marți, 29 noiembrie 2011

DECLARAȚIE DE PRESĂ


> LEGILE PE CARE NU LE OBSERVĂM: despre Dumnezeu, trend-uri, impozite și democrație
>
>
>
> Sâmbătă, 3 decembrie va avea loc un eveniment care încorporează conferința, discuția și performance-ul la tema „LEGILE PE CARE NU LE OBSERVĂM: despre Dumnezeu, trend-uri, impozite și democrație”. Un dialog contructiv, bazat pe argumente, despre percepția și rolul religiei în societate.
>
>
>
>
>
> Evenimentul va începe la ora 10.30, la Leogrand Convention Centre, Sala Răut, dar înregistrarea participanților începe de la 10.00.
>
>
>
> Vorbitori:
>
>
>
> Dr Petre Guran, director ICR, profesor Princeton, fondator al școlii Great Books College de la Bunești - „Despre democrație, creștinism și democrație creștină”
>
> Dr Petru Negură, Lector UPM "Ion Creangă"(Chişinău), analist social, doctor în sociologie, E.H.E.S.S. (Paris) - „Stat versus Biserică? Reflecții asupra unor experiențe de laicizare și secularizare în Franța, Turcia și URSS (sec. 19-20)”
>
> Valeriu Nistor, co-fondator și director al firmei de Management și Investiții SOAR, co-fondator al Fundației Creștin-Democrate din România, fost director XEROX în Austria și în România - „Integritate și încredere: din nou despre spiritul capitalismului”
>
> Alex Cosmescu, filosof practician - „Dincolo de credințe. Religie și practici sociale”
>
> Canon Dr Michael Bourdeaux, Președinte de Onoare al Institutului de studiere al religiei în URSS Keston, deținător al premiului Templeton, echivalentul în spiritualitate al Premiului Nobel - „From Persecution to Religious Liberty: the Contribution of Believers to a Civic Society in the Soviet Union”
>
>
>
> Moderatorul discuției va fi Marcel Spătaru.
>
>
>
> Conferința și discuția va fi urmată de performance-ul Baptism of FIRE (battle zero) de Viorel Pahomi și Paula Erizanu; Cu Iana Lazari, Olesea Sveclă și Alina Stoianov.

> Baptism of FIRE (battle zero) reprezintă un performance după un text documentar care înglobează reacțiile ce au urmat cazului copilului decedat în timpul botezului din satul Mihăileni din luna august 2010.
>
> Evenimentul este organizat cu suportul financiar al Institutului Cultural Român și al Fundației Konrad Adenauer.
>
>
>
> Accesul la eveniment se face în bază de invitații. Trimiteți un email cu datele dvs. (nume, vârstă, studii/muncă și de ce doriți să participați la eveniment) pe ospoon.eu@gmail.com și vă vom trimite invitația dvs.!
>
>
>
> Un eveniment organizat de ospoon.eu (proiect care urmează să fie lansat în curând)
Alexandru Mușina

Asta a fost tare demult

Acum, adormi! Visează! Te vei trezi cândva
În iarba înflorită din lunca de odinioară:
Zumzăie mii de gâze, la umbra stejarului e vară
Și tu scrii-n caietul dictando o nouă poezie. Ea
Te face să zâmbești? Sau liniștea care coboară
În tinerele membre, în mintea care ar vrea
Să-adoarmă cu ochii deschiși, să vadă ceva
Ce nimeni n-a mai văzut. În tine e o scară,
Pe care, urcând, vei ajunge mai sus de nori.
Știi asta sigur. Cum știi și că o să mori:
O poveste ciudată, pe care o visează
În fiecare zi mii de oameni. Fiindcă trează
Cu-adevărat nu-i decât Mintea care ne-a născut.
Dar asta a fost tare, tare demult...

luni, 28 noiembrie 2011

Atelierul Vlad Iovita si Republica la TIMISOARA



Evenimentele:
Sâmbătă, 3 decembrie,ora 17.00, lansarea antologiei Ziua cea mai lungă cu prezenţa:
Marius Stefan Aldea, Ioana Duţă, Octavia Sandu, Moni Stănilă, Aleks Stoicovici ş.a.
...
Duminică, 4 decembrie, ora 17.00, Bruiaj Bar, lansare cu muzică!
Antologiile Mai am un singur doors; poezie patriotică - şi Covoare moldoveneşti; noua proză basarabeană.
Vor citi: Daniel Silvian Petre, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu, Ion Buzu, Cristian Mariuţa, Carolina Vozian, Moni Stănilă, Robert Şerban, Marian Oprea.
Vor cânta: Acoustica

Luni, 5 decembrie, ora 17.00, USR Timişoara, lansarea cărţilor În gura foametei de Alexei Vakulovski (mărturii ale supravieţuitorilor din satul Antoneşti RM despre foametea organizată din 1946) şi Oameni din Chişinău de Dumitru Crudu, un roman al evenimentelor din aprilie 2009.
Vor vorbi: Cornel Ungureanu, Dumitru Crudu, Moni Stănilă şi Alexandru Vakulovski.

Marţi, 6 decembrie, ora 18.30, Casa Studenţilor TM, Cenaclul Pavel Dan, lectura celor de la Vlad Ioviţă: Dumitru Crudu, Ion Buzu, Carolina Vozian, Cristi Mariuţa


Programul a fost gandit de catre Moni Stanila, Alex Stoikovici si de catre mine
La şedinţa din 25 noiembrie, l-am avut ca invitat pe Hose Pablo, care a venit să ne citească din cel mai nou ciclu de poeme intitulat „Google translate. Ştefan-Vodă”. A fost o lectură interesantă cu multă lume şi mulţi invitaţi, printre care Alexandru Vakulovski, Moni Stănilă, Dumitru Crudu şi Emilian Galaicu-Păun. Poemele lui Hose le-au plăcut la toţi, dat fiind faptul că mulţi s-au pronunţat pe marginea textelor. În primăvara aceasta se preconizeză lansarea volumului „Goleak” semnat Hose Pablo la editura Casa de pariuri literare. Aşteptăm cu nerăbdare, la fel cum vă aşteptăm şi la Republica. La şedinţa următoare îl vom avea ca invitat pe Emilian Galaicu-Păun care va citi din „Ţesut viu. 10x10” Cartier, 2011. Încă o dată... vă aşteptăm!!!


Cristi MARIUTA

duminică, 27 noiembrie 2011

Patru de pe Testemiţeanu 87/2

Sîntem patru sau cinci.
Acolo între Testemiţeanu 87/2 şi Testemiţeanu 1.
Vizavi de Oncologic.
De-aici poţi să urci in 193
care pleacă în oraşul Codru,Costiujeni.
Valerian a vrut să ajungă în
codrii costiujeniului şi după
să iasă pe poarta care se zice că are
un supraveghetor cu şapcă de medic
şi papuci de vînător.
El verifică dacă procesul de om nou
s-a soldat cu succes.
Vroia să-i facă o poantă,aceasta
întorcîndu-l în spital,necătînd la faptul că
nici nu fusese internat acolo.
Eu şi Vica sîntem gemeni.
Mi se pare că am supt din acelaşi
cordon ombilical,pe rînd.
Unicul lucru care mă deranjează
este că Vica a avut mai mulţi
bărbaţi decît mine,e mai carismatică
sau are coada mai lungă,nuştiu,
uneori meditez pe baza asta.
Dima,el e deştept la noi.
A stabilit geneza noastră şi a exclamat că
Vica şi el provin de la un tată transnistrean
rătacit prin Chişinău,
iar tatăl lui Valerian e un pudel,
probabil alb.
A patra este mama.Dima îi scrise
un portret:
Mamă,tu eşti instabilă psihologic,
Cu un comportament ieşit din cadrul logic,
lipsită de talentul pedagogic,
ne-ai învăţat să creştem eu-l tragic.
Da,el era bun la rime.
Pe al cincilea nu-l ştiu.
Pentru că numărul nostru e variabil.
Sîntem de pe Testemiţeanu 87/2.
Sedinta de azi a fost minunata! Nu au venit multi oameni, doar sapte, si e bine ca nu au venit multi, pentru ca am putut vorbi mai mult despre fiecare text in parte. Descoperirea zilei au fost textele Linei. Niste poeme curioase. E a doua oara cand ii ascult textele si gasesc ca ar putea face poezie foarte faina, daca o sa vrea si ea asta, fireste. Ne-am intalnit pe la 11 si ceva si ne-am despartit la sase. A fost grozav, fara discutie. Saptamana viitoare vom merge la Timisoara!

The Prestige - Trailer

sâmbătă, 26 noiembrie 2011

Oleg.

Oleg,ştii există încrustat cu imaginaţie
 un col uterin.
Acolo se nasc visătorii
De-acolo vii  tu,spre regret
M-ai tras şi pe mine afară din călduţ
La început m-ai apucat
 de isteria mamei şi genele ei drepte.
Apoi de mîna ta,de ochii tăi
 care-s ai mei
În urechi mi-ai şoptit că o să ajung
în Egipt cu tine
 şi că o să avem o casă
hexagonală
fără acoperiş.
Te credeam cîteodată.Naiv
da m-ai scos.
Îmi pusesei o mască veneţiană
frumoasă
Mi-ai cumpărat încă o femeie,
cu buze mari
 şi un blond al minţii
 natural.
Eu am crescut şi tu m-ai lăsat
să aştept faraonii
să se intoarcă la mine.
El nu înţelegea că-s închişi.
Eşti visător şi prost.
Cinci ani mai tîrziu am aflat că
ai mai scos pe cineva,
deghizat în moş crăciun.
Iarăşi.
Astăzi mă duc să-l salvez,
e sora mea.
Oleg,tu dispari,eu simt
cum mi te topeşti în telefon,
de fiecare dată,
îţi aprinzi cu bricheta
picioarele,iar eu fug
şi suflu,suflu.
Astăzi am salvat-o
pe sora mea.
Astăzi tu ai orbit,Oleg.
Sper să nu dispari şi...
Astăzi nu prea pot să-ţi zic,tată,Oleg.

Poze

Dacă tot m-a trădat Carolina că voi pune poze, iată-le pe cele de la şedinţa trecută :D

Domnul Borş, doamna Svetlana şi Elena Boguş

Dumitru comentează, domnul Valerian şi laptopul Emanuelei

Dumitru arată cât de consistent trebuie să fie textul şi Emanuela bea ceai

Cristi cască :D

Eu mă autoproclamez fotograful atelierului şi vă voi surprinde în cele mai haioase ipostaze. Îi fur pâine Elenei Chirică :D

anunţ

mâine ne întâlnim la 11:00. în încăperea de sus de la haşdeu. va avea loc o nouă şedinţă de atelier, vom scrie proză. ne întâlnim acum să compensăm şedinţa care nu va fi vinerea viitoare, pentru că noi o să fim la timişoara.

în rest, am adăugat blogurile linei şi feliciei în blogroll. aşa că aveţi ce să citiţi. felicia a promis să posteze poze de la atelierul de data trecută. sunt haioase :D

Peşti zbătându-se pe asfaltul din vamă


Acum câţiva ani, vameşii transnistreni m-au dat jos din autobuz după ce mi-au găsit câteva tartine în geantă.
M-au îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-au spus: dacă vrei să ajungi în Transnistria, fie arunci sandvişurile la gunoi, fie le mănânci pe toate aici pe loc, chiar în vamă, sub ochii noştri. Altminteri, vei fi nevoit să te întorci înapoi la Chişinău, mi-au mai spus ei… Pentru că era musai să ajung într-o oră în Transnistria, unde eram aşteptat de către un grup de elevi de la o şcoală moldovenească, am primit să mănânc sandviciurile - şi să ştiţi că nu erau puţine pentru că nevastă-mea, de teamă să nu flămânzesc pe drum, îmi pusese în geantă tocmai zece buterbroade. Iar peste feliile de pâine unse cu unt se găseau câteva straturi groase suprapuse cu salam, brânză şi roşii… M-am dosit în partea cealaltă a autocarului şi am început să le hăpăiesc, dar vameşul s-a luat după mine şi nu mă slobozea din ochi. Era cu ochii pe mine şi celălalt vameş, care rupea şi româneşte.

Cam după ce îmi băgasem în gură al treilea buterbrod, şoferului îi crăpase răbdarea şi începuse să claxoneze. Îşi cam ieşiseră din papuci şi câţiva călători. Aceştia au coborât şi s-au apucat să mă examineze. Îmi numărau fiecare înghiţitură. Un bărbat cu cotleţi încerca să-l convingă pe şofer să plece fără mine, dar acesta era categoric împotrivă. În acelaşi timp, turba de furie şi se răsti la mine: mănâncă, bă, mai repede, că nu avem timp să stăm după c…l tău. Când am început să pap cel de-al cincilea sandvici, am simţit că mi se face rău. Şoferul claxona întruna, călătorii cârteau şi se plimbau oţărâţi în jurul meu, iar mie mi se oprise îmbucătura în gât.

Tuşeam de mama focului. Cineva m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic. Mai aveam încă cinci sandviciuri şi jumătate, dar îmi venea să vomit când le vedeam. Dacă nu le vei înghiţi şi pe celelalte, autobuzul va pleca fără tine, m-a ameninţat vameşul ursuz care vorbea şi româneşte. Mai ai doar cinci tartine şi jumătate, hai, fă un efort, îmi zise o bătrână, doar eşti bărbat, ce mama dracului. Mi-am băgat jumătatea de sandviş în gură, dar nu mai eram capabil s-o mestec şi atunci o femeie mi-a smuls celelalte cinci sandviciuri din mână şi le-a zis oamenilor care se adunaseră în jurul meu: dragi prieteni, haideţi să-l ajutăm pe camaradul nostru, fiindcă, uitaţi-vă la el, dânsul nu mai e capabil să mănânce. Şi a împărţit tartinele mulţimii, şi oamenii le-au rupt în bucăţi mici şi au început să le mestece. Doar după ce am înghiţit ultima bucăţică, vameşii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să plecăm în Transnistria.

De această întâmplare mi-am amintit văzând, la Cinematograful Gaudeamus din Chişinău, filmul Morgen în regia lui Marian Crişan. Acolo, un pescar român nu este lăsat să revină în ţară cu peştii pe care i-a prins peste noapte într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi aruncă pe asfaltul din vamă, acesta este lăsat să intre în România... Nu este vorbă că vameşii unguri ar fi vrut să-şi însuşească peştele, ci de faptul că au încercat să respecte tocmai pe tocmai litera legii. Din acest punct de vedere, între vameşii europeni şi cei transnistreni nu există nicio diferenţă.

Filmul lui Marian Crişan, care încă mai rulează la Gaudeamus, începe tocmai cu această imagine halucinantă - cu peştele care saltă în prostie pe asfaltul algid, sugerând foarte bine condiţia indivizilor din ţările ieşite din comunism sau de după războaie devastatoare. Soarta lor seamănă foarte bine cu cea a peştilor abandonaţi pe beton. Oare s-ar putea, la un moment dat, să fim impuşi să-i păpăm cruzi?
La sedinta de astazi au fost Carolina, Lina, Felicia, Elena, Elena, Valerian, Emanuela si eu. Am scris proza scurta, ca de obicei. Dupa 16.30 am citit ce am scris. Pe la sase ne-am despartit. Discutiile au fost foarte aprinse. Imi place ca nimeni nu se mai fereste sa critice si nu mai sunt oameni alergici la critica. Am mancat si placinte. Am baut si mult ceai. Trei ore am stat impreuna! Trei ore in care am discutat despre literatura. Am fi putut sa stam intr-un bar si sa bem bere, dar noi am preferat sa scriem proza. Si s-o discutam.
De la Nicoleta Esinencu citire

28 noiembrie 20:00

SAPUNEALA
tragem o sapuneala la un an de spalatorie


SAPUN
de Pavel Braila

SPALA DE RUP
Viorel Pahomi
Doriana Talmazan
Irina Vacarciuc

the most successful
SOAP OPERA
Lovers & Enemies
de KOTKI visuals

CLEANING PARTY
cu
KOTKI visuals
Electric Brother
Meatworks

INTRARE LIBERA!
platesti cat doresti

MUZEUL ZEMSTVEI
str. Sciusev 103
Sedinta Atelierului Vlad Iovita va incepe la ora 15.00!
Premiul naţional pentru tineret pe anul 2011 l-a luat Ecaterina Bargan, pentru volumul de versuri Cantece de la sase.

In valoare de12 mii de lei /peste 750 de euro/, în domeniul literatură şi artă, premiul i-a revenit Ecaterinei Bargan pentru volumul de poezii Cantece de la sase, aparut la editura Gunivas in 2011, in cadrul colectiei Noii Barbari.
Catre:



Ion Mircea

Directia Romani din Afara Tarii

Director

email: ion.mircea@icr.ro



Horia-Roman Patapievici

Presedinte

email: icr@icr.ro







Stimate domnule Ion Mircea,





la data de 18 noiembrie 2011 comisia de experți independenți (formată din Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu și Horia Gârbea) a desemnat șapte publicații cîștigătoare, în urma concursului de proiecte pentru publicații culturale în limba română din Republica Moldova pentru 2012 organizat de Institutul Cultura Român, printre care se afla și Revista la PLIC.



Anunțul preluat de pe site-ul ICR (www.icr.ro/bucuresti/evenimente/institutul-cultural-roman-finanteaza-pentru-anul-2012-sapte-publicatii-culturale-din-republica-moldova.html) spune:



Institutul Cultural Român finanţează pentru anul 2012 şapte publicaţii culturale din Republica Moldova



Institutul Cultural Român va sprijini, în cursul anului 2012, prin Direcţia Români din Afara Ţării, apariţia a şapte publicaţii culturale din Republica Moldova. Revistele au fost desemnate în urma concursului de proiecte organizat de ICR, în data de 18 noiembrie 2011, de către o comisie de experţi independenţi. Din comisie au făcut parte: Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu şi Horia Gârbea.



Publicaţiile selectate de comisia de jurizare sunt următoarele:



- categoria Reviste culturale dedicate elevilor/adolescenţilor:

„Clipa”

- categoria Reviste culturale dedicate studenţilor şi tinerilor intelectuali:

„Contrafort”

- categoria Reviste culturale dedicate istoriei şi culturii din Republica Moldova :

„Destin Românesc”

- categoria Reviste culturale din afara Chişinăului:

„Semn”

- categoria Reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice:

„Sud-Est cultural”

- categoria Reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor:

„La Plic”

- categoria Reviste dedicate didacticii predării limbii şi literaturii române sau cu altă tematică educativ-culturală:

„Limba Română”





La data de 23 noiembrie 2011 această decizie a fost contestată și definitivată de către o comisie de jurizare a contestațiilor (formată din Mircea Vasilescu, Luca Niculescu și Cezar Paul Bădescu: http://www.icr.ro/bucuresti/evenimente/institutul-cultural-roman-finanteaza-pentru-anul-2012-sase-publicatii-culturale-din-republica-moldova.html), astfel încît pentru poziția Reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor nu a fost desemnată nicio publicație, fapt care ne lasa pe noi, echipa de proiect, cu mai multe semne de întrebare.







Cu riscul de a ne repeta, datorită faptului că unele din întrebările care urmează vi le-am adresat acum un an, cînd am contestat decizia comisiei de experți întrunită la 12 noiembrie 2010, vă rugăm sa ne răspundeți la următoarele întrebări:



- Care au fost proiectele de publicații culturale înaintate în acest an pentru poziția: Reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor?

- Cum a apreciat comisia de experți (formată din Nicolae Prelipceanu, Adrian Popescu şi Horia Gârbea) propunerile înaintate pentru această poziție? În cazul în care au fost oferite punctaje vă rugăm să specificați cîte punctaje au fost oferite pentru fiecare propunere de proiect?

- Cine a depus contestația în urma căreia a fost convocată o comisie de jurizare a contestațiilor?

- Care sînt contra-argumentele comisiei de jurizare a contestațiilor (formată din Mircea Vasilescu, Luca Niculescu și Cezar Paul Bădescu) pentru a nu desemna nici o publicație pentru poziția Reviste culturale dedicate creaţiei literare şi artistice a tinerilor, odată ce Revista la PLIC a fost deja desemnată de către comisia de experți?

Vă mulțumesc anticipat pentru răspuns.


ps. rog să confirmați primirea acestui mesaj.


cu respect,






Vladimir Us

Revista la PLIC | director de proiect

http://plic.oberliht.com

din 2011 cautati-ne in subsolurile Chisinaului

vineri, 25 noiembrie 2011

Atata lume ca la cenaclul Republica de azi la care a citit Hose Pablo nu am mai vazut de mult! Felicitari, Moni! A fost lume de peste lume! Foarte, foarte multi oameni! Ma bucur pentru Republica!

Lansare 22 Noiembrie 2011



Moni Stanila comenteaza tinerilor prozatori.
Intr-o zi ploaisa de vara
Elena CHIRICA

Fedea a urcat pe canapea ca un motan plouat şi a adormit pe loc, în timp ce eu ascultam cum ploaia torenţială îmi spăla geamul de la etajul şase şi mă gândeam cum să-l trezesc, ca să se scoale odată cu spiriduşul somnului revenit înapoi.

La ora 17.00 urma să apară stăpâna apartamentului, ca să-i achit chiria şi, de fiecare dată după astfel de vizite, cam rămâneam cu cenuşa în buzunare. Ceea ce însemna că, până atunci, Fedea ar fi trebuit să se evaporeze. A sunat telefonul mobil, era soră-mea, care e mare şefă la un săptămânal studenţesc.

- Hei, Lena, adu-mi cheile de la redacţie, că se face seară şi tre’ să încui uşa. Şi a închis.

De ieri-seară, când am rămas peste noapte la Casa Presei ca să culeg teza de licenţă, cheile redacţiei erau la mine. Afară ploua de mă luau fiorii, iar cerul era întunecat. Fedea dormea dus, dar cineva trebuia să-i ducă surorii mele cheile. N-am ce-i face, tre’ să-l trezesc, că vine baba Şura şi, dacă îl găseşte pe canapea, ne dă pe amândoi afară. Era deja 16.00, iar la 17.00 trebuia să vină după bani. L-am trezit pe Fedea. Afară strada se făcu un râu…

- Hei, dacă tot mergi până în centru, treci pe la redacţie şi lasă-i surorii mele cheia de la birou.

Fedea mai fusese pe acolo de câteva ori. Afară tuna şi fulgera ca în infern, iar eu am scos un bărbat aproape că dezbrăcat în stradă. Fedea arăta ca un miel somnoros, nepregătit să înfrunte mânia naturii. El ieşi mârâind un ştiu ce, cu cheia în mână. Peste o oră, când sosi baba Şura, sună telefonul. Era soră-mea, care îmi zise că Fedea nu a mai ajuns cu cheia, iar ea tre’ să încuie biroul şi nu are cu ce. Ca o butelie de şampanie înspumată pe cale să explodeze, am lăsat-o pe baba Şura să-mi inspecteze apartamentul şi am plecat să-l caut pe Fedea. Mă gândeam deja la tot ce poate fi mai rău. Cel mai rău e că nu avea telefon şi nu puteam să-l sun. Am călcat prin toate locurile posibile pe unde Fedea trecea de obicei. Soră-mea mă suna şi mă întreba când vin cu cheia. Redactorul mă suna şi mă întreba când aduc cheia. Ce bine că măcar ploaia s-a sfârşit… Baba Şura mă sună şi mă întreabă când mă întorc, ca să-i plătesc chiria. Tu-i Bosnia şi Herţegovina! Uitasem. Îmi cer scuze şi zic că revin peste o oră, deşi nu sunt sigură că am să mă ţin de cuvânt.

În cafeneaua internet aflu că Fedea a fost pe acolo, dar nimeni nu ştie unde e acum. Baba Şura mă sună şi mă ameninţă că, dacă nu apar într-o jumătate de oră, mă aruncă în stradă. Soră-mea mă sună şi se răsteşte la mine că, dacă nu vin într-un sfert de oră, mă va pune să-i păzesc redacţia toată noaptea. Sunt o petardă cu coada arzândă, gata să facă poc! Merg în dosul magazinului, spre casele de locuit. Mă opresc în faţa unui bloc cu cinci etaje şi un presentiment puternic îmi spune că Fedea ar putea fi acolo. În disperare, închid ochii pentru o clipă şi îmi ascult propriul instinct. Sunt sigură de asta. Văd două fetiţe care se apropie de uşa scării. Fac un pas spre ele şi le întreb dacă îl cunosc pe Fedea.
Aud o voce spartă.

- Lena!, ce faci acolo?

Ridic capul şi îl văd pe… Fedea. Urc scara până la etajul doi.

- Dă-mi cheile! îi spun eu lui Fedea cu o voce rece. Fedea se retrage ca un bursuc în vizuină şi îmi zice, în timp ce din spatele lui se iţeşte capul ciufulit al unei blonde.

- Nu am cheile, le-am lăsat pe măsuţa din holul apartamentului tău.

Tocmai atunci mă sună baba Şura şi îmi spune că, gata, îmi pot căuta un alt apartament. Imediat mă sună şi soră-mea, dar îi închid telefonul…




Elena Chirică, născută în 1981, a absolvit Facultatea de Limbi Străine a USM. A debutat în antologia „Covoare moldoveneşti. 16 tineri prozatori basarabeni”, apărută în 2011 la Editura „Grafema Libris” din Chişinău. Membră a Atelierului de proză „Vlad Ioviţă”.

http://www.timpul.md/articol/intr-o-zi-ploioasa-de-vara--28976.html



Proza a aparut in ziarul TIMPUL

Lansare de carte: Covoare moldovenesti

Salutare, in lincul de mai sus puteti vedea reportajul despre lansarea antologiei: Covoare Moldovenesti. O sa vedeti multe fete cunoscute.

joi, 24 noiembrie 2011

Elena Chirica ne spune:

Salutare,

Iata reportajul despre lansarea Covoarelor Moldovenesti.

http://www.jurnaltv.md/ro/news/e-joi-pune-cartile-pe-masa-312837/#

Daca stiti adresa lui Felicia ar fi bine sa-i trimiteti si ei sa vada.

O zi buna,

Elena Chirica

şoarecii


tatăl meu a prins puii de şoareci
erau încă vii şi
i-a aruncat în cuptorul
care ardea
unul cîte unul.
flăcările ieşeau în afară
şi eu vroiam să-l arunc pe tatăl meu
acolo
dar faptul că aveam 10 ani
făcea acest lucru
imposibil.

„o.k., sunt morţi,” îmi spune,
„i-am omorît pe nemernici!”

„nu trebuia să faci asta,”
am spus.

 „vrei să-mi umble
prin toată casa?
ăştia lasă murdărie, aduc
boli!
ce poţi face
cu ei?”

„i-aş face
animale de casă.”

„animale de casă!
ce naiba e cu tine?”
focul din cuptor
se domolea.
era prea tîrziu.
totul era sfîrşit.

tatăl meu a cîştigat
din nou.

Charles Bukowski,

traducere – ion buzu

miercuri, 23 noiembrie 2011

In Capitala de astazi Hose a publicat un text despre atelierul Vlad IOvita! L-am citit dint-o rasuflare! De altfel, Hose citeste poezii vineri la Republica! Eu am sa merg sa-l ascult!
Degraba, COVOARELE MOLDOVENESTi vor aparea si sub forma de e-book!

marți, 22 noiembrie 2011

Mircea V Ciobanu

Cum mi se pare, la o primă deschidere, antologia
Covoare moldoveneşti?

1. Nu mi s-a părut deloc inspirată ideea ca pe coperta unei cărţi numită Covoare moldoveneşti să fie imprimat un covor moldovenesc (nu mai spun că antologia e despre altceva).
2. Mi-a părut însă inspirată ideea de a face o carte care să-i adune pe tinerii prozatori. „Tradiţional”, antologiile la noi sunt poetice, în disonanţă cu solicitările cititorului. Compartimentele tradiţionale din librăriile lumii, care sunt rezervate beletristicii, se numesc de regulă: roman. Poezia e o excepţie, eseul e o paranteză…
3. Unele texte sunt chiar bune. Bune,dar de două feluri: a) ca exerciţiu bine rezolvat, chestie de atelier, studiu, cum s-ar spune în limbaj muzical, schiţă; b) bune ca text nuvelistic rotund, finit. Păcat de textul Cameliei Vasilov care nu a încăput (nici aici) integral. Semn că-i trebuie o carte aparte!
4. Unele texte sunt bune ca discurs, altele ca naraţiune în sine, ca fabulă, altele ca perspectivă ori construcţie, în ansamblu.
5. Sunt texte care trebuie redactate la sânge, până la supărare totală din partea autorului. Un duş rece, dar necesar.
6. În acest sens, o sugestie. Debutanţii în proză trebuie să treacă şi prin faza revistelor. Revistele serioase sunt mai exigente decât multe edituri. E o fază sanitară necesară. Că dacă se scapă la cărţi publicate…sărmanul scriitor, nu-l mai salvezi! Se crede genial şi se autonenoroceşte, surd la toate sugestiile. Pe de altă parte, prezenţa în reviste construieşte carierea literară, nu cărţile. Scriitorii care au ignorat revistele, au rămas nişte anonimi. Revistele sunt mediul literar, sufrageria literaturii (în care se servesc texte şi texturi).
7. Mă sperie o uşoară uniformizare a scriiturii. Trebuie să divorţaţi, intermitent, cei care sunteţi o echipă… ori să mai schimbaţi tehnicile-poziţiile.
8. Poate de aceea am aplaudat locurile în care scriitura, fie şi încadrată în paradigma generală a prozei de azi, are personalitate, ca să zic aşa: „Grupul de la Londra”, Aura Maru, Ion-Mihai Felea, Ecaterina Bargan, Aurelia Borzin, Carolina Vozian…
9. Apropo, Carolina a citit ultimul roman al lui Michel Houellbecq (Harta şi teritoriul), care a luat Goncourt-ul de anul trecut? Apare acolo, în partea a treia a romanului (dar trebuie citit tot!) un fel de covor moldovenesc de toată frumuseţea… Poliţiştii sunt duşi la balamuc după asta.
10. Inegală, ca toate antologiile care cuprinde o generaţie (şi încă una tânără, începătoare chiar), inegală chiar şi în textele unui singur autor, săpând într-un gen care cere nu numai talent, ci şi experienţă, cartea este totuşi un obiect estetic cu acte în regulă. Cred că am să scriu despre ea. Felicitări autorilor incluşi şi omagiile mele antologatorului care insistă să-i promoveze atât de… argumentat.
11. Cartea, fiind în bună parte o promisiune (pe unele secvenţe e o promisiune certă ca… un fapt împlinit), cu pasaje viguroase, consistente, trebuie să-l avertizez pe antologator, un prozator şi el, doar că dintr-o generaţie mai în vârstă: îţi creşti groparii, frate!
12. Acum, fiindcă prefaţatorul mi-i prezintă pe autori ca scriitori cu acte în regulă, nu ar trebui nimeni să se supere dacă vor încăpea pe mâna căpcăunului de critic care sunt eu sau colegii mei de meserie: aşa sunt regulile jocului! Succese şi… curaj!


Daca actrita Alina Stoianov ar fi ajuns la lansarea, ar fi trebuit sa citeasca acest text.
Dupa lansarea COVOARELOR MOLDOVENESTI

A fost o lansare foarte, foarte frumoasa! A fost multa lume, chiar mai multa decat m-as fi asteptat! O fost foarte multi tineri! A fost Besleaga, Galaicu, Gheorghe, Brasoveanu, Aurelia Borzin, doamna Iordachescu, Elena Prus. A fost Radio Chisinau, Jurnal Tv si Radio National! Au fost Irina Nechit si Vadim Vasiliu de la Jurnal de Chisinau! Au fost foarte multi oameni necunoscuti!

Lansarea s/a desfasurat asa: au citit proze Ion Buzu, Cristi Mariuta, Carolina Vozian, Felicia Nedzelschi si au vorbit Moni Stanila si Sandu Vakulovski.

La sfarsit, autorii au dat autografe, primele lor autografe.

Impresii lansare

La lansare a fost interesant. Am citit proză, Buzu, Cristi, Felicia şi eu.
Au vorbit Moni Stănilă, Alexandru Vakulovski, Dumitru Crudu: numai pozitiv. :D.
Au fost mulţi oameni, Covoarele sunt întrebate.  
Eu mi-am cumpărat o carte, adică două. Nu pot să stau într-o librărie ceva timp fără să cumpăr o carte, e prea mare tentaţia.
Dacă mai aveţi şi voi întrebări sau impresii, ziceţi aici.
Azi, la ora sase, la Libraria din Centru din Chisinause lanseaza antologia de proza tanara COVOARE MOLDOEVENESTI in care au intrat cei mai tineri prozatori basarabeni. E vorba de o noua grupare literara. Unii le spun Noii barabri. Au oare dreptate? Veniti sa va convingeti? Vorbitori: pooetii si prozatorii Sandu Vakulovski si Moni Stanila. Actrita Alina Stoianov va fi si ea prezenta si va citi textul celui mai intransigent critic al momentului Mircea V. Ciobanu. Va mai fi prezent si romancierul Vladimir Besleaga. va asteptam!
Claudiu Komartin

Copiii din Hammelin


2.
şi ştiu că nu a mai fost timp să-ţi spun că
şi eu mă simt singur
şi în burta mea creşte o gaură pe care nu o poate umple nimic
o făptură pe jumătate de plută pe jumătate de piatră
and being a rock
is such a heavy life
dar am înţeles mai târziu –
copiii din Hammelin au experimentat
pe pielea lor un proces de transformare mentală inversul unei revoluţii
ceva atât de simplu care avea legătură cu dorinţa nebună de a ieşi la lumină
(ţi-am spus la un moment dat că pentru mine depresia a fost de când mă ştiu
o problemă de luminozitate, o dereglare în câmpul percepţiei – dacă pentru mine
lumina e-atât de slabă,
atunci nu e dumnezeu? – )
după crizele din adolescenţă, trăite vertiginos şi isteric,
nu şi-a mai făcut drum până la mine nici o scânteie pe care s-o laud
să o hrănesc s-o ajut să trăiască doar gândul
că undeva în mecanism s-a strecurat o fisură
că deşi copiii din Hammelin au cunoscut singurătatea drogului, nebunia
şi groaza de a fi rătăcit drumul
ne vom strânge din nou într-un asfinţit melancolia ne va mângâia ca o mamă
copiii pierduţi copiii duşi la spital şi uitaţi
aminteşte-mi tu începutul spune-mi că lumea părea un covor
desfăşurat la picioarele noastre iar noi
făceam de-adevăratelea poezie,
versuri ce treceau de la unul la altul şi ardeau în aer ca artificiile
prin camere de hotel sau prin garsoniere ticsite de cărţi eram tineri şi beţi şi
aveam aroganţa celor pentru care lumea nu se
împarte în învingători şi învinşi
(mă visasem cu Carson şi Truman şi Tennessee
pe o prispă în New Orleans,
lângă cimitirul din care se auzeau cântecele tărăgănate ale negrilor Jazzul
mă visasem apoi cu ochii mijiţi în noaptea polară
sub aurora boreală cunoscând fericirea de a fi liber)
.................................................................................................................

Claudiu Komartin


E cel mai nou poem al lui Claudiu Komartin
Ion Buzu

Hai să le facem bandajul

Pe ecranul televizorului cu plasmă şi diametrul de 95 de cm, Vlad Filat e fotografiat din toate unghiurile. Din televizorul ce atîrnă pe un perete într-o sală de operaţie se auzeau vorbele domnului Filat: „În aceşti doi ani şi jumătate am demonstrat că se poate o cale alternativă dictaturii comuniste. Există posibilitatea ca lucrurile să funcţioneze eficient şi am arătat-o prin fapte concrete.”
„Dă-l mai tare, trebuie să aud ce spune. Ai pus să înregistreze? E nevoie să avem pe casete toate discursurile, declaraţiile, interviurile şi absolut tot ce vorbeşte Filat. Orice material e util.” – spune unul din medicii care opera în sala respectivă.
„Domnule Kaizen, în cît timp ţesutul adipos va fi restabilit în totalitate?” – întreabă acelaşi bărbat cu bonetă albastră pe cap.
„În 14 ore.” – o spune cu o voce resemnată doctorul pe nume Kaizen care şi el coase o rană la celălalt pacient.
„E mult. Va trebui să mărim doza. 14 ore e prea mult, se vor isca bănuieli.”
„Dar e un medicament experimental.”
„Kaizen, dobitocule, în 14 ore află toată ţara. Ne alegem cu toată presa republicii în salonul ăsta. Lasă, că omul nostru are pielea bine călită. Are vlagă. Plus, am nimerit-o cu compatibilitatea grupei de sînge, cine s-ar fi gîndit. Corpul pacientului nostru nu va respinge ţesutul străin.”
„Dar cu celălalt om, cu domnul Fi…”
„Gura bre. Nu rosti numele. KGB-ul îşi are fantomele peste tot. De el să nu ne batem capul. Punem oamenii noştri să inventeze un scenariu. A plecat în vacanţă. Hehe, după intervenţia asta chirurgicală, toţi vor fi oamenii noştri.
Din televizor vocea lui Vlad Filat spune:
„Structura Partidului Comunist nu mai are influenţă în societatea noastră. Am promis „Moldova fără comunişti” şi asta vom oferi. Obiectivele noastre sunt de a elimina falsa nevoie de politica PCRM, de fapt acesta nici nu are o politică, e doar un abis muşamalizat.”
„Măi, măi, măi, ce cuvinte. „Abis muşamalizat”. Omul nostru are de lucru să se obişnuiască cu aşa limbaj. A vorbit moldoveneşte toată viaţa, acum va trebui să depună efort. Dar lasă, e bine că avem înregistrat pe casete cum vorbeşte Filat, se va învăţa repejor, nu are încotro.
Reflectorul puternic luminează cele 2 paturi plasate unul lîngă altul la care operau 4 medici. 2 la un pat şi alţi 2 la alt pat. Cîţiva oameni îmbrăcaţi în negru, cu corpurile masive şi pistoale la brîu păzeau intrarea. Un alt tip stătea într-un fotoliu şi se uita ba la televizor, ba al cele 2 paturi. Brusc, izbucni în rîs.
„Ce-i Oleg, ce-i cu hlizeala asta?” întrebă sub masca sa medicul care îl certa mai devreme pe Kaizen.
„Nu, asta e prea de tot. Aşa idee tata să aibă. Da, nu m-am gîndit că totuşi va merge cu dînsa pînă la capăt. Degeaba bate capul Filat că el a scos ţara din mizerie, poate conduce eficient şi aşa mai departe, nu are el tăria lui tata.”
„Gata. Am terminat. Haha. Uite, Oleg, ce frumos arată. Haha.” – rîde bărbatul în halat alb punînd cleştele pe tavă.
„Minunat. Uite, şi părul aţi reuşit să-l faceţi negru. Dar la celălalt, cum v-a ieşit să îi faceţi părul sur?”
„Avem noi tehnologiile noastre. Important să fim avem motivaţia necesară. Sunt sigur că tu şi tatăl tău ne-o puteţi oferi.”
Toţi 5 s-au uitat 2 minute la feţele lui Vladimir Voronin şi Vlad Filat, stînd culcaţi pe cîte un pat unul lîngă altul. Feţele purtau de-a lungul capului cicatrice ale cusăturii. Din locul cusut al feţei lui Vladimir Voronin a început să se prelingă o mică şuviţă de sînge.
„Hai să le facem bandajul.” – zice medicul.
„Mai staţi un pic să mă uit încă odată la Filat. Măi, măi, tata chiar are tărie. Un preşedinte cu faţa lui Filat şi tăria lui tata.”

Acest text a fost scris de Ion Buzu in cadrul atelierului de proza Vlad IOvita
Lansare "rupt" - alex manta
26 noiembrie la 17:30
Locaţie: Gaudeamus (Romexpo) - stand editura Brumar

Vei participa?

luni, 21 noiembrie 2011

De la Mihai Vakulovski

: Zece basarabeni pentru cultura română face parte dintr-un proiect mai amplu, generic numit Interviuri cu tinerii dintre milenii. Febra anului 2000 a generat nu doar ideea unei noi generaţii, ci şi nevoia unor linii/direcţii/reprezentanţi. La unsprezece ani de la apocalipticul 2000, cum se văd tinerii de-atunci? Pariurile moldoveneşti parcă au renunţat să fie doar pariuri moldoveneşti şi, mai mult ca oricând, separarea asta forţat-istorică se elimină singură. Crezi că titlul e încă valabil sau şi-a „subţiat“ (din fericire) rolul de acum zece ani?

M.V.: Aşa e, cartea asta face parte dintr-un proiect mai larg, mai ambiţios, care e gata de foarte mulţi ani şi e gândit ca un întreg, nu separat pe bucăţi, şi va fi publicat aşa doar din motive editoriale. Cuprinsul lucrării era acesta: Răzvan Exarhu, Nicoleta Cliveţ, Dumitru Crudu, Radu Andriescu, Ştefan Baştovoi, Cristian Cosma (un cristian), Alexandru Vakulovski, Rareş Moldovan, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lăzărescu, Vasile Ernu, Cezar Nicolescu, Ştefan Manasia, Luna Amară, Marius Ianuş, Dan Perjovschi, Ovidiu Pecican, Mihai Ignat, Pavel Păduraru, Dan Lungu, Răzvan Ţupa, Bogdan Iancu, Ada Milea, Mitoş Micleuşanu, Doina Ioanid, Mihnea Blidariu, Florin Braghiş, Radu Pavel Gheo, Denisa Pişcu, Laura Francisca Marcu, Octavian Ţâcu, Elena Vlădăreanu, G.H. Decuble, Ruxandra Novac, Ştefania Mihalache, Dan Sociu, Nicoleta Esinencu, Cosmin Maşca, Eva Negru, Oleg Brega, Ştefan Caraman şi Bogdan Suceavă. Normal că unii n-au mai confirmat, dar acum alţi tineri dintre milenii s-au afirmat – e firesc. Însă aşa vedeam eu harta de atunci a tinerilor dintre milenii, aceştia mă impresionaseră în jurul anului 2000. Zece basarabeni pentru cultura română (interviuri cu tinerii dintre milenii) cuprinde interviuri cu Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Alexandru Vakulovski, Vasile Ernu, Pavel Păduraru, Mitoş Micleuşanu, Roman Tolici, Octavian Ţâcu, Nicoleta Esinencu şi Zdob şi Zdub (+ chestionarul Tiuk! de la Biblioteca de Poezie). Acum poate că aş mai adăuga pe cineva, de exemplu pe Diana Iepure, care a ieşit cel mai spectaculos din umbra în care era prin 2000, sau pe Alexandrina, dar asta ar însemna că ar fi trebuit să scot pe cineva din lista existentă deja, aşa că am hotărât să fiu cinstit cu mine însumi şi cu viziunea mea din 2000, când aceştia erau tinerii care promiteau. OK, mai sunt nume care n-au intrat fiindcă a fost imposibil să realizez interviul cu ei, prietenului Iulian Ciocan, de exemplu, i-am trimis două seturi de întrebări, la intervale mari de timp, dar tot n-am putut să scot ceva de la el, Iulian Ciocan fiind unul dintre prozatorii mei preferaţi. Nu am putut realiza nici interviul cu Iulian Fruntaşu, care-mi place mult ca poet, dar care în acea perioadă dispăruse prin ambasadele Serbiei şi Muntenegrului sau aşa ceva, iar cu Alternosfera, Gândul Mâţei şi Pavel Stratan am păţit cam ca şi cu Iulian Ciocan (nu ca să rimeze). Dar tot răul spre bine, cum se zice: doar aşa am realizat un portret mai amplu – cu artişti plastici, muzicieni, eseişti, pictori, dramaturgi, istorici, boxeri, nu doar scriitori (pe care-i cunosc cel mai bine, fireşte). Aceasta e lista dintre milenii, nu din 2011, când va apărea (sper) cartea. Să vedem cât va aştepta partea a doua, cu celălalt mal al Prutului…

Sincer să fiu, majoritatea basarabenilor din lista asta din 2000 nu erau doar pariuri nici atunci, fiecare fiind cunoscut şi în România măcar, aşa că n-am prea riscat, în comparaţie cu lista scriitorilor români, care e(ra) mult mai mlăştinoasă, chiar dacă era vorba de promisiuni certe, totuşi. Crudu şi Baştovoi îşi scriseseră deja cărţile lor cele mai bune (Crudu a mai scris de atunci doar dramaturgie şi proză, dar el rămâne în primul rând poet; iar Baştovoi a mai scris doar cărţi religioase), Zdob şi Zdub era o formaţie care cântase la cele mai mari festivaluri europene, împărţind scena cu trupe celebre, ca Red Hot Chili Peppers, Korn, Emir Kusturica & No Smoking Orchestra, Biohazard, Rollins Band, Rage Against The Machine, Soulfly, The Garbage, Fun Lovin’ Criminals ş.a. Mitoş Micleuşanu era în vârful carierei cu „Planeta Moldova“, dar urma să devină şi un foarte serios (în sensul că bun!) prozator, pe Ernu l-am cam ghicit, pentru că a explodat de-adevăratelea ceva mai târziu, în schimb în ce manieră, ceea ce s-a întâmplat şi cu Nicoleta Esinencu, acum jucată pe toate continentele, ca şi Dumitru Crudu, de altfel! Pictorul Roman Tolici e mai cunoscut în străinătate decât în Ro & Md, dar cine nu visează la aşa ceva? Octavian Ţâcu era unul dintre cei mai populari boxeri din Republica Moldova, cu cele mai spectaculoase victorii la campionatele europene şi mondiale şi participant şi la Jocurile Olimpice, dar ascensiunea lui culturală era greu de bănuit, acum Ţâcu fiind unul din cei mai buni istorici basarabeni, publicând cărţi fundamentale şi lucrând ca profesor de istorie la ULIM, unde e şef de catedră. Poetul Pavel Păduraru a debutat între timp şi ca prozator, fiind publicat de Marin Mincu la Pontica, iar despre Alexandru Vakulovski ce să mai spun? – e frate-meu şi, apoi, nu prea are nevoie de prezentare, fiind foarte popular şi atunci, şi acum. Cred că e o carte care va stârni interesul atât în Republica Moldova, cât şi în România – aşa ar trebui să fie.

u.c.: E, practic, cartea care a aşteptat cel mai mult. Anunţată în proiectul editorial Ninpress, ajunge în 2011 să apară la Casa de pariuri literare. Altă titulatură, acelaşi departament de producţie, dar la alte cote. Sper că nu eşti foarte supărat pe îndelunga amânare. Şi chiar dacă ai fi, faptul e consumat, fie vorba-ntre noi. Cum e să te gândeşti că după Rockman, o carte inedită, iese un volum de interviuri? Publicate pe Tiuk! şi cu un adaos de chestionar tip, interviurile par să fie una din soluţiile cele mai utile de promovare a scriitorilor. Te-ntreb ca pe unul care mănâncă interviurile pe pâine, de ce cărţile de interviuri sunt privite cu rezervă?

M.V.: După ce termini facerea unei cărţi îţi doreşti s-o vezi editată cât mai repede, dar dacă ea nu apare în scurt timp, la publicare parcă ar fi cartea altcuiva, bucuria nu e în nici un caz aceeaşi – asta e valabil şi pentru cărţile de beletristică, şi pentru restul cărţilor. Când a ajuns la editura Ninpress, cartea deja aşteptase vreo nouă ani în sertarul tranziţiei, mai periculos decât sertarul cenzurii comuniste, se pare, aşa că nu prea mai contează c-a mai stat încă vreo două-trei… Şi Tovarăşi de cameră. Student la Chişinău a fost terminată – în prima ei variantă – prin 1997, numai că n-a apărut până acum doar din cauza mea, că abia acum am fost mulţumit de ea şi am trimis-o la editură, fiind acceptată imediat.

E normal ca un scriitor să scrie nu numai poezie sau numai proză, de aceea e firesc să-i apară nu doar romane şi cărţi de poezie. Că editez o carte de interviuri după un roman, care a apărut după o carte de critică literară, apărută după un volum de poezie e un semn al normalităţii, din punctul meu de vedere. Fireşte că există şi scriitori care screm toată viaţa vreo două cărţulii subţirele de poezioare şi se cred grande poeta, dar eu nu fac parte din rândurile lor.

Nu ştiu cum sunt privite cărţile de interviuri în general, dar mie îmi par cele mai interesante şi mai utile cărţi posibile – după cărţile propriu-zise, absorbite de cuvântul „beletristică“. Dacă critica literară poate fi neglijată aproape total, din interviuri poţi afla foarte multe chestii inedite şi originale, lămuriri spectaculoase despre autor, dar şi despre carte: personaje, motive, teme, facere, scriere, publicare, onorariu şi altele… Cine neglijează interviurile e un fraier!

u.c.: După antologia de proză Tiuk!, şi această carte poartă brandul Tiuk! Nu doar interviurile sau desenele lui Perjo, dar parcă şi aerul degajat e unul specific revistei. De unsprezece ani Tiuk!-ul e deja cea mai importantă platformă online din literatura română. E mult, e puţin?

M.V.: Cam tot ce fac eu are, de fapt, tatuajul Tiuk! Tiuk! este un fel de simbol al hedonismului, dar şi al profesionalismului, fiind ceva făcut de plăcere, de dragul artei şi al exprimării libere, necenzurat, direct, pe faţă, altfel, ceea ce contează fiind în primul rând, totuşi, calitatea. Şi antologia de proză Tiuk! a fost mult mai mare, dar a trebuit s-o subţiez tot din motive editoriale, şi antologia Tiuk! e o carte care a aşteptat mult până a fost publicată, şi din antologia Tiuk! Dan Perjovschi face cu ochiul – iată măcar trei asemănări sigure.

O revistă – fie ea hârtioasă, fie pe aripile internetului – are nevoie de entuziasm, de profesionalism şi de o redacţie care să vrea şi să poată mişca lucrurile mai departe. Tiuk! e o revistă web făcută de plăcere şi cu plăcere, iarna trecută a împlinit zece ani de când am gândit-o, am adunat echipa, am pregătit rubricile şi am ales colaboratorii, iar în iarna care vine se vor împlini zece ani de când existăm activ, de când a apărut primul număr – şi mulţi dintre titularii rubricilor de acum au pornit la drumul Tiuk! din primul număr! Dar fiind o revistă care nu oferă salarii şi onorarii, n-am putut să-i pun pe oameni la muncă dacă n-au avut şi ei chef să facă parte din redacţie, aşa că între timp am pierdut webmasterul (de vreo cinci ani, cred, sau poate mai mult) şi am refuzat să accept altul, aşa încât acum chiar că fac eu totul – de la gânditul numărului următor la adunatul textelor şi introducerea lor pe internet – şi a imaginilor, şi a desenelor lui Dan Perjovschi, totul-totul. Profesioniştilor de la reea.net – care ne găzduiesc tot pentru că aşa au ei chef – le rămâne doar să facă vizibil noul număr pe care eu îl fac şi-l şi bag pe net. Cât o să mă mai ţină chiloţii? Nu ştiu, dar uneori încep să dau semne de oboseală, de vreun an-doi, aşa; am tras alarma… în familie (Tiuk! însemnând trei Vakulovski şi un Perjovschi), dar nu mă prea ia nimeni în seamă (se pare că au prea mare încredere în mine, că nu-mi vine să cred că nu-i interesează). Oricum, Tiuk! va împlini cu siguranţă zece ani de activitate intensă şi fructuoasă!


Text preluat de pe blogul lui Mihai Vakulovski
La lansarea de maine va veni si Alina Stoianov care va citi textul lui Mircea V Ciobanu care va lipsi, fiind in drum spre targul de carte!

duminică, 20 noiembrie 2011

Marti lansam la LIBRARIA DIN CENTRu Covoarele moldovenesti!
Lansarea incepe la ora 18.00!
O sa fie spectaculoasa!

sâmbătă, 19 noiembrie 2011

Când 13 oameni cântă un marş funerar

Erau grupa cea mai tare din toată facultatea. Erau anul 4, ultimul an de licenţă la muzică la Academie. Mircea, un sărit de pe fix fără pereche, făcea vioară, alţi doişpe nebuni – ori pian, ori contrabas, ori acordeon, percuţie sau chitară. Toţi se credeau boemi şi adorabili şi că numaidecât vor ajunge cândva celebri. Erau o gaşcă mişto, toţi treisprezece ticăloşi şi beţivi.

Şi dacă tot vă spuneam că erau ultimul an la facultate, trebuiau să facă ei ceva să îi ţină minte toţi ceilalţi.
- Auzi, ăi Gramofon? – îi spuse Mircea lui Petru Grama într-o dimineaţă stând la fumoar din contul solfegiului, - Ce spui dacă îi strângem pe ai noştri şi facem o poantă?
- Ce poantă, măi debilule?! Să nea dea un şut în fund în ultimul an?
- Taci şi ascultă. Ne strângem şi ne ducem noaptea în Academie, prindem baba de la poartă, o încuiem undeva şi facem o beţie turbată. A?
Grama tăcea şi înghiţea fumul, dar pe faţa lui cu pete roşii apăru acea expresie pe care o aştepta Mircea. I s-a aprins becul. Se auzea cu ticăie rotiţele zimţate din creierul lui.
- Băi... – a spus el visător, dar aproape hotărât. Vorbim cu ai noştri şi votăm. Principalu’ să nu ne pârască Irina.
Irina era tocilara, şefa şi turnătoarea la un lo. Era tot timpul cea care se dădea cu fundul înapoi când treaba era gata.
După lecţii au rămas toţi treisprezece. Oare ştiau ei atunci că cifra asta n-o să le aducă nimic bun?
Mircea a luat un scaun, a trecut în faţă şi s-a aşezat invers spetezei punându-şi pe ea coatele. Cu aere de orator a început a îndruga:
- Eu am un plan pentru noi, fraţilor! – vreo două (Alina şi Sofia) pufniră, dar Mircea a continuat liniştit ca un hipopotam. – Eu zic să ne ducem toată lumea să bem într-o noapte la Academie.
- Da’ baborniţa?! Pe ea unde o vîri? – întrebă Mihai. – Ştii că dacă ne prinde că facem „cenaclu” o păţim rău.
Cenaclu numeu ei beţiile lor, iar baba Nina într-adevăr era tare sălbatică, săraca.
- M-am gândit ce facem cu baba. O luăm, o ducem în sala de concert şi-i interpretăm marşul funerar al lui Chopin.
Toţi au început a râde şi numai Irina stătea cu faţa ca de plastic.
- Nu.
- Ce „nu”?
- Nu facem poanta asta. E riscant, e stupid şi e infantil.
- Bla, bla, bla. Votăm, băieţi. Cine-i pentru?
Şi spre marea satisfacţie a aventurierului Mircea, mâinile au început să se ridice una după alta. Irina rămăsese singură în opoziţie.
- Bine, doar n-o să vă las să ruinaţi clădirea. Mergem toţi.
În seara X se întâlneau la Nr.1. Puseseră banii la grămadă şi cumpăraseră vreo zece litri de bere şi încă vreo trei de vodcă. Erau gălăgioşi şi abia aşteptau poanta cu baba Nina. Era aproape de zece seara când ajunseseră la blocul central.
- Iacată-i-s, beţivanii. Oare eu nu văd şi nu aud cum sună sticlele în traista ceea a voastră?!
- Tanti Nina, noi suntem ultimul an, vrem să sărbătorim şi să ne luăm rămas-bun de la Academie şi vrem să-ţi cântăm şi matale ceva ca să ne dai voie să stăm şi noi o oră-două.
- Ian să vă văd, - spuse baba sceptic, dar avea o faţă intrigată.
Am urcat sările la etajul trei şi baba ne-a deschis cu aurateţe sala roz cu pian. Grama s-a aşezat la instrument şi începu cu mare zel marşul funerar. S-a alăturat Mircea şi Sofia cu viorile, Dumitru la percuţie, iar Mihai la trompetă. Le reuşea chiar mai bine decât la examen în anul doi. Ceilalţi nesănătoşi îngânau cu vocea. Baba se făcu albă şi în două minute, chiar la cea mai tragică parte, se dumeri, înşfăcă bustul micuţ al lui Musicescu şi-l aruncă în corul improvizat, iar mătura din colţ – în Grama.
- Porcilor, să vă bateţi joc de babă, nesimţiţilor!!!
Cu hohote de râs, ei au început să alerge spre ieşire. Mihai dădea din mâini şi zbiera:
- Combustibilu’, paţani! Băutura! I-o laşi babei?!
Cu sacoşele în spatele şi împiedicându-se unii de alţii, ieşiseră buzna afară. Irina, zăpuşită, spuse:
- Ei, Mircea, bine ai chefuit, a?
- Taci fa, - spuse Grama. – Eu ştiu unde să ne ducem.
Mai bine Grama nu spunea asta.
- Este o casă mai la vale. Oleacă avariată, dar e frumos acolo. Poliţie nu-i, sărim gardul şi-i gata treaba. Am vrut avemturi, nu?
Şi atunci Irina a spus un lucru neobişnuit.
- Da’ chiar hai. – Şi lucrul ăsta era atât de neobişnuit, încât toţi i-au urmat decizia cuminţi.
Ajunşi nas în nas cu gardul, Grama găsi o gaură, strecură gospodăreşte în ea băutura şi ei, unul câte unul, au sărit gardul. Casa arăta minunat chiar şi ruinată. S-au înghesuit înăuntru prin baricada de scânduri şi şi-au făcut loc pe podea. Era primăvara târziu, destul de cald, vodca i-a mai încălzit şi în scurt timp toţi deja zbierau, râdeau, spuneau bancuri, Mihai se săruta cu Alina şi chiar Irina  îi dădea bine la pahar. Nu se ştie precis cum s-a întâmplat, dar într-un moment Mihai a întrecut măsura cu Alina care era puţin mai trează ca dânsul şi de aia l-a împins pe fraier în peretele puţin şubred. N-au atras atenţia deodată la norişorul de praf alb care ieşise din perete. Şi numai când fetele au început să ţipe, toţi au înţeles ce se întâmpla. Peretele ăla ţinea cât de cât etajul doi. Imediat începu să cadă tencuiala, nişte blocuri de piatră şi camera se umplu toată de praf alb. Tocmai atunci căzu o parte din pod.
Mircea stă în spital acum. Mihai, Dumitru, Alina şi Sofia au câte o mână sau un picior în ghips, dar bine că limba nu le e în ghips de fac o gălăgie pe tot etajul. Ceilalţi sunt şi ei internaţi cu fraturi mici sau leziuni. Baba Nina a venit la ei cu colţunaşi şi se tot căia că e vina ei, că dacă îi lăsa să bea în Academie, nu ajungea nici unul la spital. Oricum, ei nu-şi prea băteau capul şi chiar şi Mircea, vioristul cu degetele fracturate se gândea deja să se reprofileze în toboşar, dar ce gândea adesea: „Totuşi poate era mai bine să fi cântat Debussy în loc de Chopin?”

Felicia Nedzelschi
Proza de după postmodernism

Cea mai nouă carte de proză scurtă a lui Anatol Moraru, intitulată Nu mă tentează, apărută zilele acestea la Editura Cartier din Chişinău în prestigioasa colecţie „Rotonda”, se citeşte foarte şi foarte repede.




Cele treisprezece povestiri incluse în volum le-am citit dintr-un foc, cam în vreo trei ore, cu toate că nu le-am citit în cadă, aşa cum îi place să facă lecturi unui personaj de-al lui Anatol Moraru din povestirea SMS. Spre deosebire de Sandu Mocanu, care anume „cufundat” în apa fierbinte „i-a cunoscut pe Creangă, Dante, Flaubert, Dostoievski, Marquez sau Pamuk”, eu nu am citit Nu mă tentează „deasupra spumei”, ci la masă, după serviciu. Dar bucuria pe care am simţit-o nu a fost mai puţin intensă. Mai ales că, până nu le-am parcurs pe toate, nu am lăsat volumul din mână. Surpriza cea mai mare nu a fost însă neapărat asta, fiindcă şi precedentele cărţi ale scriitorului din nord (volumul de nuvele Nou tratat de igienă şi romanul Turnătorul de medalii) le-am înghiţit, de asemenea, dintr-o răsuflare, ci faptul că a putut să construiască nişte povestiri foarte diferite şi convingătoare, plecând de la situaţii de viaţă mărunte şi neînsemnate - „...se trezi definitiv din „transă” exact în faţa gheretei în care vinde carne de porc fosta lui studentă” - şi asemenea exemple întâlneşti la tot pasul. Afirmaţiile lui Adrian Marino că „epicul pregăteşte şi se rezolvă în cele din urmă într-o surpriză, propunând o soluţie neaşteptată, inedită” şi că „fără acest răspuns neaşteptat pe care-l dă nevoii noastre de surpriză, enigmă, mister şi mai ales de cunoaştere, logica interioară a narativului nu poate să funcţioneze” se potrivesc foarte bine şi prozei scurte a lui Anatol Moraru din Nu mă tentează, fiindcă cele mai multe dintre finalurile textelor sale sunt bulversante, dând peste cap ordinea deja stabilită a naraţiunilor, aşa cum se întâmplă, bunăoară, şi în povestirea A treia odisee, în care, oarecum ironic, autorul descrie revenirea acasă, după orele de la facultate, a unui profesor universitar. Până la final, ai impresia că scriitorul îşi ia la vale eroul, făcându-l să întâlnească fel de fel de personaje ridicole. Mai presus de asta, însă, ai impresia că universul în care trăieşte profesorul este unul liniştit, confortabil şi chiar călduţ. Finalul vine ca un trăsnet în plină iarnă. Vestea pe care i-o dă una dintre fiicele sale („Tăticu, Ilona avea ochii în lacrimi, tăticu, tocmai a sunat nana Cristina de la Călugăr... a murit bunica Nadejda”) pică absolut pe neaşteptate şi ne impune să mai lecturăm încă o dată povestirea. La o nouă lectură, drumul spre casă al profesorului ne apare mai degrabă ca fiind o călătorie iniţiatică sau parabolică.

Încurcăturile în care nimeresc personajele lui Anatol Moraru nu sunt dintre cele mai simple, cu urmări imprevizibile asupra firii şi destinelor acestora. Unele dintre buclucurile în care aceştia nimeresc par ar fi luate din viaţă. În povestirea Tehnica Mariajului , Marcel sparge o nuntă, furând mireasa vecinului şi nu peste mult acesta îi va plăti exact cu aceeaşi monedă: „Peste două luni, vor juca o nuntă, care a fost frumoasă până când Ionel cu văru-său au furat mireasa. Au adus-o abia dimineaţă în ograda lor plină de necaz, îmbrăcată în cămaşă şi şort bărbăteşti, spunând că nu pretind „vulpea”...”.

Plăcerea cu care am lecturat cea mai nouă carte a lui Anatol Moraru îmi dă ocazie să concluzionez că Nu mă tentează este unul dintre cele mai coerente volume de proză scurtă apărut în ultimii ani în Republica Moldova despre realitatea imediată şi oamenii din jurul nostru. Şi prozatorul a reuşit să realizeze acest lucru, fără a fi neapărat livresc, intelectualist, sofisticat sau, în cele din urmă, intertextualist. Ceea ce a mai demonstrat Anatol Moraru în acest volum e că şi după postmodernism se poate scrie o proză valoroasă.
Un articol de: Dumitru Crudu, DIN TIMPUL
30 de exemplare din antologia Covoare moldovenesti. 16 tineri prozatori basarabeni--- a intrat in Biblioteca B. P. Hasdeu. Poate fi gasita la toate filialele!

vineri, 18 noiembrie 2011

Lansare de carte la Gaudeamus

Asigurări de viaţă
de FLORIN HĂLĂLĂU

27 noiembrie la 13:00
Locaţie: Romexpo

Vei participa?
Urmatoarea sedinta a Atelierului Vl Iovita va avea loc maine, sambata, la ora 15.00!

joi, 17 noiembrie 2011

Azi am trecut cu Buzu pe la editură și am luat tirajul. Drept urmare, Buzu și-a luat exemplarul său. Fiecare autor va primi gratis câteun exemplar. Treizeci de exemplare vor fi luate de Biblioteca B. P. Hasdeu.

miercuri, 16 noiembrie 2011

lansare


Primul tiraj din Covoare moldovenesti e de doar 100 de exemplare. Daca se vinde, mai scoatem un tiraj!

Maine trec sa iau exemplarele!

luni, 14 noiembrie 2011

coperta


Elena CHIRICA

Într-o zi ploiaosă de vară

Fedea era un cunoscut bun care a intrat în apartamentul meu într-o zi ploioasă de vară. El a urcat pe canapeaua mea ca un motan plouat şi a adormit pe loc. La ora 17:00 aveam întalnire cu stăpîna apartamentului, trebuia să-i achit chiria, şi să facă inspecţie în apartament cum făcea regulat în fiecare lună. Mă cam abuream ca geamul pe timp de iarnă de drag ce-mi erau întalnirile cu ea, şi o adoram în ghilimele de fiecare dată cînd rămaneam cu cenuşa în buzunare după ce pleca ea cu varza. Fedea dormea dus pe canapea în timp ce eu ascultam cum ploaia torentială îmi spăla geamul de la etajul 6, şi mă gîndeam cum să-l trezesc ca să se scoale odată cu spiriduşul somnului revenit înapoi. A sunat telefonul mobil, era sorămea. Sorămea e mare şefă, e redactor adjunct la un ziar săptămanal studenţesc.
- Hei Lene, adă-mi cheile de la birou că tre să încui uşa cînd termin lucru astăzi, apoi a închis. Cheile redacţiei erau la mine de ieri seara, cand mi le-a dat ca să rămîn peste noapte în Casa Presei şi să culeg teza de licenţă la compul redacţiei. Eu Lena Joacăbine sunt studentă în ultimul an la facultatea de turism şi mai ajut redacţia în calitate de reporter independent. Afară plouă de mă iau fiorii, cerul e întunecat, Fedea doarme pe canapea şi cineva tre să ducă cheile. Fedea e învelit cu pătura mea groasă, îi bine şi cald ca unui motan pe cuptor, cand a venit era doar în şorţii lui soldăţeşti subţiri, şi un maiou roşu din bumbac, plus şlapii lui de plajă. N-am cei face tre să-l trezesc, că vine baba Şura şi dacă îl găseşte în apartament ne dă pe ambii afară. E déjà 16: 00, şi la 17 trebuie să vină după bani.
L-am trezit pe Fedea şi iam zis că trebuie să cureţe canapeaua că vine baba Şura. Afară încă ploua ca din rîu.

- Hei dacă tot mergi pînă în centru, atunci treci pe la redacţie şi dăi sorămii cheia de la birou. Fedea cunoaşte lumea de la redacţie pentru că mai fusese pe acolo de cateva ori. Fedea ştia multă lume, mai puţin ştiam noi despre el. Afară tuna şi fulgera de parcă cobora infernul, iar eu trimiteam un bărbat aproape că dezbrăcat în stradă. Îmi era milă, şi nu ştiam cum să mă scuz, dar frica de goana babei Şura depăşea mila lui Dumnezeu. Oricum nu putea rămîne în apartament. Fedea arăta ca un miel tuns somnoros care se pregătea să înfrunte mania naturii cu cheia mea în mînă. El merse mai întai la toaletă apoi plecă mîrîind ceva. Eu ii dădeam instrucţiuni cum să ajungă la birou ca să nu fie udat, să ia microbusul 154 care se opreşte nu departe de redacţie. Fedea plecă. Peste o oră, cînd eram pe punctual de a mă întîlni cu baba Şura sună telefonul. Era sorămea, zice că Fedea nu a mai ajuns cu cheia, iar ea tre să încuie biroul, că redactorul şef şi-a uitat cheile acasă. Eu zic, că îl găsesc pe Fedea deşi habar nu am unde poate fi dobitocul ăla cu tot cu chei, sunt o butelie de şampanie înspumată şi enervată pe cale să explodez gata să-mi sară dopul. Mă gîndesc déjà la toate furdurile şi obiectele din birou care pot să dispară peste noapte dacă nu apare Fedea cu cheia. Cel mai rău e că nu are telefon, şi nu pot să-l sun. Iau microbusul, mă gîndesc la toate locurile posibile unde Fedea caută de obicei adăpost. Imi dădeam seama abia acum că il cunosteam prea putin pe Fedea pentru a sti unde să-l găsesc. Tot ce stiam era că plecase la următorul adăpost cafeneau de internet de lîngă Academie. Asa că merg acolo, iar pe drum calculez toate posibilele pierderi materiale din birou două compiutere, un printer, un scaner, un cămin, telefoane, şi ziare.
Soră-mea mă sună şi întreabă cand vin cu cheia. Redactorul mă sună şi înteabă dacă vin cu cheia. Eu merg pe stradă spre net şi le zic că sunt pe drum spre redacţie, dar de fapt sunt doar în drum spre cheie. Un drum încă necunoscut. Ce bine că măcar ploaia s-a sfîrşit. Baba Şura mă sună şi mă întreabă cînd plătesc chiria, că trebuia să ne întîlnim adineaori. Tui Bosnia şi Herţegovina, cum zice moşu meu. Uitasem. Îmi cer scuze şi zic că ne vedem peste o oră.
La net aflu că Fedea a fost pe acolo, dar nimeni nu ştie unde locuieşte, s-au unde el este la moment. Îmi scrijelesc creierul ca pe o bucată de lemn în mîna lemnarului, ca să scot cît de cît ceva util din memorie pentru al găsi pe Fedea. Cineva mi-a spus că Fedea cochetează cu sora lui Saşa, aşa că mă gîndesc să merg la Saşa acasă. Nuştiu unde locuieşte Saşa, dar l-am văzut de mai multe ori plecînd în direcţia alimentarii din colţul străzii, aşa că urmez direcţia lui Saşa. Sunt o petardă cu coada arzîndă care dacă îl găseşte pe Fedea face POC! Ajung la magazine, merg în dosul magazinului unde sunt case de locuit. Mă opresc în faţa unui bloc cu 5 etaje, un presentiment puternic îmi spune că Saşa şi Fedea ar putea fi acolo, deşi nu am nici o garanţie. Mă uit la blocul cu 5 etaje, clădirea mă chiamă, dar nu pot intra din mai multe motive, unu nu există garanţie că acolo e Fedea, deşi ceva îmi spune că ar fi, doi uşa are cod, şi evident eu nu am de unde să-l cunosc. În disperarea mea închid ochii pentru o clipă şi ascult propriul meu instinct, oamenii zic că el este, şi dacă nui vorba doar de instinct atunci noi trebuie să avem un miros ca felinele care ne ghidează spre pradă. Sunt sigură de asta. Văd două fetiţe care se apropie de uşa scării. Fac un pas spree le să le întreb dacă îl cunosc pe Saşa şi despre cod.
Aud o voce care strigă.
- Lena!, ce faci acolo
Ridic capul şi îl văd pe Saşa şi sorăsa la geamul deschis. Mai apare un cap. E Fedea.
Mă grăbesc repede spre intrarea blocului care déjà e deschisă de fetiţe. Urc scara pînă la etajul doi şi deşi nu am fost niciodată acolo găsesc uşa în care cei trei déjà mă aşteaptă.
- Dă-mi cheile! îi spun eu lui Fedea cu o voce rece, cerere la care nu ar îndrăzni să mă contrazică în acel moment nici bodiguarzii preşedintelui. Fedea a înţeles că azi eu sunt o armată, un război care vine peste lume după ce ploaia s-a terminat, eu vin după cheile oficiului 523, cheile redacţiei VIAŢA STUDENŢEASCĂ. Îmi vine să-l înşfac de guler, dar mă opresc. Fedea se retrage ca un bursuc în vizuină şi zice.
- Nu am cheile, le-am lăsat pe masuţa din coridor la tine în apartament.
Marti, 22 noiembrie, la ora 18.00, la LIBRARIA din CENTRU va avea loc lansarea antologiei COVOARE MOLDOVENESTi, care cuprinde proze ale 16 tineri prozatori basarabeni, printre care Ion Buzu sau Carolina Vozian.



Miercuri, pe 23 noiembrie, lansam antologia la Balti!

si asta-i doar inceputul!

revin cu noi detalii!

duminică, 13 noiembrie 2011

Azi am vazut la Gaudeamus vreo treizeci de filme scurte produse in ultimele 48 de ore. Printre care si cateva in care joaca Cristi Mariuta si nu pot sa n-o spun ca filmele in care joaca Cristi mi s-au parut printre cele mai bune, mai ales ala cu bancnota lipita de pantof. Bravo, Cristi!
urmatoarea sedinta a atelierului Vlad Iovita va avea loc sambata , la ora 15.00!
Valerian Ciobanu


Maratonistul


Alerg şi văd apa mării, care este sclipitoare, aproape-i albă, însă nu poate fi băută. Asfaltul tare încălzit de soare frige chiar şi prin talpa încălţămintei. Nu simt nici o boare de vânt. Doar aer cald prin care navighez transpirat din cap până în picioare. După o curbă urmează un urcuş. Pe de o parte a urcuşului – stânci de piatră albă, care pe alocuri par ruginite. La stânga – abisul spre valurile mării, care se zbat şi se zdrobesc singure de stâncile din piatră cenuşie sau roşie de granit.
După o nouă cotitură apare o gaură neagră în stânca din piatră cenişie. E un tunel în care nu intră nimeni. Dar peste vreo cinci sute de metri drumul într-adevăr intră în tunel. În altul.
După alergarea mea sub razele dogorâtoare şi orbitoare ale soarelui, întunericul din tunel vine ca un vis dintr-o noapte oarbă. Simt un aer de peşteră. Este rece, dar fără gust de vin ca în caverne sau în subterane de la Cricova ori Mileştii Mici.
Prefer ca să alerg mai bine printre butoaiele pline cu vin din aceste subterane, unde la o intersecţie să văd o măsuţă din lemn pe care să fie nişte bucăţele de brânză. Ca acelea pentru degustări! Am înşfăcat câteva bicăţele în mâină, le-am consumat din mers şi îmi continuu drumul. Dar în tunel aşa ceva nu este. Sunt doar două rânduri lungi de becuri electrice, menite să ilumineze. Alerg prin tunelul ce-mi pare că nu are sfârşit. Îmi aud paşii ca pe un ecou. În sfârşit, apare o luminiţă albă. Inima îmi bate tare şi-i simt bătăile din coşul pieptului.
Soarele e pe cer, iar jos o mulţime de oameni adunaţi pe o parte şi alta a drumului. Aplauzele lor haotice devin tot mai frenetice. Un grup de copii cu baloane multicolore: roşii, portocalii, galbene, verzi strigă:
Ura-a-a-a!
Peste vreo câteva sute de metru văd că strălucesc în razele soarelui instrumentele muzicale de suflat ale unei orchestre. Din clipă în clipă aud strigăte, apoi ca un tunet, răsună muzica instrumentală, care intonează un marş, adică un cânt triumfal.
Lângă stradă, într-o mulţime pestriţă, observ o pereche de tineri cu un ştergar alb, înzorzonat şi cu un colac mare, ba chiar şi cu un ulcior măricel, în care, probabil, este vin roşu. Însă eu, fiind frânt de oboseală, nu doresc altceva decât să cad undeva şi să mă întind pe o canapea.
După ce am trecut de panglica verde, care indica linia finişului, adică a sfârşitului acelui maraton, de mine s-a apropiat un tip cu un ştergar alb şi înzorzonat. Avea şi o tavă plină ochi cu pahare cu vin, pe care el o ţinea sigur în mâna dreaptă. Dar nu mi-a întins nici un pahar. Cu ochii în patru, el sta şi mătura cu privirile strada pe care veneau spre finiş alţi maratonişti.
Pe cine îl aşteaptă tipul şi unde a dispărut tipa de lângă el? Judecând după faptul că nu se mai mişca din loc, nici în dreapta, nici în stânga, am înţeles că, dânşii nu mă aşteaptă pe mine, ci pe alt maratonist, mult mai important decât mine şi, probabil, din altă ţară.
După ce am conştientizat aceasta, m-am trântit mort de oboseală pe o canapea. Habar nu aveam de unde s-a luat canapeaua aceia. M-am întins pe ea şi am închis ochii. Când i-am deschis, n-am mai văzut nici o urmă de fanfară sau orchestră, nici un copil vesel şi voios, alţi gură-cască şi nici pe tipul lui Dumitru Crudu cu o tavă plină ochi cu pahare cu vin.
Aşa doar, mi-am zis în sine, totul a fost doar un vis, unul plăcut, cu fanfară, cu tipul şi cu tipa, care avea şi o privire ademenitoare şi eu, sărmanul de mine, chiar în clipa aceia m-am trezit.
Nu sunt eu maratonistul!?

sâmbătă, 12 noiembrie 2011

Azi am avut o sedinta foarte interesanta! Urmatoarea intalnire la Vlad Iovita va vea loc sambata viitoare, la ora 13.00!

vineri, 11 noiembrie 2011

poze de pe blogul lui radu vancu

am furat această postare de pe blogul lui radu vancu, pentru că mi-a părut faină.

 

Moni Stănilă, eu


Emilian Galaicu-Păun, Moni Stănilă, eu 
(la cenaclul "Republica" de la Biblioteca Naţională din Chişinău)

















Cu Carolina Vozian şi Ion Buzu, făcând autostopul spre Orheiul Vechi


Intrarea în biserica rupestră de la Orheiul Vechi














 

Treptele de la intrarea în biserică


Schitul de la Orheiul vechi (deasupra bisericii din grotă)

 Schitul de la Orhei, pe promontoriul Butuceni
(fundul fostei Mări Sarmatice)


 
 
 
 
 
 
 
 
 
Cu Dumitru Crudu, la atelierul de proză "Vlad Ioviţă"