Mereu alt fals - Cristina Macovski

Era tîrziu.
Am ieşit în fugă şi am luat-o spre gară.
Trecătorii se prelingeau pe haina mea
Ca nişte stafii.
Aveau ochii paralizaţi,
Făcuţi parcă din sticlă colorată.
Luminile reflectau
Pielea lor ceramică
Nu am mai vrut sa fiu una dintre ei.
Îmi aruncam paşii înainte,
Măsurînd distanţa rămasă.
Gîndul mi s-a agăţat de sunetele
Unui saxafon.
După ceva timp am ajuns din urmă trupul
Şi acum mergeam într-un pas.
M-am uitat la ceas,
Alergam, dar limbile acelea de fum
Continuau să-mi exfolieze cugetul.
Deodată mi-am amintit de ziua de ieri,
Văzînd lumina palidă,
Ce se prelingea ca un gălbenuş
Pe gheretele din gară,
Mi-am spus că sunt o norocoasă.
Indiferent ce ar spune alţii,
Am săpat în suflet
Pînă am dat de acel zîmbet copilăresc,
Ce mă aduce întotdeauna
Acasă.

...

ştii cum e să fii talpa robului când toată lumea îţi aruncă spini înainte
te scuipă în faţă îţi umplu buzunarele cu făgăduinţe stricate
ştii cum e să fii mâinile călăului când în faţa ta şade un copil nevinovat
sunt o fiară domesticită am spart zidul eternităţii ca să muşc
din mărul otrăvit
şi iată-mă ţi-l duc şi ţie la gură
am decis mai demult să nu dorm
am decis să-mi amputez aripile când am aflat că le am
am vrut să trec dincolo, am făcut imposibilul, când ei mi-au arătat cu degetul limita
nu există magie pentru aici şi acum
m-am convins că nu am puteri, altfel s-ar fi întâmplat ceva
s-ar fi întâmplat orice
vroiam să-ţi spun că sunt om, poate că şi poet, pentru că mă hrănesc de trei ori pe zi cu mâncare şi tot de atâtea ori cu ceea ce scriu
sunt scheletică, nu am nimic special, îmi place rutina
îmi pierd timpul prin restaurantele în care se dă mâncare puţină în farfurii mari
colecţionez perle, îmi plac mărunţişurile aristocratice,
port numai argint, sunt lucruri pe care, poate, cândva, o să le distrug
dar acum îmi asum materialismul acestui infern, chiar dacă pe tine luxul te duce
cu gândul la cuvântul meu preferat
singura realitate este necesitatea de cald când e frig, pe care tot eu o să o descompun, cine ştie
poate cândva o să las totul baltă
o să-mi ard buletinul, diplomele, permisul, orice m-ar putea identifica
şi o să-mi arunc tot argintul în lacul acela, pe lângă care ne-a plimbat împreună
şi o să fac schimb de haine cu un aurolac
evadând încetul cu încetul în lumea lui
poate o să mă întâlneşti întâmplător pe stradă şi o să te gândeşti - ce proastă ai fost - mergând mai departe
ca şi cum nu m-ai cunoaşte
ţi-au spălat şi ţie minţile, ştiu, nu ai nici tu somn la ora asta
poate te gândeşti că ai fost un pic arogant
poate te gândeşti şi tu la lacul acela, te gândeşti
la orişicare prăpastie în care să te arunci
am stat azi deasupra pervazului, cântărindu-mi curajul cu palmele goale
dar am decis să scriu asta, apocalipsa va avea timp să vină
aş vrea să pot scrie vulgar
să iau o foarfecă şi să tai în şapte milioane de bucăţele textul acesta
să nu citească nimeni decât frânturi de litere
să ajungă la tine în mâini toate firimiturile astea de gânduri şi să înţelegi, să ştii
tot ce am scris, fără să citeşti
nu ştiu în toată povestea asta unde începem noi
nu mai ştiu ce replici am eu, de ce mă depăşesc mereu tăcerile tale
dinaintea plecărilor
viaţa mă striveşte cu refuzurile ei
am tot ce vreau
şi nimic din ceea ce îmi doresc
nu aai ştiu de când existăm ca un noi, poate de atunci de când m-ai sărutat în văzul găinilor
pline de jenă
rânjetele lor sparte nu le-am înţeles destinaţia

mi-aş cicatriza liniile palmei cu ascuţişul unei lame
nu regret nimic din ce am trăit până acum
nu ştiu cu ce să finalizez, aşa cum nu am ştiut niciodată
cu ce să încep
vreau doar să visez, măcar să visez momentul în care eu sunt cea care pleacă prima
să nu mai port în mine numai plecările tale

i can't feel my hands, i can't feel my ices any more

citeam din confesiunea lui bolea
"cum îţi crapă zâmbetul pe faţă/ ca o fereastră pe care o spargi
cu ghearele"
citeam poezia
când urmele de avioane se pierdeau treptat în abis

"ochii tăi sunt, sunt ca în fraza aceea
despre cum trăieşti golul dintre o lume care
a dispărut şi alta care nici nu a început să apară
sunt ca spaţiul acela dintre", mi-a spus
şi se uita insistent în ochii mei
nu vroia să se rupă din privirea aceea

îmi vorbea despre faptul că fiecare dintre noi
are şi poartă un iad în sine
dar şi un dumnezeu pe care l-a ştiut întotdeauna prieten
"ai cunoscut iadul din tine?"
- da, cu siguranţă, am spus, când aveam cearcăne de nesomn,
doar că mai am eu o grămadă de diavoli în mine
pe care departe nu i-am cunoscut încă -

uneori ne uitam deasupra
crengile se întrepătrundeau
se auzeau corbii
am început să simţim doar după prima înghiţitură
de otravă
cu zâmbetul pe faţă am început
cu adevărat să simţim

"spune-mi ceva despre z., despre cum scrie..."
ah, nu ştiu, acum, totul pluteşte, trebuie să citeşti
o să înţelegi atunci
"zi-mi ceva, o frază, ce-ţi vine în mine, ce te obsedează, acum, repede!"
- ... -
în rest sunt doar acoperişuri, nişte acoperişuri sub care mă refugiez
când mi-e frig
sau când mi-e frică de acel infern din mine
un scris cu care mă învelesc, care îmi dă putere când sunt slabă
atât cât să mă ţin pe verticală sau poate mai mult de atât

când ne-am dus nu am verificat ceea ce putea fi
o simplă halucinaţie sau o imagine văzută doar de mine
nu ştiu dacă de delirul meu sau de miopia lui - imaginea
bocancilor atârnând în aer deasupra stadionului

era mai bine în locul acela, mai bine decât la terasa restaurantului
de până la el unde am mâncat salate verzi
m-am săturat de verde dar verdele este impregnat în ochii mei
nu am cum să scap de el sau de
restaurantul acela care părea o glumă o teribilă glumă

"se spune că dacă bei un pic, asta îţi reprimă nebunia,
dar când bei până la capăt,
o simţi în toată voluptatea ei"

"aşa şi nu ţi-am numărat toate vertebrele..."
trebuia? sunt lucruri inutile
sunt o grămadă de lucruri inutile, absolut inutile!
lucruri pe care nici nu vreau să le enumăr,
dar pe care le facem cu o grozavă insistenţă,
cu o grozavă dăruire de sine

"ştii, când am făcut poemul acela despre kate, cum că
scria pe câmpul de bombardament
cum scria şi nu încerca să se salveze,
am simţit asta în tine, am simţit dăruirea"
e tot ce am, tot ce mi-a rămas, da, cred
că asta aş face, asta doar aş face, dacă aş nimeri acolo -
aş scrie, chiar ştiind că şi rândurile mele se vor face
scrum odată cu trupul acesta
care mi-e dat

nu te uita în ochii mei uită-te oriunde
în altă parte
"nu pot"

(ascultând Godspeed You! Black Emperor - BBF3)

all alright don't be a fraid

deasupra prăpastiei
nu mă mai defineşte nici o stare
ştii nuditatea aia când nu mai simţi nimic
când parcă alţii te-ar fi dezbrăcat forţat
fugind cu hainele tale

mai am de sorbit câteva înghiţituri de cafea
mai am câteva lucruri de făcut

alaska mă aşteaptă

vreau sa fug în alaska

am o brichetă de fier pe care e reliefat un vulture vreau să fug în alaska

în viaţa mea nu mai există lucruri importante oameni importanţi doar tu
alţii m-au desfiinţat
imediat cum a venit un fel de primăvară în care îţi vine să te plimbi mult să faci poze
în care te saturi de localuri vrei doar să fugi să urci munţii
am îndrăgit şi timpul frumos de afară şi paleoliticul vreau să fug în alaska

când eram mică spuneam expresiv înger îngeraşul meu înainte de culcare
aveam atâta credinţă în mine aveam foarte puţini prieteni sau poate chiar deloc

oamenii scriu lucruri incredibile când sunt furioşi
aş vrea să fiu furioasă acum
aud într-o singură cască jack johnson alte probleme nu am

el îmi spunea ieri că atunci când se uită în abis
îi vine să se arunce în el că existe ceva care îl atrage
e forţa de gravitaţie zic ţine-te departe de prăpastii
eu trăiesc de optsprezece ani la al nouălea etaj
dar nu m-am gândit niciodată să mă arunc
n-am avut curajul
am avut căderi doar în vise mi se cutremura corpul
întotdeauna urma doar trezirea
nimic altceva

într-o zi o să arăt lumii cum se scriu texte plictisitoare
la altceva nu mă pricep
dabija ion mi-a scris o poezie în gând suna cam aşa:

sunt singură în baie desenez pe cadă oraşul scriu ecaterina va avea o zi frumoasă
mă întind dau drumul la apă şi nu mă gândesc la nimic
scrisul dispare oraşul dispare ecaterina'
nuuuuu nu dispare ecaterina

vreau să merg la teatru să-mi fac o salată de migdale să zăbovesc
câteva ore de vară sub o cascadă imensă să se audă johnson în ambele căşti
vreau mai puţină lumină mai mult frig vreau să fug lîn alaska
să fugim amândoi


(ascultând Jack Johnson - Better Together Lyrics)

pădurea psihedelică

"lucrurile de care te legi,
odată primite, se leagă şi mai puternic
de tine", mi-a spus
şi mai era momentul acela în care a
mărturisit că epoca lui preferată este
paleoliticul.
nu vreau să spun cum
am ajuns acolo, la marginea unei prăpastii,
dar era o linişte, sus, o linişte cum
rar se întâmplă. şi era prima clipă
din săptămânile astea, prima clipă
când cugetul meu nu era bântuit de
nici o grijă.

îmi număra vertebrele şirei
spinării. se uita la mine în ochi şi
se îngrijora că nu mi se măresc pupilele.

"am citit undeva că mâinile arată schimbările
în oameni, arată grijile şi experienţele lor,
mâinile întotdeauna se schimbă,
iar ochii, ochii rămân la fel de la naştere...
ai pupilele mici, vreau să le văd dilatându-se,
să văd cum se măresc, vreau să se dilate,
vreau să ştiu că eşti bine..."
îi simţeam grija. se crea un moment penibil
de reprimare, de neîntâmplare care vrea
să se întâmple, de lipsă îndelungată a curajului,
dar simţeam sălbăticia, aceeaşi sălbăticie simţită
în filmul into the wild,
"spune-mi o culoare, spune-mi trei cuvinte ce ar defini acea
culoare..." - albastru - moale, pastelat şi mat.
"un animal" - leu - puternic, curajos,
orgolios - "ce ai simţi dacă te-ai afla
într-o cameră albă?" - libertate, linişte,
confort...
când coboram mi-a spus: "culoarea înseamnă ceea ce eşti,
animalul, cum vezi oamenii din jurul tău,
iar camera albă nu e altceva decât moartea
şi cum o simţi".

am deschis larg ochii şi era prea multă lumină
ca să se schimbe ceva