Goma. Paul Goma. Nici mai mult si nici mai putin
(*text preluat din revista TIUK!)
Pentru scriitorul roman - de azi, de ieri, de antart - caracterul conteaza doar in orizontul unui "ce profit". La "jertfa patriotica" pretinde chitanta, la revolutiune participa cu mare furor mai ales daca e voie de la politie. In general, scriitorul roman se considera posesorul unui dar divin, talentul, si nu se face - ma-ntelegi? - sa-l iroseasca in gherile cu puterea seculara. Nici in procese alambicate de constiinta. Roman si, implicit, destept, el a invatat inca de la cronicari ca nu vremurile sint sub om, ci "vitavercea", de-aceea a preferat, prefera (si va prefera?) compromisul, eschiva, mica intelegere cu un diavol nu chiar atit de negru, combinatia, trendul. La limita (decembrie '89?), cind lucrurile se rastoarna, va pretinde ca altceva a fost in sufletul lui, mai mult, ca a "slabit sistemul din interior", ca, oricum, a rezistat prin cultura si, in definitiv, binemerita de la patrie.
Paul Goma e altfel. Calitatea sa maitresse - care-i aduce atitea ponoase - este consecventa. Consecventa cu memoria, in fapte si nume, rostite raspicat. Consecventa in a respinge politica laliie a compromisului, din aceeasi fidelitate fata de memorie, altfel spus, fata de un adevar incercat pe propria piele si pe propria constiinta. Face uneori erori de amanunt - pe care le indreapta onest, cu mea culpa - , insa pe fondul problemei dovedeste un discernamint impecabil. Paul Goma nu-si tradeaza din oportunism - ce loc caldut si-ar fi asigurat!.... - temele consubstantiale, incarcate mereu de o tensiune etica straina de naravurile carpato-danubiano-pontice. Argumentele sale, incorporate in numeroasele carti de literatura propriu-zisa, in jurnale, in epistolar, in publicistica, se sprijina pe experienta concentrationara, pe experienta protestului explicit, pe indelungata experienta a exilului, pe refuzul ferm al compensatiilor care l-ar putea anexa (vezi, de pilda, respingerea invitatiei lui Ion Iliescu, presedinte in functie la acea vreme).
Tine de firea pervertita a romanului talentat - si scriitor pe deasupra, si cam securist pe dedesubt - ca Paul Goma sa nu poata fi inghitit, darmite mistuit. Intr-o vreme nu avea opera (Beniuc, ce-i drept, ajunsese la vreo saptezeci de volume de "tobosar al vremurilor noi", Eugen Simion ii depunea la picioare encomionul aniversar). Pe urma, cind cartile s-au succedat cu repeziciune, n-a avut talent (dupa '89, in "Romania literara", Constantin Toiu, cu o grimasa de mare aristocrat al stilului - e plina lumea noastra de frizeri galanti care se viseaza "gatoparzi" - , il trecea la ilizibili, contrapunindu-i-l pe Petru Dumitriu, repede luat in brate de "lumea buna", editat masiv, inclus in manual, absolvit, de aceeasi "Romanie literara", prin George Pruteanu, pina si de ticalosia romanului Drum fara pulbere, in care viitorul vadimist simtea "gheara leului"). In pupatul cu muci de dupa Revolutie revistele literare i-au facut curte ("Romania literara" publica in serial Patimile dupa Pitesti), incercind sa si-l urce in herb. Editura "Humanitas" i-a tiparit rapid romanul Gherla. Goma dadea bine. Numai ca Goma n-a inteles sa dea si la pace cu oameni atit de draguti, ce-i deschideau, iata, portile spre cititorul roman. Asa ca un al doilea volum scos de "Humanitas", Culoarea curcubeului, a ajuns urgent de la tipografie la topit. Directorul "Romaniei literare", Nicolae Manolescu, intr-un editorial pe prima pagina, promitea public, fara a rosi, ca Paul Goma nu va mai aparea in veci in revista. Cruntul C.T.P. insotea darea la tipar, in "Alia", a unei scrisori a lui Paul Goma catre Nicolae Ceausescu (redactata in conjunctura speciala a presiunilor Securitatii), de o flegma groasa in obrazul disidentului, caruia ii erau infierate citeva pasaje de dialog aparent concesiv cu dictatorul. Nu mult dupa aceea, C.T.P., la televizor, zimbea duios fata in fata cu Adrian Paunescu, furnicat pina in maduva de lira bardului de la Barca. Cele trei volume de Jurnal de la "Nemira" (a caror editare a fost sustinuta de un alt mare "antipatic", disident notoriu, la rindu-i, Dan Petrescu) au marcat trecerea la repudierea in masa. Confruntata cu tabloul grotesc al propriei meschinarii, intelighentia autohtona a reactionat vehement, acuzindu-l pe exilatul de la Paris de "lipsa de caracter"
Acum, la zi, e si mai rau. Lui Goma i s-a lipit eticheta de antisemit. Semnificatia ei simbolica este aceea de stigmat absolut, similara unei degradari civice in republica literelor. Si in toate republicile. Cu o retorica a lacrimilor de crocodil, disidentului din anii '70 i se recunosc din nou meritele (Ioan Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru), pentru a i se deplinge ipocrit definitiva iesire din scena. Goma ar fi devenit tristul supravietuitor al unui imens capital simbolic, iremediabil irosit. Daca ar fi antisemit, Goma si-ar merita excomunicarea. Textul incriminat, Saptamina rosie, avind ca tema retragerea armatei romane dupa Ultimatum, "pacatuieste", ca intreaga opera a lui Goma, prin fervoare justitiara. Lui Goma ii repugna organic ideile primite de-a gata, decretele, ucazurile, complicitatile tacite cu scheletele din dulap, el cade mereu pe subiectele incomode, despre care nu e momentul sa se vorbeasca. Nu era momentul, sub comunism, sa se vorbeasca despre spatiul concentrationar - Goma a vorbit. Nu e momentul acum sa se zgindare susceptibilitati legate de anumite evenimente istorice - Goma le zgindare, fidel principiului adevarului, de la care n-a abdicat niciodata (am citit in "Tribuna" interventia fostului sau prieten, Laszlo Alexandru, de o sofistica penibila, care cauta sa demonstreze relativitatea faptelor istorice in stabilirea adevarului, concept dealtminteri fragil, dependent de conjuncturi, de perspective, de scoli istoriografice etc. - lucruri prea subtile pentru un ignorant in domeniu precum Paul Goma). Intr-adevar, Goma nu e un sofist. Are proprietatea culorilor: la el albul e alb, negrul e negru, verdele e verde si rosul e rosu. Le vede si le numeste. Chestiune de bun simt. Pentru el bataile incasate de la Goiciu nu devin epifenomene ale pedagogiei unei utopii generoase, palmele lui Plesita nu pot fi reinterpretate ca un accident nefericit in "societatea socialista multilateral dezvoltata", excluderea din Uniunea Scriitorilor nu va fi pusa pe seama unei rataciri de moment a unor colegi de condei, agresiunea unor civili evrei asupra soldatilor romani nu e stearsa cu buretele din perspectiva Holocaustului, dupa cum nici represiunea romaneasca nu e trecuta sub tacere si nici pe departe absolvita - din contra, e blamata apasat. Discursul asa-zis antisemit al lui Goma ramine de fapt un discurs critic, nu acorda voturi de blam sau certificate de buna purtare, nu face apologii rasiste, nu deviaza in elogierea romanului verde, nu are alt parti-pris decit anamneza, recuperarea faptelor, iesirea din tacere. Pe scurt - nuditatea faptelor, ca sa nu folosesc un termen atit de maleabil precum "adevarul istoric". Iar cind "nuditatea faptelor" incepe sa supere, ceva nu este in regula. Rentierii Holocaustului (care, nu demult, ii vizasera abuziv pe Manolescu, Liiceanu, Dorin Tudoran, uitindu-l ca din intimplare pe Vadim, ba chiar trecindu-l la "baietii buni") s-au autosesizat, intervenind ca o obtuza politie a spiritului, de-un maniheism primitiv - polarizat in "buni" si "rai", in "ai nostri" si "dusmani" - , si l-au pus pe Goma la index. Amicii sai literari n-au ratat prilejul de a se alatura noului linsaj, in speranta de a scapa macar acum de Paul Goma (daca repugnantul personaj oricum refuza cu obstinatie sa-si dea obstescul sfirsit). Citit in ecourile de presa, Goma e un antisemit feroce, intratabil, periculos. Citit in litera si spiritul cartilor sale, cum ne cere insistent - si, pare-se, inutil - , acuza se dezumfla pina la cabala si calomnie. Feroce, intratabile si periculoase pentru devertebratii plaivazului raminind doar reflexele de om liber ale scriitorului.
De ce este atit de urit Paul Goma de catre intelighentia romana? Ce nu i se poate ierta? De ce, de la injurie, delatiune, conspiratia tacerii si retur, s-a incercat si se incearca orice mijloc de anihilare simbolica (anihilarea fizica a incercat-o, din fericire fara succes, Securitatea, prin agentul Haiducu)? Insistind in anihilarea lui Goma, intelighentia isi dezvaluie un enorm complex. L-as numi complexul reprezentativitatii ilegitime pentru societatea civila. Persoane de merit intelectual neindoielnic emit pretentia de a-si transfera prestigiul profesional, dobindit in perioada comunista, in spatiul public de azi. Se vor lideri de opinie, intelepti ai neamului, "arhei", "boieri ai mintii", profesori de democratie si spirit european etc. Partial, au si fost perceputi in aceasta calitate. Or', ei sint (sau au fost) doar critici literari meritorii (Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Alex. Stefanescu, Ioan Bogdan Lefter), filosofi sau critici de arta (Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu), scriitori de o anumita anvergura (Nicolae Breban, Octavian Paler, Augustin Buzura, Eugen Uricariu s.a.m.d.), nici pe departe oameni ai gestului civic hotarit, cu toate riscurile presupuse. Autoritatea lor morala e subreda, se bazeaza pe consensul tacit de a nu tulbura apele de dinainte de '89 (si, vai, de dupa). Paul Goma le-a tulburat, dezvaluind lasitati de nebanuit la fete atit de subtiri, egoisme care au naruit orice speranta de solidaritate, ignominii frapante intr-o relatie de presupusa prietenie, pacate omenesti, prea omenesti, poate acceptabile, de iertat intr-o lume normala, dar care, in comunism, au descurajat miscarile de anvergura, lasindu-i singuri si la discretia regimului pe initiatori. Lucrul acesta nu-l uita nici Goma - cum sa-l uite? ar fi similar cu a-si bate joc de sine insusi - , nici inamicii sai. Din toata floarea scriitorimii, in '77 i s-a alaturat lui Goma doar Ion Negoitescu. Restul "directorilor de constiinta" si-au camuflat frica sub pretexte dintre cele mai pretios-ridicole - adica, vezi bine, dumnealor ar fi semnat, dar Goma nu e totusi reprezentativ, n-are nici viziune, nu citeaza din Heidegger, textul sau e sub stacheta intelectuala a cinstitelor obraze, ar trebui refacut. Ai fi tentat sa crezi ca lipsa de reactie se datoreaza unei... incompatibilitati stilistice. Altfel, le-ar fi aratat domniile lor ticalosilor de comunisti ce inseamna minia de scriitor si intelectual roman!... Astazi, nu-i pot ierta lui Goma ca a fost si victima lasitatii lor. Se va fi observat ca reprosurile lui Paul Goma tintesc in primul rind lasitatea scriitorilor si intelectualilor ce-si supraevalueaza eroismul anticomunist de bucatarie, erijindu-se in autoritati morale. N-am remarcat sa-l fi infuriat un Radu Petrescu sau un I.D.Sarbu (ironizat totusi en passant, mai degraba cu intelegere si afectiune), ci falsele verticalitati, gelatinele de mai an care pozeaza in dure blocuri de cremene, onorabilii si venerabilii obsedati de propria imagine, de propriile privilegii, de propriul "coledzi" - care nu se cade sa ramina tocmai dumnealor fara... -, de papica, de bursica, de sinecurica. Pseudoimaculatii sint tintele predilecte ale lui Goma, virginele reconditionate, cei ce cred ca li se cuvine locul din capul mesei (unde, scaldind-o si dupa '89, au fost de altfel asezati, ba in fruntea unei reviste, ca Nicolae Manolescu - baiatul cuminte de interviu al lui Ion Iliescu -, ba in fruntea fostei "Edituri politice", devenita peste noapte "Humanitas", ba in fruntea unei noi "Fundatii culturale" croite pe masura, vezi Augustin Buzura, ba in fruntea Ministerului Culturii, ca Marin Sorescu, ba, precum "apoliticul" Eugen Simion, la conducerea, cam pe viata, a Academiei s.a.m.d.).
In oglinda lui Goma imaginea lor isi resoarbe aurele iluzorii, "marile figuri" se amalgameaza intr-un tablou grotesc, provocindu-ti mai degraba plinsul decit risul: aceasta e crema natiei, aceasta e "lumea buna" (in fata careia tinarul Marius Chivu facea o plecaciune, comentind condescendent Pizdet-ul lui Alexandru Vakulovski, de neprizat pentru nasurile fine), aceasta ne este intelighentia, aceasta ne este elita. In spiritul povestitorului moldav - si in ciuda Academiei d-lui Simion - am sa rostesc o vorba proasta, dar de neevitat: pe Paul Goma nu-l suporta, pe Paul Goma il detesta, pe Paul Goma il urasc visceral toti cei carora le atrage atentia - taman cind vor sa-si savureze metamorfoza din broasca in print - ca nu se poate si cu pula-n cur, si cu sufletu-n rai. "Lumea lor buna" are un deficit flagrant de exemplaritate, e compusa din oameni nici buni, nici rai, "nici asa, nici altminteri", din caldicei. Le citesc adeseori cartile - unele sint lizibile, citeva savuroase -, dar nu-i stimez cu adevarat. Autoritatea lor morala, cu care vor sa ma copleseasca, e nula. Intr-un cintec celebru, Visotki indemna sa-ti verifici prietenii luindu-i cu tine pe munte. Goma i-a verificat bucata cu bucata. Nu se prea putura in pisc... Cum sa-l aiba la inima (minte si literatura)? Exemplu de ultima ora: sub proaspata conducere a lui Nicolae Manolescu, U.S.R. da, abject, curs unei delatiuni ordinare, venita dinspre comunitatea evreiasca, si acuza derapajul - "antisemit", fireste - al "Vietii romanesti", unde au fost publicate, sub semnatura lui Paul Goma, "idei contrare valorilor si normelor acceptate in lumea contemporana" (deslusiti cadentele staliniste ale limbii de lemn?). Diversiunea continua. Lui Goma trebuie sa i se taie limba. Goma trebuie eliminat cu orice pret. Goma si oricine vine in atingere cu Goma, acum Liviu Ioan Stoiciu si revista "Viata romaneasca". Ucaz, chemare la ordinul autoritatii, amenintare cu votul de blam si excludere (un inventar sinistru, pe care-l credeam disparut) - nicidecum dezbatere, cu ambele parti invitate la rampa. Cenzura, nu discutie libera, intr-un climat democrat. Sentinta fara drept de apel, pronuntata inainte de judecata, nu analiza pe text (care ar demonta, de altfel, enormitatea acuzei). Astfel intelege Nicolae Manolescu "sa repereze" onoarea pierduta a Uniunii Scriitorilor, punindu-i inca o data pumnul in gura lui Goma, dupa ce l-a interzis in paginile "Romaniei literare". Turnatoriile lui Eugen Uricariu ii miros a trandafiri. Colaborarea lui Augustin Buzura cu Securitatea sta sub semnul indoielii pina la probe mai concludente. Antisemitismul lui Goma e insa clar, de la sine inteles, fara dubii, nu mai necesita nici o verificare, e gata ambalat, numai bun de livrat oprobiului public. Aceasta e mentalitatea, acestea sint reflexele, acestea sint umorile. Acesta-i omul, asta este tara. Oricit de dur ar suna epitetele stupidului caz, cu precedent doar in totalitarism, ele trebuie rostite: jegos, mirsav, cacacios.
Ma intreb, urmarind neobositele tentative de linsaj simbolic, daca nu a gresit, pe undeva, insusi Paul Goma. Parca e prea mult, neomeneste de mult. Moralismul sau intransigent, de expresie hipercoroziv-pamfletara, nu-i va fi descurajat pina si pe cei care-l priveau cu o simpatie sincera, pina si pe cei dispusi sa-si asume culpele? Un plus de diplomatie, de cordialitate fara concesii, n-ar fi netezit, oare, asperitatile? Imi dau seama ca uzez de o retorica naiva. Daca ar fi fost posibil, s-ar fi intimplat. Nu Goma a refuzat dialogul. Goma a oferit, din ce in ce mai exasperat, premisele unui dialog pertinent. Imposibilii lui parteneri doreau, in schimb, dupa '89, un disident impaiat, de parada, care sa-i legitimeze moral. Propuneau amnezia ca temei al impacarii. Li s-a explicat ca "aiasta nu se poate", nu pentru ca e Goma ursuz si rinzos, nu pentru ca, din sadism, i-ar placea sa se joace cu ei tavalindu-i in piata publica prin smoala si pene. Din cu totul alte motive, de nepriceput si indigerabile pentru campionii micilor intelegeri: principiile nu se negociaza dupa cum bate vintul - azi aici, miine-n Focsani, ce-am avut si ce-am pierdut? - , caracterul nu e suma oportunismelor (suma acestora fiind tocmai lipsa de caracter), datoriile trebuie platite. De pe aceasta pozitie Paul Goma era - si este - permeabil la dialog. Numai ca nu are cu cine sta de vorba. Tot mai inversunatilor sai "nemaiprieteni" - ca sa preiau morfologia scriitorului - li s-a cerut, cu indreptatire (fapte, fapte, fapte), sa treaca proba crestina a umilintei. Sa-si recunoasca greselile, ca sa poata fi pur si simplu iertati. In loc de umilinta purificatoare, "nemaiprietenii" au reactionat ca niste mari cucoane ofensate ca li se reaminteste un trecut nu tocmai onorabil. De subliniat, au reactionat de pe o pozitie de putere, angajind o logistica uriasa: institutii ale statului, media, edituri etc. Impotriva unui om cu adevarat singur, care nu le poate riposta decit cu verbul. Uite ca verbul face fata! S-a insinuat ideea ca Paul Goma ar fi un cazan de ura (ciudat, cei ce-l cunosc indeaproape - Ion Solacolu, de pilda - il caracterizeaza drept "un suflet mare"). Pun pariu cu Nicolae Manolescu garsoniera mea de la G4 contra unei cutii de chibrituri ca Paul Goma isi uraste dusmanii tot atit de mult, pe cit este de antisemit. Adica deloc. Ii va fi privind, in schimb, din exilul sau fara intoarcere, cu o nespusa mila. Nespusa, dar intrevazuta printre rinduri.
Cufundata in revelatorul Paul Goma, intelighentia si-a probat - coborind pina la mirlania duhnitoare a scandalului "Vietii romanesti" - incapacitatea de a face gesturile reparatorii. Care - acestea! - ar fi normalizat relatia si ar fi sters din pacate. Ar fi fost atit de simplu! Chiar nu putea fi invitat Paul Goma, cu scuzele de rigoare, sa-si reia locul in "Uniunea Scriitorilor"? (Cu nesimtire i s-a replicat ca trebuia sa faca o cerere. La "cerere" a fost exclus?). Chiar nu avea loc in revistele de cultura - asa incomod cum e el, ba tocmai de aia! - in care sint reciclati de cincisprezece ani, cu multa intelegere, autori de indoielnica tinuta morala, de la Petru Dumitriu la Titus Popovici si D.R.Popescu? Chiar nu meritau cartile sale o discutie serioasa - critica, nu encomiastica? Nici una dintre ele n-a fost demna de vreun premiu? Personalitatea sa literara nu era la inaltimea unei distinctii precum "Opera omnia", decernata de Fundatia "Anonimul", cu tot cu miliardul aferent (din care isi construieste Nicolae Manolescu un adapost pentru batrinete)? Chiar nu se putea manifesta fata de Paul Goma - daca nu iubire, daca nu recunostinta - cel putin intelegere? Nu neaparat scriitoriceasca - pur si simplu umana, ca pentru un om ce ilustreaza o biografie a traumelor repetate. Gabriel Liiceanu sau Silviu Lupescu, in loc sa-l dea la topit sau sa-l cenzureze, nu i-ar fi putut propune o serie de autor, care sa-l readuca in circuitul firesc al pietei de carte din tara? Toate acestea constituiau obligatii (as spune "de onoare", daca acest substantiv mai face parte din vocabularul limbii romane), nu favoruri. Faptul ca nu au fost indeplinite atesta o boala cronica, un postcomunism incapatinat (intr-o cultura care se alinta fluturind panasul postmodernismului), o labilitate morala dezesperanta.
Existenta lui Paul Goma, contestata sa existenta, chinuita si eroica in acelasi timp, ramine unul dintre putinele motive de optimism, demonstrind ca organismul cultural autohton inca mai secreta anticorpi vigurosi, nu a fost coplesit de metastaze. Cu trecerea timpului, apele se vor limpezi, o alta generatie, care nu va mai datora nimic baronilor literari de astazi, ii va face dreptate lui Paul Goma (si isi va face astfel siesi dreptate), descoperind in cartile lui atit bestiarul unor decenii monstruoase, cit si un model, aproape neverosimil, de verticalitate.
Eu, unul, mai tirziu decit s-ar fi cuvenit, iti multumesc, Paul Goma! Imi pare rau ca nu te-am cunoscut!
Iasi, 07.09.2005
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu