Alexandar Stoicovici



aleksandar doarme




așa e jocul, începe cu moarte.
(Tudor Arghezi)


cântec de leagăn și de moarte

acolo sus moartea nu înseamnă mai nimic
lama cuțitului se mișcă pe unghie ca pe-o bucată de săpun
și nicio speranță nu trece prin zidurile de văiugă

inima se chircește. se face măruntă cât o rândunea
căzută în grâul roșu de toamnă

moartea nu înseamnă mai nimic
într-un loc în care câinii își îngroapă propiile oase

dacă refuzi să vorbești te vei înfrăţi cu șerpii
va trebui să-ţi acoperi ţeasta cu pielea lor rece
pentru a-ţi îmbălsăma singurătatea
dacă refuzi să vorbești
te vei înfrăţi cu șerpii

la marginea orașului cu mii de ferestre suntem doar noi
unul mai tăcut decât celălalt

în podul casei bunicul stă întins pe jos
cu lama cuțitului înfiptă-n spate
inima lui cât un viespar se umple de sângele morţilor

iar sângele morților ajunge numai la cei ce dorm



de ce şi pentru cine

şobolanul mare cafeniu se plimbă prin toate ungherele corpului
în craniul de gresie ţi-au rămas numai ochii
umflaţi şi alungiţi
ca două măceşe răscoapte

îmi vine să-ţi spun: dă-te dedo mai încolo
strânge-te puţin!
nimeni nu va şti de ce şi pentru cine
şi dacă ne-au asemănat pe bună dreptate

dacă picioarele mele vor intra în pantofii tăi
sau dacă sacoul meu îţi va veni bine la umeri
dă-te mai încolo îţi spun
nimeni nu vede că inima mea e un scul de lână
cu aţele întinse în corpurile
celor pe care-i iubesc

de ce pulsează inima mea otravă în venele lor?

mi-e teamă să mă trezesc
lucrurile s-au legat atât de bine în somn
dă-te dedo mai încolo îţi strig
strânge-te puţin şi împinge andrelele
prin patul ăsta gros de noroi!




maci

soarele apune ca un cap apăsat cu putere
și ținut ore bune sub apă

somnul te apropie de moarte în fiecare noapte
îmi spui că drumul pe care mergi
e ca pescuitul la pâlnie

peștii nu găsesc calea de întoarcere
(nici măcar în vis)
mă rog de tine ca un copil
să nu închizi ochii

îmi lipesc fruntea de fereastră și am impresia că spitalul
e ridicat în mijlocul unui lan de maci
sunt maci în saloane
în pungile de perfuzii
maci sub halatele asistentelor
în pijamalele chinezești ale bolnavilor

până și corpul tău mi se pare năpădit de petale roșii
îți ies din gură
se rostogolesc pe gât și-ți acoperă pieptul

nimic nu e mai îngrozitor decât macii
ce-au acoperit treptele spre morgă
poate doar zâmbetul tău nesigur
și viața ce se termină stupid
cu o pâlnie



gândacii de Colorado

cu fularul galben lămâie
înfășurat la gât
mult mai lucid
cu mișcări exacte.
habar n-am ce știam atunci și nu știu acum

toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
pe care trebuia să-i caut printre sacii de cartofi
ca să-i strivesc:
o pasiune reală
pentru muzica joasă a gândacilor urcând
pe sacii de rafie

(prima dată înveţi să striveşti gândacul
hipnotizat de liniile
de pe spatele lui)

toată viaţa am fugit de gândacii de Colorado
acum că nu mai am nimic cu ei
simt iubirea cum creşte în mine ca o apă sălcie
şi urcă încet din stomac până în piept
şi apoi mai sus pe trahee
încet. fierbinte

de pe limbă alunecă un gândac
pe jumătate negru



acolo unde copiii flămânzi adorm

devenise atât de minunată
încât animalele se adunau în jurul ei
o împingeau cu boturile reci până la marginea pădurii

acolo unde copiii flămânzi adorm
strângând în pumni rădăcinile copacilor
ca pe nişte ugere pline cu lapte

într-o policlinică ordinară la marginea unui parc
am aţipit şi am visat
că umbra mi s-a dezlipit de trup.
copiii plângeau sub pământ şi lacrimile lor
îmi umezeau ochii

umbra cobora printre ei
şi le reteza încheieturile ca o pânză de bomfaier
din pumnii încleştaţi pe rădăcini
creşteau încet
alţi copii mai cuminţi

care deveneau atât de minunați
încât doctorii se adunau în jurul lor
și îi împingeau cu degetele spre scaunele de mușama

acolo unde m-am trezit și eu
cu inimile zvâcnind în piept ca doi pumni
într-un corp nou





chihlimbar

stăm în aceeași barcă întinși pe spate
și eu sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
zeci de râuri trec prin mine
fiecare cu secretele lui

stăm în aceeași barcă întinși pe spate
nimeni n-are habar că suntem acolo
poate doar viermii de mătase cu intuiția lor divină
cu trupurile lor zvelte de ieniceri proaspăt întorși din luptă
hămesiți și lipsiți de orice speranță

sunt prins ca o insectă în corpul tău de chihlimbar
văd prin ochii tăi respir prin gura ta
iedera care-ți acoperă urechile îmi acoperă și mie urechile
sângele tău își face drum prin inima mea
doar atât cât să rămân în viață. în rest

zeci de râuri trec prin mine
sunt o deltă în care se întâlnesc îndrăgostiții.
cât de multe li se îngăduie lor și ce frumos vorbesc

fiecare cu secretele lui
stând întinși pe spate în bărcile de lemn
ca niște bucăți proaspăt întărite de chihlimbar




somn ușor

plângi pentru că n-avem bani
plângi pentru că e frig
lemnele sunt ude și nu ard

plângi pentru că au murit vecinii
și nu mai ai de la cine să împrumuți pahare
(ce mai aștepți de la oameni?)
rândunelele și-au făcut cuib în gura de aerisire
zboară la mică înălțime
și-ți mânjesc cu umbra lor covoarele
hainele întinse pe sârmă. plângi
somn ușor

plângi pentru că toți te-au lăsat la aman
reumatismul e sâcâitor
ușa de la sufragerie nu se închide
barca plutește în mlaștină
printre picioarele scaunelor
vâslașul adună copiii din apele salmastre
corpurile lor sunt pline de bube dulci
pâcla se întinde în toată casa

închide ușa
în vis bolile se iau atât de ușor

liliacul îngheață pe hol
florile îți acoperă fața
ai vrea să plângi dar
închizi ochii și lacrimile se pierd în vis
somn ușor



Poeme de Alexandar Stoicovici