VALERIAN CIOBANU


Destăinuirea “Delfinuţei”


Născută în anul 1988 în Turcia, pe malul mării, am fost aleasă dintre suratele mele de către stăpânul meu pentru că, i-am părut mai exotică şi în acelaşi timp mai simplă. Adică am culori clasice în vestimentaţia mea: neagră şi albă, iar faţa îmi este într-adevăr mai albă decât ale altora înpopoţate în roz, orange şi în materii de alte culori.

M-a adus la Chişinău din haremul lui...

Dar nu-i mai ţin minte numele. Însă şi după asta vrând-nevrând încă-i fac publicitate lanţului hotelier “Delphin”. Omul, ori mai bine zis, bărbatul care m-a adus din Antalya la Chişinău este aproape un geniu care ştie tot şi eu mă bucuram când mă lua cu sine la începutul verii. Cu el am cunoscut aşa poeţi şi scriitori ca: Arcadie Suceveanu, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Gheorghe Ciocoi, Valeriu Matei, Dumitru Crudu.

Culmea fericirii mele am simţit-o că vine şi chiar am avut ocazia s-o cunosc atunci, când am fost luată într-o “misiune specială” în oraşul Tiraspol. Stăpânul meu m-a burduşit cu cărţi de ale lui din anii trecuţi, care cântăreau

împreună vreo şapte, da, poate, - zece kile. Dar mă simţeam nespus de fericită, că am ocazia să trec vama Transnistreană. Am trecut-o fără probleme, fiindcă niciun vameş sau pacificator rus nu şi-a băgat labele lui în buzunarele mele în care, printre altele, erau şi nişte prezervative, stilouri de firmă de la un hotel de cinci stele din Antalya şi Belek. Iar sub cărţile autorului - o pereche de slipi şi altă lengerie intimă, în eventualitate, dacă din Tiraspol voi ajunge la mare, în regiunea Odessei.

Fericirea mea consta şi în aceea, că duceam şi eu ceva bun şi de folos pentru liceenii de la “Lucian Blaga” din faimosul oraş de pe malul bătrânului Nistru.

Că în restul timpului purtam banalităţi prin oraşul Chişinău.

Dar după prima misiune importantă la Tiraspol, m-am pomenit cu toate cusuturile rupte şi cu primele fisuri la fund. Iar faţa mea albă cu inscripţia “Delphin” hotel de lux s-a ponosit. Îmi pare, că acum în iarna anului 2012, tuturor le este ruşine de faţa mea, inclusiv stăpânului meu, care caută să mi-o ascundă. Mă poartă doar cu faţa spre sine.

“Să fie el sănătos, că de asta nu-mi pare rău, eu chiar eram obişnuită că “suratele mele” mai tinere şi mai frumoase, singure îşi ascund faţa sub paranja. Însă mă întristez noaptea, când stăpânul mă lasă singură pe fotoliul din odaie sau chiar pe cel din antreul apartamentului său. Când se trezeşte dimineaţa, mă găseşte în aceiaşi poziţie pe fotoliul din odaie sau din antreu. Mă burduşeşte cu alte fleacuri şi mă agaţă pe umărul lui şi hai iarăşi “Delfinuţo”, tiva prin oraşul plictisitor pe timp de iarnă.

*

Unde mă va purta cu sine oare până la 2 februarie? Că la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie m-a dus de zeci de ori, odată chiar şi la cel de arte plastice. Am mai fost la hotelul “Nobil” din Chişinău, “Codru”, “Dacia”, “Vila Verde” şi mai des la Biblioteca municipală B. P. Hasdeu, la atelierul de creaţie Vlad Ioviţă, la care vin câteva adolescente talentate şi câteva alintate, dar despre restul se spune de obicei la rubria “şi altele”.

Astăzi însă, nu înţeleg de ce nu m-a luat cu sine la atelier. M-a lăsat pe fotoliu, la el acasă.
*

Da eu, poate am vrut să văd rucsacul lui Vasile Leac! Poate, am avut plăcerea să-i duc măcar un volum de “Toţi sunt îngrigoraţi,” Bucureşti, editura Tracus Arte, 2010, că de “Oameni din Chişinău” - m-am săturat.



VALERIAN CIOBANU


p.s.

ACEST TEXT A FOST SCRIS LA O SEDINTA A ATELIERULUI VLAD IOVITA, DUPA O IDEE A POETULUI VASILE LEAC