Mai limpede decât o simplă lectură a romanului de referinţă, a autorului argentinian Rodrigo Garcia, a apărut spectacolul Clovnul de McDonald's, în regia Luminiţei Ţîcu, o piesă lansată de trupa de teatru Foosbook din Chişinău, într-o încăpere localizată cu trei etaje mai sus de Librăria din Hol, un spaţiu restrâns, dar confortabil, înzestrat cu reflectoare, scenă şi chiar balcon, astfel încât distanţa redusă dintre spectator şi actor face atmosfera intimă de o sinceritate dezarmantă. Şi, chiar mai mult de atât, acolo persistă o anume senzaţie de înghesuială, de sufocare, de certitudine că trăim cu toţii aceeaşi problemă. În lipsa unor mişcări importante, pe lângă discurs, spectacolul s-ar potrivi şi în categoria "teatru de microfon".
Domnul Fusu a făcut introducerea, afirmând că teatrul este o îmbinare a virtualului cu realitatea, explicând noua denumire a atelierului, şi anume Foosbook, de la Facebook adică, luând ca punct de pornire însăşi ideea tratată iniţial.
Şi cum stam la balconul sălii de teatru, fără vreun sprijin din partea peretelui flexibil, îmi căutam ţinuta corectă (că tot are o importanţă majoră pentru receptarea piesei), analizând atent scena, decorul, care, de altfel, era foarte simplu (dar nu şi simplist): întregul fundal - acoperit cu un material negru (ceea ce a şi ajutat spectatorul să pătrundă mai lesne substraturile filosofice din monologuri, să nu-l substragă eventuale încărcături), iar pe scenă - trei pahare de cola, plasate la distanţe egale între ele. Jos, la mijloc, un Happy Meal. Prin sală se plimbau trei clovni.
Prin rolul interpretat, Leo Rudenco a deschis perspectiva din care se obsevă că oamenii în permanenţă îşi caută scuze, dând vina pe ceva anume..., dar primul clovn recunoaşte, totuşi, chiar şi în sine, prezenţa unei fixaţii, şi anume acea aplecare fatidică, prin care el vede lumea făcută din trădători. Crezul său este că toţi oamenii pe care îi va întâlni într-un "astăzi" o să-i dea ţepe..., pretext de-a trece la un limbaj mai obscen, alături de Ghenadie Gâlgă (din locul meu de la balcon, văzut ca al doilea clovn, sau clovnul de mijloc), pentru ca să se treacă brusc la tragicul din spusele lui Alexandru Pleşca: "Iar eu văd trupurile ca nişte maşinării şi văd băiatul gata să zvârle extensorul de incendiu pe Jeep-ul poliţiei, aşa cum ar face o maşinărie. Eu şterg mişcările, hainele, cagula lipită parcă de-o maşinărie. Şi observ un poliţai ca o maşinărie, ţintind capul băiatului, ca apoi să-l văd tăvălindu-se ca o maşinărie. Şi văd cum Jeep-ul trece de două ori cu roţile peste trupul băiatului. O maşinărie strivită de-o altă maşinărie. Şi văd această omenire fără omenie, ca o cretină, ticăloasă, nemernică maşinărie." Exact ceea ce transmite şi poezia lui Jim Carroll.
După o tăcere îndelungată, brusc, s-a făcut auzită o explozie muzicală, cântată în trio: "Taaaadariidaarida duuuum, riiidaaa, riiidaaa, tadaridarida dum tururida...", odată cu care s-a trecut la istorisirea amintirilor din copilărie, a desenelor animate, despre care, acelaşi Alexandru Pleşca, mărturiseşte: "Niciodată n-am înţeles de ce toţi copiii de pe vremea mea erau fascinaţi, în mod special, de-un motan care urmărea un şoarece. Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom şi Jerry. Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt, stăteau cu gura căscată UITÂNDU-SE LA TOM ŞI JERRY! haaahaaa... Şi mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic..., dar mie îmi trăgeau una după ceafă şi îmi ziceau - hai la muncă, ***** copilul mă-tii, eşti deja prea mare ca să te mai uiţi la desene. În timp ce toţi copiii se uitau la desene, eu munceam cu taică-meu la măcelărie...".
În mod special, sala a rezonat cu echilibrarea tonalităţii placide, cu exploziile de emoţii, cu nervul verbului şi cu gesticulaţiile necontrolate, care te duc în haosul acela de trăiri interioare.
Poate datorită tăcerilor lungi, care s-au tot întâmplat pe parcursul spectacolului ; poate pentru că nu s-a aprins lumina mai puternic, când a fost cazul să fie aprinsă ; sau poate pentru că n-a existat vreo cortină, care să cadă, dar nu s-a simţit finalul, moment în care, Ghenadie, clovnul din mijloc, a fost nevoit să spună "puteţi conecta telefoanele mobile"...
Dincolo de lipsa dinamicului în mişcările scenice, dincolo de staticul excesiv şi dincolo de mizarea numai pe forţa discursului, mi-a plăcut spargerea baloanelor roşii. Şi mai interesantă este povestea obţinerii lor. Leo şi Ghenadie s-au dus la McDonald's, înainte de spectacol, comandând ceea ce aveau să pună apoi în decor. Şi au îndrăznit să ceară baloane. Aşa cum ne apar ei, maturi, masivi şi spătoşi, au cerut două baloane. Managerul s-a mirat, răspunzând că baloanele se dau numai în weekend, replică la care actorii au insistat să fie chemat shift-managerul: "Vă facem şi reclamă", ziceau ei (dar n-au zis ce fel de reclamă), când shift-managerul deja se apropia, cu tot cu baloanele umflate - unul roşu şi unul albastru. "Bine că nu două albastre", a replicat Fusu.
Clovnii, într-un moment, s-au apucat chiar de înfulecat nişte hamburgeri, exact atunci când au şi încercat să definească calitatea unuia dintre sandvişuri: "Avem un înlocuitor de salată, un surogat de roşii, şi un oval maro, care vrea să se creadă o bucată de carne. Acest amestec exploziv provoacă o cantitate mare de substanţe nocive. Cine mănâncă aşa ceva, nu va mai putea gândi corect niciodată în viaţă." Cineva dintre spectatori a spus că se aştepta ca finalitatea să fie un vomisment, că se aştepta să fie mai multă acţiune, ceva mai underground... mai memorabil, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze, pentru asta, la estetica urâtului.
În opinia noastră, însă, a fost suficientă transmiterea ideilor şi a emoţiilor, doar cu ajutorul cuvintelor. Orice efecte riscante ar fi trezit cotroverse.
Tematica ar fi că unii oameni manipulează cu alţii, ca şi cum, cei din urmă ar fi nişte păpuşi, nişte mecanisme ori nişte clovni. Dar, fiecare spectator poate identifica o altă temă. Pe mine, de exemplu, ideile lansate în această piesă, m-au dus cu gândul la un poem al poetului american Jim Carroll: "Când văd un iepure/ zdrobit de-un camion în mers/ visez computere maniace/ calculând greşit noţiuni serioase/ legate de vieţile noastre” (“Un fragment”). Eu consider că McDonald's a fost numai pretextul unei tematici care ţine de-un surogat exprimat în diferite formule. M-a intrigat totodată titlul piesei, fiindcă, din experienţă proprie, am cunoscut acolo, în McDonald's, numai două ipostaze: maşinărie şi clovn.
În drum spre casă, după spectacol, ne gândeam cum ar fi ieşit un spectacol ca acesta, dacă ar fi să fie inventat dintr-o dată, sau jucat în mod spontan, ca în commedia dell’arte. La o adică, să se angajeze trei poeţi la McDonald's, unde să lucreze un an, după care să iasă pe scenă şi să se descarce de toate experienţele trăite real acolo. Ar fi ceva mult mai sincer şi ceva foarte original.
Pentru final, nu putem decât să vă recomandăm să vedeţi cu ochii voştri acest spectacol, făcut dintr-un Happy Meal, fiindcă doar acolo se arată mai viu adevărurile. Pentru că felul în care sunt plasate, într-o anume înlănţuire logică, mărturisirile, sunteţi chemaţi să meditaţi asupra cuvintelor spuse, să treceţi într-o altă dimensiune, şi, în fine, să vă spuneţi, să vă repetaţi: "Este nevoie de o schimbare, da, trebuie să se schimbe ceva!".
Eu spun că trebuie să-l vedeţi şi voi, pe Clovnul - ăsta - de McDonald's.
Domnul Fusu a făcut introducerea, afirmând că teatrul este o îmbinare a virtualului cu realitatea, explicând noua denumire a atelierului, şi anume Foosbook, de la Facebook adică, luând ca punct de pornire însăşi ideea tratată iniţial.
Şi cum stam la balconul sălii de teatru, fără vreun sprijin din partea peretelui flexibil, îmi căutam ţinuta corectă (că tot are o importanţă majoră pentru receptarea piesei), analizând atent scena, decorul, care, de altfel, era foarte simplu (dar nu şi simplist): întregul fundal - acoperit cu un material negru (ceea ce a şi ajutat spectatorul să pătrundă mai lesne substraturile filosofice din monologuri, să nu-l substragă eventuale încărcături), iar pe scenă - trei pahare de cola, plasate la distanţe egale între ele. Jos, la mijloc, un Happy Meal. Prin sală se plimbau trei clovni.
Prin rolul interpretat, Leo Rudenco a deschis perspectiva din care se obsevă că oamenii în permanenţă îşi caută scuze, dând vina pe ceva anume..., dar primul clovn recunoaşte, totuşi, chiar şi în sine, prezenţa unei fixaţii, şi anume acea aplecare fatidică, prin care el vede lumea făcută din trădători. Crezul său este că toţi oamenii pe care îi va întâlni într-un "astăzi" o să-i dea ţepe..., pretext de-a trece la un limbaj mai obscen, alături de Ghenadie Gâlgă (din locul meu de la balcon, văzut ca al doilea clovn, sau clovnul de mijloc), pentru ca să se treacă brusc la tragicul din spusele lui Alexandru Pleşca: "Iar eu văd trupurile ca nişte maşinării şi văd băiatul gata să zvârle extensorul de incendiu pe Jeep-ul poliţiei, aşa cum ar face o maşinărie. Eu şterg mişcările, hainele, cagula lipită parcă de-o maşinărie. Şi observ un poliţai ca o maşinărie, ţintind capul băiatului, ca apoi să-l văd tăvălindu-se ca o maşinărie. Şi văd cum Jeep-ul trece de două ori cu roţile peste trupul băiatului. O maşinărie strivită de-o altă maşinărie. Şi văd această omenire fără omenie, ca o cretină, ticăloasă, nemernică maşinărie." Exact ceea ce transmite şi poezia lui Jim Carroll.
După o tăcere îndelungată, brusc, s-a făcut auzită o explozie muzicală, cântată în trio: "Taaaadariidaarida duuuum, riiidaaa, riiidaaa, tadaridarida dum tururida...", odată cu care s-a trecut la istorisirea amintirilor din copilărie, a desenelor animate, despre care, acelaşi Alexandru Pleşca, mărturiseşte: "Niciodată n-am înţeles de ce toţi copiii de pe vremea mea erau fascinaţi, în mod special, de-un motan care urmărea un şoarece. Zece ani mai târziu am aflat că se numeau Tom şi Jerry. Nu se atingeau de mâncare, nici de pâinea prăjită, nici de gem, nici de unt, stăteau cu gura căscată UITÂNDU-SE LA TOM ŞI JERRY! haaahaaa... Şi mie îmi plăcea să mă uit la televizor când eram mic..., dar mie îmi trăgeau una după ceafă şi îmi ziceau - hai la muncă, ***** copilul mă-tii, eşti deja prea mare ca să te mai uiţi la desene. În timp ce toţi copiii se uitau la desene, eu munceam cu taică-meu la măcelărie...".
În mod special, sala a rezonat cu echilibrarea tonalităţii placide, cu exploziile de emoţii, cu nervul verbului şi cu gesticulaţiile necontrolate, care te duc în haosul acela de trăiri interioare.
Poate datorită tăcerilor lungi, care s-au tot întâmplat pe parcursul spectacolului ; poate pentru că nu s-a aprins lumina mai puternic, când a fost cazul să fie aprinsă ; sau poate pentru că n-a existat vreo cortină, care să cadă, dar nu s-a simţit finalul, moment în care, Ghenadie, clovnul din mijloc, a fost nevoit să spună "puteţi conecta telefoanele mobile"...
Dincolo de lipsa dinamicului în mişcările scenice, dincolo de staticul excesiv şi dincolo de mizarea numai pe forţa discursului, mi-a plăcut spargerea baloanelor roşii. Şi mai interesantă este povestea obţinerii lor. Leo şi Ghenadie s-au dus la McDonald's, înainte de spectacol, comandând ceea ce aveau să pună apoi în decor. Şi au îndrăznit să ceară baloane. Aşa cum ne apar ei, maturi, masivi şi spătoşi, au cerut două baloane. Managerul s-a mirat, răspunzând că baloanele se dau numai în weekend, replică la care actorii au insistat să fie chemat shift-managerul: "Vă facem şi reclamă", ziceau ei (dar n-au zis ce fel de reclamă), când shift-managerul deja se apropia, cu tot cu baloanele umflate - unul roşu şi unul albastru. "Bine că nu două albastre", a replicat Fusu.
Clovnii, într-un moment, s-au apucat chiar de înfulecat nişte hamburgeri, exact atunci când au şi încercat să definească calitatea unuia dintre sandvişuri: "Avem un înlocuitor de salată, un surogat de roşii, şi un oval maro, care vrea să se creadă o bucată de carne. Acest amestec exploziv provoacă o cantitate mare de substanţe nocive. Cine mănâncă aşa ceva, nu va mai putea gândi corect niciodată în viaţă." Cineva dintre spectatori a spus că se aştepta ca finalitatea să fie un vomisment, că se aştepta să fie mai multă acţiune, ceva mai underground... mai memorabil, chiar dacă ar fi trebuit să apeleze, pentru asta, la estetica urâtului.
În opinia noastră, însă, a fost suficientă transmiterea ideilor şi a emoţiilor, doar cu ajutorul cuvintelor. Orice efecte riscante ar fi trezit cotroverse.
Tematica ar fi că unii oameni manipulează cu alţii, ca şi cum, cei din urmă ar fi nişte păpuşi, nişte mecanisme ori nişte clovni. Dar, fiecare spectator poate identifica o altă temă. Pe mine, de exemplu, ideile lansate în această piesă, m-au dus cu gândul la un poem al poetului american Jim Carroll: "Când văd un iepure/ zdrobit de-un camion în mers/ visez computere maniace/ calculând greşit noţiuni serioase/ legate de vieţile noastre” (“Un fragment”). Eu consider că McDonald's a fost numai pretextul unei tematici care ţine de-un surogat exprimat în diferite formule. M-a intrigat totodată titlul piesei, fiindcă, din experienţă proprie, am cunoscut acolo, în McDonald's, numai două ipostaze: maşinărie şi clovn.
În drum spre casă, după spectacol, ne gândeam cum ar fi ieşit un spectacol ca acesta, dacă ar fi să fie inventat dintr-o dată, sau jucat în mod spontan, ca în commedia dell’arte. La o adică, să se angajeze trei poeţi la McDonald's, unde să lucreze un an, după care să iasă pe scenă şi să se descarce de toate experienţele trăite real acolo. Ar fi ceva mult mai sincer şi ceva foarte original.
Pentru final, nu putem decât să vă recomandăm să vedeţi cu ochii voştri acest spectacol, făcut dintr-un Happy Meal, fiindcă doar acolo se arată mai viu adevărurile. Pentru că felul în care sunt plasate, într-o anume înlănţuire logică, mărturisirile, sunteţi chemaţi să meditaţi asupra cuvintelor spuse, să treceţi într-o altă dimensiune, şi, în fine, să vă spuneţi, să vă repetaţi: "Este nevoie de o schimbare, da, trebuie să se schimbe ceva!".
Eu spun că trebuie să-l vedeţi şi voi, pe Clovnul - ăsta - de McDonald's.
Articol semnat de Kate Recam
Leo Rudenco, Ghenadie Gâlgă şi Alexandru Pleşca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu