>Eu încă boram la marginea drumului<




În timp ce mă uitam la compul meu, pe care-l luasem cu mine din Chişinău,la cum începea un film de-al lui Marian Crişan, autobuzul gonea cu toată viteza spre Bender. Era al doilea film al lui Marian pe care încercam să-l privesc după ce ieşisem din Anenii-Noi. Încă mai curgeau titrele, când autobuzul îşi încetini viteza. Un pescar din Oradea nu era lăsat să treacă în ţară cu peştii pescuiţi într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi abandonă pe asfaltul din vamă, fu lăsat să intre în România. Peştele sălta în prostie pe şoseaua îngheţată şi pustie pe când autobuzul încremeni la vama de pe dealul Tighinei.

Am închis compul şi l-am vârât în geantă, temându-mă să mă uit la film cât timp eram în vamă şi geanta mi-am culcat-o pe genunchi. Un militar cu automatul pe umăr avansa în salon. Îl aşteptam cu paşaportul deschis în dreptul fotografiei mele de acum zece ani. Doar după ce s-a oprit în faţa mea, mi-am ridicat privirile spre el.Până atunci nu am îndrăznit să-l privesc. La fel cum nu cutezase nici bătrâna taciturnă din dreapta mea.
-Hei, ia zi ce ai în geantă? mă întrebă galonatul, privindu-mă fix, până când mi-am ferit ochii într-o parte.
-Un computer, o piesă de teatru de-a mea tradusă în limba rusă şi mai mult nimic, i-am răspuns cu o voce inegală şi m-am uitat peste capul lui, la oamenii din autobuz care mă iscodeau indispuşi sau se uitau plictisiţi unul la altul.
-Dar droguri sau arme nu ai?
-Ei aş!
-Atunci deschide-o, ce mai aştepţi, se răsti gradatul.
Am tras fermoarul şi mi-am retras mâinile ca fript. În autobuz plutea o linişte ca în cimitir. Toată lumea mă privea scârbită. Doar şoferul număra ciorile ce aterizau pe acoperişul postului de grăniceri. Tipul îmi pipăia pereţii genţii. Câteva bătrâne se iţiră în spatele lui şi se holbau în geanta mea.
-Şi zici că, în afară de computer şi o piesă de teatru de-a ta tradusă în limba rusă, mai mult nu ai nimic? Da astea ce sunt? m-a întrebat tipul iritat, scoţând din geanta mea o pungă cu tartine. Preţ de câteva secunde, le adulmecă cu nasul său borcănat.
-Ce sunt astea? se răsti tipul la mine.
-O pungă cu tartine.
-O pungă cu buterbroade?
-Da, cu tartine.
-Jos din autobuz, răcni el şi eu am ieşit afară, cu compul lipit de burtă. Militarul călca apăsat în urma mea, ţinând tartinele în vârful a două degete. Răsuflarea lui îmi ardea ceafa. M-a îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-a strigat în faţă:
-Bă, tu vrei să ajungi astăzi la Tiraspol sau nu?
-Sigur că vreau.
-Dacă vrei, atunci aruncă săndvişurile astea la gunoi!
-De ce să le arunc la ghenă?
-Nu vrei?
-Nu, i-am zis eu cu o voce gâtuită.
-Atunci marş înapoi la Chişinău. Hai, ce mai stai, ia-ţi mai repede geaca şi valea la Chişinău. Chiar acum. Că nu am timp să stau după curul tău.
Punga cu săndvişuri încă o mai ţinea cu vârful a două degete. Şi o ţinea aşa de scârbit, de parcă ar fi strâns de coadă un şobolan mort.
-Da de ce să le arunc la ghenă?
-Fiindcă sunt dintr-o altă ţară, iar legea nu-mi permite să te las să treci hotarul cu buterbroade dintr-o altă ţară. Ai înţeles, bă?
-Adică din Chişinău.
- Şi apoi, de unde să ştiu eu că nu sunt otrăvite şi că nu le-ai luat cu tine ca să-i otrăveşti pe oamenii din ţara mea? De unde,bă? Poate că sunt otrăvite.
-Chiar credeţi?
-Cum să nu?! De la moldoveni te poţi aştepta la orice. Pe cine vrei tu să otrăveşti, fraiere, în Tiraspol? Ia, zi?
-Oare chiar nu ştiţi? l-am înfruntat eu.
-Nu, nu ştiu.
Mă privea cu nişte ochi de gheaţă.
-La Tiraspol merg să-mi montez o piesă de-a mea la Teatrul Dramatic, dar tipul nu m-a crezut.
-Hai, las-o mai moale, că nu prea semeni tu a regizor. Regizorii arată altfel. În primul rând, nu sunt aşa de graşi. Tocmai mă pregăteam să arunc punga în ghenă, când el a făcut un pas spre mine şi s-a zburlit la mine.
-Eu cred că săndvişurile astea sunt otrăvite.
Afirmaţia lui m-a băgat în ceaţă. Dacă aruncam punga la gunoi, asta ar fi însemnat că avea dreptate şi că m-a dat în gât. Te miri ştie cum ar fi putut să interpreteze gestul meu. Nu e exclus că m-ar fi putut şi băga la zdup. Am numărat în gând cam câte tartine mi-a dat nevastă-mea. Pare-mi-se, şapte, nu ştiu exact. Sau poate opt. Dar poate şi mai multe? Oricum, nu cred că mai mult de nouă, deşi puteau să fie şi mai multe.În timp ce-l fixam cu ochii, am numărat cu degetele tartinele din pungă: erau zece. De teamă să nu flămânzesc pe drum, nevastă-mea îmi băgase în geantă tocmai zece tartine. Oho, erau tocmai zece! Şi nu erau fuşerite. Peste feliliile de pâine unse cu unt, nevastă-mea nu se zgârcise să-mi pună salam, brânză şi roşii… Fie. O să le mănânc. Dacă nu vreau să ratez prima repetiţie programată la ora unu, va trebui să le mănânc pe toate. De aceea, mi-am îndreptat mâna spre punga cu tartine pe care tipul continua s-o ţină cu vârful a două degete de parcă ar fi ţinut-o cu un cleşte.
-Sunt gata să vă demonstrez că nu sunt otrăvite, i-am spus cu o voce schimbată şi el mi-a râs în faţă.
-Ia s-o mai văd şi pe asta.
Am vrut să-i întorc spatele şi să mă ascund în partea cealaltă a rablei prăfuite, dar el m-a înfăcat de braţ.
-Ba nu, fraiere, dacă ai să le haleşti, atunci ai să le haleşti doar de faţă cu mine. În spatele său se mai iviră vreo patru militari, cu automatele bălăngănindu-li-se pe burtă şi toţi mă scrutau cu oarecum batjocoritor.
Chiar şi dacă tot drumul am păpat nişte plăcinte pregătite de soacră-mea care se născuse în Tiraspol, mi-am băgat primul săndviş în gură şi am făcut treaba asta, doar pentru a începe repetiţiile la spectacolul meu. Ţineam foarte mult la acest proiect, fiindcă piesa era tradusă de nevastă-mea şi pentru că spectacolul urma să se joace în oraşul în care ea a copilărit.
Primul săndviş l-am înghiţit în momentul când soarele se rostogoli după linia orizontului. Mai rămâneau nouă. Apoi am mai mâncat unul Şi pe urmă încă unul. După care încă unul. Dar şoferului deja îi crăpase răbdarea şi începu să claxoneze, neştiind ce facem noi în spatele maşinii. Un bărbat cu cotleţi sări din autocar şi veni să vadă ce am păţit de nu mă întorc în autobuz. Şi când văzu că stăteam şi păpam snvdişuri în faţa ofiţerului rămase cu ochii holbaţi. În jurul lui se mai îngrămădiră vreo câţiva gură cască din autobuz. Apoi se mai adunară încă vreo câţiva. Toată lumea se holba la mine, cum mestecam cu gura închisă ca să nu vomit dracului. Mai aveam de păpat cinci săîndvişuri, când o îmbucătură mi se opri în gât şi am început să tuşesc de mama focului. O femeie îmbrîăcată într-un palton galben m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic, chiar şi dacă m-ar fi arestat naibii sau m-ar fi trimis înapoi la Chişinău. Totuşi, nu voiam să ratez ocazia de-a monta un spectacol la Teatrul Dramatic din Tiraspol şi de ale invita la premieră pe toate rudele soţieie mele din Tiraspol. Toate neamurile ei erau ruşi şi ar fi venit cu dragă inimă să vadă un spectacol de-al meu în limba rusă. Dar pentru a se întâmpla această minune, ar mai fi trebuit să înghit cinci sandvişuri. Tocmai cinci săndvişuri! Îmi venea s-o iau la fugă numai când le vedeam. Însă nici să ratez prima mea repetiţie nu voiam. Pentru că ţineam foarte tare să se joace un spectacol de-al meu în oraşul de baştină al soacrei mele.
-Hei, ce dracului faci, şi-a ieşit din papuci ofiţerul, mai papi buterbroadele astea odată sau razi putina la Chişinău? Cât vrei să te aştepte oamenii ăştia?
Femeia în palton galben mi-a smuls punga cu tartine din mână.
-Hei, oameni buni, dacă vreţi să ajungem mai repede acasă, hai să-l ajutăm pe camaradul nostru. Uite aşa, le-a zis ea şi şi-a băgat o tartină în gură şi a început s-o pape. I-a îndemnat şi pe alţii să-i urmeze exemplu, dar nu toţi au vrut. Doar şoferul şi un bărbat cu o cicatrice pe gât s-au sacrificat pentru mine. Ceilalţi douăzeci de pasageri stăteau ciucure în jurul nostru ne priveau sarcastic.
-Mai bine le aruncai naibii la ghenă, a răcnit năbădăios bărbatul cu cotleţi, dar eu nu l-am luat în seamă. Ultimul săndviş l-a păpat şoferul, dar gradaţii nu au vrut să mă lase să urc în maşină cât timp acesta încă îl mai mesteca.Doar după ce a înghiţit şi ultimele firimituri, galonaţii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să urcăm în autobuz.
După ce m-am aşezat pe scaun mi-am scos compul din geantă şi am pornit filmul lui Marian Crişan. Dar cum am văzut peştii sărind pe asfaltul din vamă, mi-am imaginat imediat că ofiţerii m-ar fi prins pe mine cu ei: oare nu m-ar fi pus să-i pap cruzi şi cum m-am gândit la treaba asta, cum am început să borăsc.
Fără să stea prea mult pe gânduri, şoferul a oprit autocarul şi m-a îmbrâncit afară.
Eu încă boram la marginea drumului, când autobuzul se topi printre clădirile cu nouă etaje de la marginea Benderului. M-am uitat la ceas. Până la ora unu mai era o jumătate de oră.


Dumitru Crudu