Peşti zbătându-se pe asfaltul din vamă


Acum câţiva ani, vameşii transnistreni m-au dat jos din autobuz după ce mi-au găsit câteva tartine în geantă.
M-au îmbrâncit în spatele autocarului şi mi-au spus: dacă vrei să ajungi în Transnistria, fie arunci sandvişurile la gunoi, fie le mănânci pe toate aici pe loc, chiar în vamă, sub ochii noştri. Altminteri, vei fi nevoit să te întorci înapoi la Chişinău, mi-au mai spus ei… Pentru că era musai să ajung într-o oră în Transnistria, unde eram aşteptat de către un grup de elevi de la o şcoală moldovenească, am primit să mănânc sandviciurile - şi să ştiţi că nu erau puţine pentru că nevastă-mea, de teamă să nu flămânzesc pe drum, îmi pusese în geantă tocmai zece buterbroade. Iar peste feliile de pâine unse cu unt se găseau câteva straturi groase suprapuse cu salam, brânză şi roşii… M-am dosit în partea cealaltă a autocarului şi am început să le hăpăiesc, dar vameşul s-a luat după mine şi nu mă slobozea din ochi. Era cu ochii pe mine şi celălalt vameş, care rupea şi româneşte.

Cam după ce îmi băgasem în gură al treilea buterbrod, şoferului îi crăpase răbdarea şi începuse să claxoneze. Îşi cam ieşiseră din papuci şi câţiva călători. Aceştia au coborât şi s-au apucat să mă examineze. Îmi numărau fiecare înghiţitură. Un bărbat cu cotleţi încerca să-l convingă pe şofer să plece fără mine, dar acesta era categoric împotrivă. În acelaşi timp, turba de furie şi se răsti la mine: mănâncă, bă, mai repede, că nu avem timp să stăm după c…l tău. Când am început să pap cel de-al cincilea sandvici, am simţit că mi se face rău. Şoferul claxona întruna, călătorii cârteau şi se plimbau oţărâţi în jurul meu, iar mie mi se oprise îmbucătura în gât.

Tuşeam de mama focului. Cineva m-a lovit peste ceafă şi mi-am revenit. Nu, mai mult nu mai eram în stare să mănânc nimic. Mai aveam încă cinci sandviciuri şi jumătate, dar îmi venea să vomit când le vedeam. Dacă nu le vei înghiţi şi pe celelalte, autobuzul va pleca fără tine, m-a ameninţat vameşul ursuz care vorbea şi româneşte. Mai ai doar cinci tartine şi jumătate, hai, fă un efort, îmi zise o bătrână, doar eşti bărbat, ce mama dracului. Mi-am băgat jumătatea de sandviş în gură, dar nu mai eram capabil s-o mestec şi atunci o femeie mi-a smuls celelalte cinci sandviciuri din mână şi le-a zis oamenilor care se adunaseră în jurul meu: dragi prieteni, haideţi să-l ajutăm pe camaradul nostru, fiindcă, uitaţi-vă la el, dânsul nu mai e capabil să mănânce. Şi a împărţit tartinele mulţimii, şi oamenii le-au rupt în bucăţi mici şi au început să le mestece. Doar după ce am înghiţit ultima bucăţică, vameşii şi-au dus mâinile la cozoroace şi ne-au lăsat să plecăm în Transnistria.

De această întâmplare mi-am amintit văzând, la Cinematograful Gaudeamus din Chişinău, filmul Morgen în regia lui Marian Crişan. Acolo, un pescar român nu este lăsat să revină în ţară cu peştii pe care i-a prins peste noapte într-o baltă din Ungaria. Doar după ce îi aruncă pe asfaltul din vamă, acesta este lăsat să intre în România... Nu este vorbă că vameşii unguri ar fi vrut să-şi însuşească peştele, ci de faptul că au încercat să respecte tocmai pe tocmai litera legii. Din acest punct de vedere, între vameşii europeni şi cei transnistreni nu există nicio diferenţă.

Filmul lui Marian Crişan, care încă mai rulează la Gaudeamus, începe tocmai cu această imagine halucinantă - cu peştele care saltă în prostie pe asfaltul algid, sugerând foarte bine condiţia indivizilor din ţările ieşite din comunism sau de după războaie devastatoare. Soarta lor seamănă foarte bine cu cea a peştilor abandonaţi pe beton. Oare s-ar putea, la un moment dat, să fim impuşi să-i păpăm cruzi?