Marius CHIVU | Feedbook, Dilema Veche
Înstrăinări rural/urbane

● Matei Hutopila, Copci, Casa de Editură Max Blecher, 2011.
● Vlad Ioan Tăuşance, Legende urbane, Editura Herg Benet, 2011.

2011 a fost un an bun pentru poezie, mai ales pentru debutanţi. Editurile mari au renunţat, spre ruşinea lor, să mai publice poezie, dar cum-necum, în ultimii ani, au apărut pe piaţă mai multe edituri mici şi foarte mici care, cu bani puţini, dar cu multă pasiune, au preluat iniţiativa. Deşi colecţia de poezie a Editurii Cartea Românească părea destinată mai ales tinerilor, acum nu prea mai are identitate şi nici fler. Editura Brumar a continuat să publice multă poezie, dar acum i s-au alăturat şi alte edituri, precum Casa de pariuri literare, Herg Benet, Charmides, Casa de Editură Max Blecher sau Tracus Arte, care au dominat, la acest gen, piaţa editorială şi, cu siguranţă, o vor face şi în 2012, continuînd, de fapt, cea mai frumoasă şi mai interesantă competiţie editorială de la noi. Căci, cum am afirmat, fără părere de rău, şi cu ocazia bilanţului, editurile mari au pierdut monopolul pe debut şi pe literatura tinerilor. Trăgînd linie, mai mulţi poeţi mi-au atras atenţia la debut, unii menţionaţi de critici prin topurile de sfîrşit de an, alţii deja recenzaţi sau chiar premiaţi – Crista Bilciu, Poema desnuda (Cartea Românească), Andrei Dósza, Cînd va veni ceea ce este desăvîrşit (Tracus Arte), Medeea Iancu, Divina tragedie (Brumar), George Nechita, Părţi juvenile, întinse (Pandora M), George Serediuc, Soarele mecanic (Herg Benet), Aleksandar Stoicovici, Vineri (Herg Benet) –, dar preferinţele mele merg înspre cărţile lui Matei Hutopila şi Vlad Ioan Tăuşance. Înainte de a trece mai departe, ţin să remarc faptul că, de cîţiva ani, poate şi pe fondul dispariţiilor cenaclurilor literare, tinerii nu se mai revendică de la un grup, de la o generaţie sau de la o poetică anume, gîndirea teoretică a slăbit (aşa cum, de altfel, tinerii romancieri de la noi, urmîndu-i pe cei din generaţiile mai vechi, nu au deloc apetit pentru eseu) şi, cu foarte puţine excepţii, nu mai scriu conceptual, publicînd mai degrabă colecţii de poeme, nu volume gîndite unitar în jurul unei idei/teme. Se scrie la liber.


DE ACELASI AUTOR
Dacă sfîrşitul acestui an aduce şi sfîrşitul lumii, cum v-ar plăcea să-l petreceţi?
Scurt, dar aproape mare
În căutarea sufletelor potenţiale
Toţi oamenii jurnalistului
Primul aspect care-ţi sare în ochi citind poezia lui Matei Hutopila (n. 1987) este mediul ei rural. Aşa cum altădată Ion Pillat scria poemele boierului cult melancolizat de sat, la Matei Hutopila avem vocea unui tînăr student privind înapoi, uneori cu nostalgie, la satul unde pare să-şi fi petrecut adolescenţa, căci inclusiv poemele de dragoste au loc aici. Scrise într-un limbaj care abundă în forme arhaice („odaie“, „buleandră“) sau doar specifice („glod“, „pîrlog“), dar şi în cuvinte moldoveneşti (chiar ruseşti), poemele lui Matei Hutopila oferă un mix inedit, aparent oximoronic, între rural şi tehnologic, între arhaic şi livresc, referinţele pop, de pildă, fiind folosite în versuri aproape sămănătoriste, însă fără intenţii ironice: „mă-ntorc în odaie, camera interzisă de odată, camera unde stau morţii şi musafirii / scot o cască, mamaia mă cheamă în chileri să mănînc / din putină brînză de capră / în ipod funk / dimineaţă undeva-ntre dealurile vasluiului într-o ogradă care, da, se vede pe google earth“. De altfel, surprinzător nu este doar faptul că un tînăr poet cult de azi scrie despre şi de la sat (expresionismul spiritual al lui Blaga sau experimentul lingvistic sorescian din seria La Lilieci, pentru a nu da decît aceste exemple, sînt datate istoric; exemplul cel mai apropiat putînd fi Ioan Es. Pop, dar poeticile sînt diferite), ci şi realul sentiment al naturii pe care îl dezvoltă în poemele sale despre cîmp Matei Hutopila, pentru care pămîntul, lacurile/iazul, dealurile, luna sînt agenţi lirici recurenţi ai unor stări de spleen rural. Multe poeme au nume de sate şi sînt, de fapt, nişte poeme de stare, de atmosferă adesea mohorîtă, întunecată, morbidă, brutală şi vag alcoolizată, uneori prin trimiteri livreşti la literatura rusă gen Erofeev sau Makanin, alteori direct: „mă apucă cîte-o tristeţe din asta jalnică şi-mi vine să am plete să alerg contra vîntului să cad / să fiu călcat în picioare să-mi cînte joan as a police woman regina spektor alexandrina hristov / şi toate pizdele depresive / să-mi fie cot la cot în urma carului să înaintăm cu greu prin glod spre livada cu morminte / apoi să mă trezesc, numaidecît // aşa stau în cîrciuma asta slinoasă în mijlocul lor şi-mi imaginez toate astea mi-e greaţă aproape fizic de / sticlele de sticlă de mesele de lemn de becurile chioare de baia cu apă trasă şi miros de vomă / şi mimez un zîmbet / degeaba“. De altfel, personajele pitoreşti, scenele de la înmormîntări şi din cîrciumi, micile amoruri nefericite şi istoriile triste din sat, violenţa şi nebunia care apar în cîteva poeme, sugestiile sărăciei şi ale plecării de acasă (în Italia) pentru găsirea unui rost, sentimentele aspre exprimate într-un limbaj colorat (nu de slang, dar de regionalisme), explicit uneori, toate acestea fac din Matei Hutopila, pe alocuri, un fel de Stoian G. Bogdan rămas la ţară. În ultimul ciclu al cărţii însă se aude „zgomotul de fond al oraşului“, poemele sînt ceva mai interiorizate, iar atmosfera, dominată de sentimentul înstrăinării şi al fricii, este şi mai apăsătoare, în contrast cu strălucirea străină a mediului modern: „în oraşul nostru se ridică clădiri frumoase din oţel şi sticlă şi / firme nemţeşti cu nume nemţesc şi firme austrice cu nume nemţesc vin şi / avem de mîncare şi pensii şi asigurări şi / geamurile lor sînt întotdeauna bine spălate şi uscate şi fără urme ş...ţ noi nu sîntem mai frumoşi dar / mai curaţi / zilele mohorîte se reflectă altfel în pereţii frumoşi de sticlă“.
Deşi ca limbaj şi ca mediu Vlad Ioan Tăuşance se află la polul opus, şi poemele sale tot despre însingurare şi alienare vorbesc, dar o fac mai direct, din mijlocul civilizaţiei urbane. Tăuşance joacă pe cartea imaginarului (posibil al) hipsterului care o arde prin cluburi, complăcîndu-se într-un erotism relativ promiscuu pentru a cădea apoi în depresii metaforizate în jurul unui joint. Şi de data aceasta decorul este important, însă cadrul elegiilor (mai degrabă, decît al legendelor) urbane ale lui Tăuşance este, fatalmente, maşinizat: bancomate, telefoane mobile, PC-uri, scări rulante, metrou, maşini, avioane. Senzaţia de rătăcire şi însingurare vine şi de aici, de la răceala acestui mediu, cu atît mai mult cu cît este surprins în dimensiunea lui nocturnă, pustie, proprice deambulării: „ai luat vreodată taxiul pe ploaie în maşina încălzită să / nu te gîndeşti la nimic poate doar să priveşti şoseaua udă / să fie seară cu o ţigară în mînă să te simţi obosit / după cheful de seara trecută la radio se aude muzică de top / şoferul tace şi tu nu ai nici un chef să mergi de fapt undeva // doar atît să stai în maşina încălzită să plouă să treacă / oraşul pe lîmgă tine cu un zgomot de motor turat lejer...“ Înstrăinarea apare mai ales în poemele de dragoste, destul de multe şi, în general, tributare imaginarului metaforic optzecist (poemul „Impact“ aminteşte de „Aerul cu diamante“ al lui Florin Iaru) care vorbesc despre amoruri trecătoare, întîmplătoare sau blocate, nefuncţionale. Decorul urban este dezolant şi neprietenos, iar vieţii de noapte în baruri aglomerate şi zgomotoase i se opune o viaţă interioară pustie, abătută, cu aşteptări şi comunicări frînte: „cine joacă tetris cu oamenii mei / cine-i clădeşte cu viteza curbei / unul peste altul / cine umple golurile unora / cu preaplinul altora / de-ajung să dispară în grupuri de minim / cinci / cine se va întrerupe din jocul ăsta / forţat să preia o convorbire / oare / are cineva / acel cineva / nokia / pentru că nu-i aşa / în orice casă e un încărcător / de nokia.“ Ca şi în cazul lui Hutopila, poeme bune precum „Nefericirea“, „Aseară“, „Ce se întîmplă“ sau „Numainoi“ alternează cu poeme slabe care, uneori, ies din tema predominantă şi scad tensiunea cărţii. Una peste alta însă, doi poeţi noi, care-şi delimitează clar spaţiile poetice şi care merită (şi pot fi) citiţi oricum: şi separat, şi împreună.