreşte, cu o mînă ţine pachetul, iar cu dreapta şopteşte ceva. Eu mă aplec să văd ce spune ciudăţenia asta mică.
- Pisi! Spune ea şi ţine degetul arătător îndreptat în partea cealaltă a străzii unde un om se pregăteşte să traverseze strada. Tipul cade pe loc. Uau, Ionela tu chiar eşti specială, şi eu care credeam că tatăl tău a trăit degeaba. Sper să nu îndrepţi niciodată degeţelul asta al tău spre mine. Abia aştept să+i spun lui Charles ce fetiţă specială are, doar că nu o să mă creadă, scot mobilul şi fac o poză cu caţiva trecători care deja l-au înconjurat pe tipul suferind de jos. Am dus cărţile şi ne întoarcem la librărie. Suntem deja aproape de librărie cănd pe lăngă noi trece o Honda roşie care ne stropeşte cu apă. Ionela ridică degetul pe care eu nu reuşesc să-l opresc, îl îndreaptă spre maşină şi spune:
- Pisi! Maşina frînează brusc, tipul coboară repede şi se îndreaptă fugind spre noi, o flacără gigantică acoperă locul unde numai ce era maşina Made in China.
Cruta! Bine i-ai făcut Ionela. Îi spun eu în timp ce ne rădem ambele fericite. Tipul se apropie, cand mă uit mai bine ăsta e Charles alerga spre noi din direcţia flăcării.
- Opa, am păţit-o, spun eu uitîndu-mă vinovată.
Charles întreabă - nu ati păţit nimic, gîfîie ca un ceainuc în clocot.
- În maşina mea era o bombă! Spune el, uitîndu-se la fumul ce iese din direcţia accidentului.


Elena Chirica