Valerian Ciobanu


Maratonistul


Alerg şi văd apa mării, care este sclipitoare, aproape-i albă, însă nu poate fi băută. Asfaltul tare încălzit de soare frige chiar şi prin talpa încălţămintei. Nu simt nici o boare de vânt. Doar aer cald prin care navighez transpirat din cap până în picioare. După o curbă urmează un urcuş. Pe de o parte a urcuşului – stânci de piatră albă, care pe alocuri par ruginite. La stânga – abisul spre valurile mării, care se zbat şi se zdrobesc singure de stâncile din piatră cenuşie sau roşie de granit.
După o nouă cotitură apare o gaură neagră în stânca din piatră cenişie. E un tunel în care nu intră nimeni. Dar peste vreo cinci sute de metri drumul într-adevăr intră în tunel. În altul.
După alergarea mea sub razele dogorâtoare şi orbitoare ale soarelui, întunericul din tunel vine ca un vis dintr-o noapte oarbă. Simt un aer de peşteră. Este rece, dar fără gust de vin ca în caverne sau în subterane de la Cricova ori Mileştii Mici.
Prefer ca să alerg mai bine printre butoaiele pline cu vin din aceste subterane, unde la o intersecţie să văd o măsuţă din lemn pe care să fie nişte bucăţele de brânză. Ca acelea pentru degustări! Am înşfăcat câteva bicăţele în mâină, le-am consumat din mers şi îmi continuu drumul. Dar în tunel aşa ceva nu este. Sunt doar două rânduri lungi de becuri electrice, menite să ilumineze. Alerg prin tunelul ce-mi pare că nu are sfârşit. Îmi aud paşii ca pe un ecou. În sfârşit, apare o luminiţă albă. Inima îmi bate tare şi-i simt bătăile din coşul pieptului.
Soarele e pe cer, iar jos o mulţime de oameni adunaţi pe o parte şi alta a drumului. Aplauzele lor haotice devin tot mai frenetice. Un grup de copii cu baloane multicolore: roşii, portocalii, galbene, verzi strigă:
Ura-a-a-a!
Peste vreo câteva sute de metru văd că strălucesc în razele soarelui instrumentele muzicale de suflat ale unei orchestre. Din clipă în clipă aud strigăte, apoi ca un tunet, răsună muzica instrumentală, care intonează un marş, adică un cânt triumfal.
Lângă stradă, într-o mulţime pestriţă, observ o pereche de tineri cu un ştergar alb, înzorzonat şi cu un colac mare, ba chiar şi cu un ulcior măricel, în care, probabil, este vin roşu. Însă eu, fiind frânt de oboseală, nu doresc altceva decât să cad undeva şi să mă întind pe o canapea.
După ce am trecut de panglica verde, care indica linia finişului, adică a sfârşitului acelui maraton, de mine s-a apropiat un tip cu un ştergar alb şi înzorzonat. Avea şi o tavă plină ochi cu pahare cu vin, pe care el o ţinea sigur în mâna dreaptă. Dar nu mi-a întins nici un pahar. Cu ochii în patru, el sta şi mătura cu privirile strada pe care veneau spre finiş alţi maratonişti.
Pe cine îl aşteaptă tipul şi unde a dispărut tipa de lângă el? Judecând după faptul că nu se mai mişca din loc, nici în dreapta, nici în stânga, am înţeles că, dânşii nu mă aşteaptă pe mine, ci pe alt maratonist, mult mai important decât mine şi, probabil, din altă ţară.
După ce am conştientizat aceasta, m-am trântit mort de oboseală pe o canapea. Habar nu aveam de unde s-a luat canapeaua aceia. M-am întins pe ea şi am închis ochii. Când i-am deschis, n-am mai văzut nici o urmă de fanfară sau orchestră, nici un copil vesel şi voios, alţi gură-cască şi nici pe tipul lui Dumitru Crudu cu o tavă plină ochi cu pahare cu vin.
Aşa doar, mi-am zis în sine, totul a fost doar un vis, unul plăcut, cu fanfară, cu tipul şi cu tipa, care avea şi o privire ademenitoare şi eu, sărmanul de mine, chiar în clipa aceia m-am trezit.
Nu sunt eu maratonistul!?