Erau grupa cea mai tare din toată facultatea. Erau anul 4, ultimul an de licenţă la muzică la Academie. Mircea, un sărit de pe fix fără pereche, făcea vioară, alţi doişpe nebuni – ori pian, ori contrabas, ori acordeon, percuţie sau chitară. Toţi se credeau boemi şi adorabili şi că numaidecât vor ajunge cândva celebri. Erau o gaşcă mişto, toţi treisprezece ticăloşi şi beţivi.
Şi dacă tot vă spuneam că erau ultimul an la facultate, trebuiau să facă ei ceva să îi ţină minte toţi ceilalţi.
- Auzi, ăi Gramofon? – îi spuse Mircea lui Petru Grama într-o dimineaţă stând la fumoar din contul solfegiului, - Ce spui dacă îi strângem pe ai noştri şi facem o poantă?
- Ce poantă, măi debilule?! Să nea dea un şut în fund în ultimul an?
- Taci şi ascultă. Ne strângem şi ne ducem noaptea în Academie, prindem baba de la poartă, o încuiem undeva şi facem o beţie turbată. A?
Grama tăcea şi înghiţea fumul, dar pe faţa lui cu pete roşii apăru acea expresie pe care o aştepta Mircea. I s-a aprins becul. Se auzea cu ticăie rotiţele zimţate din creierul lui.
- Băi... – a spus el visător, dar aproape hotărât. Vorbim cu ai noştri şi votăm. Principalu’ să nu ne pârască Irina.
Irina era tocilara, şefa şi turnătoarea la un lo. Era tot timpul cea care se dădea cu fundul înapoi când treaba era gata.
După lecţii au rămas toţi treisprezece. Oare ştiau ei atunci că cifra asta n-o să le aducă nimic bun?
Mircea a luat un scaun, a trecut în faţă şi s-a aşezat invers spetezei punându-şi pe ea coatele. Cu aere de orator a început a îndruga:
- Eu am un plan pentru noi, fraţilor! – vreo două (Alina şi Sofia) pufniră, dar Mircea a continuat liniştit ca un hipopotam. – Eu zic să ne ducem toată lumea să bem într-o noapte la Academie.
- Da’ baborniţa?! Pe ea unde o vîri? – întrebă Mihai. – Ştii că dacă ne prinde că facem „cenaclu” o păţim rău.
Cenaclu numeu ei beţiile lor, iar baba Nina într-adevăr era tare sălbatică, săraca.
- M-am gândit ce facem cu baba. O luăm, o ducem în sala de concert şi-i interpretăm marşul funerar al lui Chopin.
Toţi au început a râde şi numai Irina stătea cu faţa ca de plastic.
- Nu.
- Ce „nu”?
- Nu facem poanta asta. E riscant, e stupid şi e infantil.
- Bla, bla, bla. Votăm, băieţi. Cine-i pentru?
Şi spre marea satisfacţie a aventurierului Mircea, mâinile au început să se ridice una după alta. Irina rămăsese singură în opoziţie.
- Bine, doar n-o să vă las să ruinaţi clădirea. Mergem toţi.
În seara X se întâlneau la Nr.1. Puseseră banii la grămadă şi cumpăraseră vreo zece litri de bere şi încă vreo trei de vodcă. Erau gălăgioşi şi abia aşteptau poanta cu baba Nina. Era aproape de zece seara când ajunseseră la blocul central.
- Iacată-i-s, beţivanii. Oare eu nu văd şi nu aud cum sună sticlele în traista ceea a voastră?!
- Tanti Nina, noi suntem ultimul an, vrem să sărbătorim şi să ne luăm rămas-bun de la Academie şi vrem să-ţi cântăm şi matale ceva ca să ne dai voie să stăm şi noi o oră-două.
- Ian să vă văd, - spuse baba sceptic, dar avea o faţă intrigată.
Am urcat sările la etajul trei şi baba ne-a deschis cu aurateţe sala roz cu pian. Grama s-a aşezat la instrument şi începu cu mare zel marşul funerar. S-a alăturat Mircea şi Sofia cu viorile, Dumitru la percuţie, iar Mihai la trompetă. Le reuşea chiar mai bine decât la examen în anul doi. Ceilalţi nesănătoşi îngânau cu vocea. Baba se făcu albă şi în două minute, chiar la cea mai tragică parte, se dumeri, înşfăcă bustul micuţ al lui Musicescu şi-l aruncă în corul improvizat, iar mătura din colţ – în Grama.
- Porcilor, să vă bateţi joc de babă, nesimţiţilor!!!
Cu hohote de râs, ei au început să alerge spre ieşire. Mihai dădea din mâini şi zbiera:
- Combustibilu’, paţani! Băutura! I-o laşi babei?!
Cu sacoşele în spatele şi împiedicându-se unii de alţii, ieşiseră buzna afară. Irina, zăpuşită, spuse:
- Ei, Mircea, bine ai chefuit, a?
- Taci fa, - spuse Grama. – Eu ştiu unde să ne ducem.
Mai bine Grama nu spunea asta.
- Este o casă mai la vale. Oleacă avariată, dar e frumos acolo. Poliţie nu-i, sărim gardul şi-i gata treaba. Am vrut avemturi, nu?
Şi atunci Irina a spus un lucru neobişnuit.
- Da’ chiar hai. – Şi lucrul ăsta era atât de neobişnuit, încât toţi i-au urmat decizia cuminţi.
Ajunşi nas în nas cu gardul, Grama găsi o gaură, strecură gospodăreşte în ea băutura şi ei, unul câte unul, au sărit gardul. Casa arăta minunat chiar şi ruinată. S-au înghesuit înăuntru prin baricada de scânduri şi şi-au făcut loc pe podea. Era primăvara târziu, destul de cald, vodca i-a mai încălzit şi în scurt timp toţi deja zbierau, râdeau, spuneau bancuri, Mihai se săruta cu Alina şi chiar Irina îi dădea bine la pahar. Nu se ştie precis cum s-a întâmplat, dar într-un moment Mihai a întrecut măsura cu Alina care era puţin mai trează ca dânsul şi de aia l-a împins pe fraier în peretele puţin şubred. N-au atras atenţia deodată la norişorul de praf alb care ieşise din perete. Şi numai când fetele au început să ţipe, toţi au înţeles ce se întâmpla. Peretele ăla ţinea cât de cât etajul doi. Imediat începu să cadă tencuiala, nişte blocuri de piatră şi camera se umplu toată de praf alb. Tocmai atunci căzu o parte din pod.
Mircea stă în spital acum. Mihai, Dumitru, Alina şi Sofia au câte o mână sau un picior în ghips, dar bine că limba nu le e în ghips de fac o gălăgie pe tot etajul. Ceilalţi sunt şi ei internaţi cu fraturi mici sau leziuni. Baba Nina a venit la ei cu colţunaşi şi se tot căia că e vina ei, că dacă îi lăsa să bea în Academie, nu ajungea nici unul la spital. Oricum, ei nu-şi prea băteau capul şi chiar şi Mircea, vioristul cu degetele fracturate se gândea deja să se reprofileze în toboşar, dar ce gândea adesea: „Totuşi poate era mai bine să fi cântat Debussy în loc de Chopin?”
Felicia Nedzelschi
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu