...

ştii cum e să fii talpa robului când toată lumea îţi aruncă spini înainte
te scuipă în faţă îţi umplu buzunarele cu făgăduinţe stricate
ştii cum e să fii mâinile călăului când în faţa ta şade un copil nevinovat
sunt o fiară domesticită am spart zidul eternităţii ca să muşc
din mărul otrăvit
şi iată-mă ţi-l duc şi ţie la gură
am decis mai demult să nu dorm
am decis să-mi amputez aripile când am aflat că le am
am vrut să trec dincolo, am făcut imposibilul, când ei mi-au arătat cu degetul limita
nu există magie pentru aici şi acum
m-am convins că nu am puteri, altfel s-ar fi întâmplat ceva
s-ar fi întâmplat orice
vroiam să-ţi spun că sunt om, poate că şi poet, pentru că mă hrănesc de trei ori pe zi cu mâncare şi tot de atâtea ori cu ceea ce scriu
sunt scheletică, nu am nimic special, îmi place rutina
îmi pierd timpul prin restaurantele în care se dă mâncare puţină în farfurii mari
colecţionez perle, îmi plac mărunţişurile aristocratice,
port numai argint, sunt lucruri pe care, poate, cândva, o să le distrug
dar acum îmi asum materialismul acestui infern, chiar dacă pe tine luxul te duce
cu gândul la cuvântul meu preferat
singura realitate este necesitatea de cald când e frig, pe care tot eu o să o descompun, cine ştie
poate cândva o să las totul baltă
o să-mi ard buletinul, diplomele, permisul, orice m-ar putea identifica
şi o să-mi arunc tot argintul în lacul acela, pe lângă care ne-a plimbat împreună
şi o să fac schimb de haine cu un aurolac
evadând încetul cu încetul în lumea lui
poate o să mă întâlneşti întâmplător pe stradă şi o să te gândeşti - ce proastă ai fost - mergând mai departe
ca şi cum nu m-ai cunoaşte
ţi-au spălat şi ţie minţile, ştiu, nu ai nici tu somn la ora asta
poate te gândeşti că ai fost un pic arogant
poate te gândeşti şi tu la lacul acela, te gândeşti
la orişicare prăpastie în care să te arunci
am stat azi deasupra pervazului, cântărindu-mi curajul cu palmele goale
dar am decis să scriu asta, apocalipsa va avea timp să vină
aş vrea să pot scrie vulgar
să iau o foarfecă şi să tai în şapte milioane de bucăţele textul acesta
să nu citească nimeni decât frânturi de litere
să ajungă la tine în mâini toate firimiturile astea de gânduri şi să înţelegi, să ştii
tot ce am scris, fără să citeşti
nu ştiu în toată povestea asta unde începem noi
nu mai ştiu ce replici am eu, de ce mă depăşesc mereu tăcerile tale
dinaintea plecărilor
viaţa mă striveşte cu refuzurile ei
am tot ce vreau
şi nimic din ceea ce îmi doresc
nu aai ştiu de când existăm ca un noi, poate de atunci de când m-ai sărutat în văzul găinilor
pline de jenă
rânjetele lor sparte nu le-am înţeles destinaţia

mi-aş cicatriza liniile palmei cu ascuţişul unei lame
nu regret nimic din ce am trăit până acum
nu ştiu cu ce să finalizez, aşa cum nu am ştiut niciodată
cu ce să încep
vreau doar să visez, măcar să visez momentul în care eu sunt cea care pleacă prima
să nu mai port în mine numai plecările tale