Claudiu Komartin

Copiii din Hammelin


2.
şi ştiu că nu a mai fost timp să-ţi spun că
şi eu mă simt singur
şi în burta mea creşte o gaură pe care nu o poate umple nimic
o făptură pe jumătate de plută pe jumătate de piatră
and being a rock
is such a heavy life
dar am înţeles mai târziu –
copiii din Hammelin au experimentat
pe pielea lor un proces de transformare mentală inversul unei revoluţii
ceva atât de simplu care avea legătură cu dorinţa nebună de a ieşi la lumină
(ţi-am spus la un moment dat că pentru mine depresia a fost de când mă ştiu
o problemă de luminozitate, o dereglare în câmpul percepţiei – dacă pentru mine
lumina e-atât de slabă,
atunci nu e dumnezeu? – )
după crizele din adolescenţă, trăite vertiginos şi isteric,
nu şi-a mai făcut drum până la mine nici o scânteie pe care s-o laud
să o hrănesc s-o ajut să trăiască doar gândul
că undeva în mecanism s-a strecurat o fisură
că deşi copiii din Hammelin au cunoscut singurătatea drogului, nebunia
şi groaza de a fi rătăcit drumul
ne vom strânge din nou într-un asfinţit melancolia ne va mângâia ca o mamă
copiii pierduţi copiii duşi la spital şi uitaţi
aminteşte-mi tu începutul spune-mi că lumea părea un covor
desfăşurat la picioarele noastre iar noi
făceam de-adevăratelea poezie,
versuri ce treceau de la unul la altul şi ardeau în aer ca artificiile
prin camere de hotel sau prin garsoniere ticsite de cărţi eram tineri şi beţi şi
aveam aroganţa celor pentru care lumea nu se
împarte în învingători şi învinşi
(mă visasem cu Carson şi Truman şi Tennessee
pe o prispă în New Orleans,
lângă cimitirul din care se auzeau cântecele tărăgănate ale negrilor Jazzul
mă visasem apoi cu ochii mijiţi în noaptea polară
sub aurora boreală cunoscând fericirea de a fi liber)
.................................................................................................................

Claudiu Komartin


E cel mai nou poem al lui Claudiu Komartin