joi, 31 iulie 2014

„Şi nouă ne plac enorm“

Un articol de Ştefan Baghiu
Dumitru Crudu, Falsul Dimitrie, Editura Cartier, Chişinău, 2014, 208 p.

Probabil că toţi poeţii basarabeni post-douămii se trag din textele lui Dumitru Crudu. Această realitate, probată nu numai de maniera specifică regăsită secvenţial în poemele unor Vakulovski, Grosu, Buzu (câteva dintre numele cele mai cunoscute cititorilor de poezie), naşte o mică dilemă de receptare. Chiar dacă, e drept, ultimele cărţi publicate de autor sunt de proză şi teatru, critica autohtonă evită să-l aducă în discuţiile poetice canonice. Este un fel de discriminare pozitivă: Dumitru Crudu poate fi găsit pe toate listele autorilor douămiişti (ciudat, el debutând la începuturile anilor ’90), însă discuţia despre literatura sa nu depăşeşte, să spunem, discuţia din jurul unui Ţupa. Crudu a intrat prea devreme la inventar: simptomatică în acest sens îmi pare secvenţa Bilanţul douămiismului din Vatra, 2009, unde, deşi numele basarabeanului apare în fiecare articol, singurul merit pe care ar părea să-l aibă poetul (sau aşa reiese din discuţia criticilor) este „coautoratul“ la manifestul fracturist. Şi ipoteza devine cu adevărat o problemă în momentul în care manifestul, oricât de des invocat şi utilizat pentru a explica evoluţii generaţioniste, nu se ridică la înălţimea literaturii pe care a încercat să o justifice. Atât Marius Ianuş, cât şi Dumitru Crudu (Ionuţ Chiva cu atât mai mult), mimează justificări: Ianuş este supărat pe instituţii şi literatura premiaţilor, Crudu pe etichete. Ei bine, cu timpul aceste mici puseuri identitare (fracturismul ca nou biografism) au rămas în urma poeziei: riscul unui asemenea manifest (atât de bine conservat în conştiinţa literară colectivă) este de a-i îndepărta pe exegeţi de literatura autorilor, simbolificându-i.
În acest sens, la fel cum mi-ar părea importantă o reeditare integrală a textelor lui Marius Ianuş (deşi s-a „lepădat“ de ele public), mă bucură apariţia în 2014 a unei antologii Dumitru Crudu. Singura problemă a acesteia este editura: publicată la Cartier (cărţile pot fi găsite destul de greu în librăriile din România), cartea ar putea fi la fel de rar vizitată ca şi poezia lui Crudu. Mă refer aici la faptul că majoritatea volumelor sale de versuri au circulat mai mult în cercurile închise ale lumii literare româneşti. Lucru cu atât mai trist cu cât poemele din Falsul Dimitrie (1994), Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (1996), Pooooooooooate (2004) sau recentul Eşarfe în cer umblă, de la cenaclu la cenaclu, de la festival la festival şi compun cel mai solid şi consecvent corpus poetic individual basarabean. A doua problemă este semnalată de Radu Vancu în cartea de eseuri şi studii de receptare: poezia basarabeană tinde să fie privită ca „ruda săracă de la ţară“. Asta pentru că situaţia politică, mai drastică decât cea românească, i-a ascuns pe poeţi sub „fusta Sartoris“. Lucrurile par să se schimbe odată cu Anatol Grosu şi Ion Buzu: nominalizaţi la majoritatea premiilor literare româneşti, discutaţi de criticii literari cei mai activi din România, ei întorc această logică păguboasă.
Balade despre sine – arta repetiţiei
Falsul Dimitrie este probabil cel mai bun moment al poetului. Tânăr student, aflat sub influenţa directă a lui Alexandru Muşina (cum, în acelaşi timp, Andrei Bodiu primea aceleaşi note specifice în poetica sa), Crudu devine un poet al cotidianului (de văzut, în acest sens, The Poetics of the Everyday: Creative Repetition in Modern American Poetry, studiul semnat de Sionhan Phillips). Ce îl diferenţiază însă de autorii cotidianişti români este retorica permanentă şi iluzia nihilismului (manifestată exact prin acea insistenţă implacabilă, acea creative repetition) şi siguranţa proiectului: dacă la noi poezia cotidianului pare „pierdută în cotidian“ – impresionistă, folosind haotic realitatea imediată, expresivitatea lui Dumitru Crudu ţine de utilizarea acesteia într-o retorică a naratorului „retardat“ şi autosuficient (insistent ca acela pe care îl mimează un Daniel Bănulescu): „dar şi eu am fost la fel ca şi voi/ dar şi eu deseori îmi băgam/ mâinile în buzunare/ şi nasul meu la fel stătea/ între buze şi frunte“, „Lui dimitrie îi este frică să adoarmă şi adoarme/ cu maşina de scris lângă el/ cu o foaie albă băgată-n maşina de scris/ cu literele d şi c ridicate în aer ş…ţ dimitrie o ia o ridică şi-o flutură prin aer/ şi bate în gol minute în şir nesfârşite“.
Un şir de douăsprezece sonete (dintre care ultimul în spirit futurist) completează apoi un volum care, vorbind despre singurătate (insistenţă şi obsesie poetică: „dimitrie nu bea niciodată un pahar/ până la fund/ el pe masă mai are vreo şase pahare/ dimitrie ridică mâinile în sus/ şi se contrazice“), se ridică la nivelul debuturilor importante ale perioadei. Crudu reuşeşte să lucreze în formă fixă (deşi nu la fel de original cum o va face mai târziu Ianuş – Ursul din containăr), să experimenteze (mai târziu, în volumele ulterioare, experimentul poetic va atinge cote ridicate) şi să construiască o voce credibilă, autentică şi specifică: pentru că poeme ca ieri („pompele funebre astăzi sunt închise/ e duminică şi-au luat zi liberă/ iar eu voiam să intru să mă/ interesez de anumite lucruri“), dimitrie (unul din multele intitulate astfel: „ştiu/ că sunt urât şi din cauza asta sufăr enorm ş…ţ dar vine seara şi vine vara şi noi/ ieşim pe câmpie şi ascultăm cântecele/ voastre şi nouă ne plac enorm ş…ţ şi nouă ne plac la nebunie/ cântecele voastre absurde“) vor influenţa mai departe o generaţie întreagă prin retorica ce mimează autismul, prin sustragerea integrală a semnificaţiei anumitor contexte pentru a lăsa lucrurile într-o „normalitate absurdă“.
Ups & Downs
Următoarele volume, de la titlu până la forma poemelor, vin din zonele experimentale ale avangardismului (poetul, fiind apropiat de zonele literaturii ruse – după motto şi recurenţe –prizează bine futurismul rus sau imagismul). Ludicul, experimentul lingvistic, forma ce reduce versul la unul sau două cuvinte sunt aici marele pariu: „în cameră/ un grec/ un cerg/ un cerc/ erca un val/ călare/ ălărea un cerb“ etc. Din păcate, aceste experimente trag mult în jos poetica până acum acumulativă şi repetitivă a lui Crudu. Mi se pare că revenirea va avea loc abia în volumul Şase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente. Aici, revenind asupra aceleiaşi solitarităţi acute, poetul oferă mici portrete asemănătoare aceluiaşi Andrei Bodiu: „Doamne Isuse Hristoase eu/ stau beat pe pat şi mi-e frică/ mi-e frică/ capui mi se învârte pe pat ca pe valuri/ şi nu pot să adorm/ în camera vecină cineva râde/ de mine“, „Te-am văzut vorbind  cu portarii pe scări şi/ m-am gândit cât de tare ai îmbătrânit/ Şi n-am vrut să intru în clădirea asta/ stăteai de vorbă cu o sticlă de lapte în/ mână Altădată/ beam vin împreună în parc“. Asemănările între această formulă a lui Crudu şi exersarea banalului trimit la poetica lui Constantin Acosmei. Alterate însă de un puternic simţ ecleziastic (mici blasfemii şi erezii – ipostazieri voit naive ale discursului creştin: „pe care le aruncă/ cetăţenii de la geamurile/ luminate/ şi eu sunt mort de foame Doamne/ prietenii mei au plecat/ din sălile luminoase“), poemele cotidianului problematizează asupra unei altfel de realităţi imediate: cea spirituală, însă fără ca poetul să devină un mimetic sau un artizan al „ortodoxiei de lemn“. Foarte diferite sunt apoi poemele din Eşarfe în cer. Apărut în 2012, volumul a cam lipsit din discuţia literară autohtonă. Un album foto ca laitmotiv al activării memoriei şi ca punct de plecare în problematizarea morţii devine aici punctul central. Poemele de referinţă pentru acest volum ar fi Ieri toată seara („ieri toată seara am privit fotografii de ale/ unor oameni care nu mai sunt în viaţă“), La o fereastră („cât de puţine lucruri am ştiut despre ea./ şi totuşi când am ajuns în faţa uşii ei/ mi s-au tăiat genunchii/ şi au început să-mi tremure mâinile/ şi minute în şir, nesfârşite, m-am învârtit“) sau „Mă învârteam prin curtea“ („încheţată şi lunecoasă/ a spitalului aşteptând-o să iasă“).
Urmărind antologia Falsul Dimitrie, interpretarea lui Al. Cistelecan se arată tot mai concludentă: „Tentativa de a-l trivializa ţine mai degrabă de polemica limbajelor şi a toposurilor literare, nefiind, în fond, decât o permutare scenografică a cadrelor idilice: din crângul romantic, în bucătăria jegoasă“. Prin mutarea cotidianului în planul unei retorici asumate şi voit naive, care să împlinească programul său declarat permanent („plecând de la T.S.Eliot, căruia îi datorăm foarte mult“) Crudu apare astăzi ca unul dintre exponenţii principali ai celor mai recente promoţii poetice (chiar şi în vâltoarea reorganizărilor canonice).
Şi cel mai important poet basarabean.


Un articol de Stefan BAGHIU in revista CULTURA

bistrita noastra


Dicționar al greșelilor de limbă la Editura Cartier 

Dicționar al greșelilor de limbă de Valentin Guțu, apărut la Editura Cartier
în colecția Cartier dicționar. Lucrarea are aproape 900 de pagini și este opera de
o viață a lui Valentin Guțu, unul dintre cei mai importanți redactori de carte
de la noi.
Dicţionarul greşelilor de limbă nu se poate confunda cu niciunul dintre îndreptarele şi ghidurile de exprimare apărute în spaţiul editorial românesc în ultimele decenii. E diferit prin obiect (urmărind abaterile de la normă pe un teritoriu larg: atît în Republica Moldova, cît şi în România) şi prin dimensiuni (impresionante), dar mai ales prin metodă, prin felul în care îşi întîmpină şi îşi convinge destinatarii. E un instrument extrem de util pentru vorbitorii dornici să stăpînească registrul standard al limbii române; în acelaşi timp, pentru cercetători, e o sursă valoroasă de informaţii despre starea reală a limbii actuale, în primul rînd a celei vorbite în Republica Moldova. Prima ediţie a Dicţionarului, publicată de Valentin Guţu în 1998, oferea deja un material lingvistic greu sau chiar imposibil de găsit în alte surse. Ediţia de faţă, mult amplificată, este de fapt o altă carte: o preţioasă şi foarte necesară arhivă a variaţiilor şi a evoluţiilor specifice ale limbii române actuale, în ipostazele ei diferenţiate geografic şi administrativ.”
Rodica ZAFIU

INTERVIU Partea I. Valentin Guţu, autorul volumului „Dicţionar al greşelilor de limbă“. Naşterea, viaţa şi nemurirea greşelilor gramaticale...


INTERVIU Partea a II-a. Valentin Guţu, autorul volumului „Dicţionar al greşelilor de limbă“. Bilingvismul şi lupta cu greşelile gramaticale
VALENTIN Guțu, născut la 27 martie 1954 în satul Măcăreuca, județul Soroca, a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chișinău (1977). Este redactor la Editura „Cartier” și stilizator la săptămânalul „Literatură și artă”. Membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A publicat tablete și articole de cultivare a limbii în reviste și în cărți de specialitate, proză scurtă în revistele „Literatură și artă”, „Contrafort”, „Viața Basarabiei”, „Vatra”. În 1998, la Editura „Arc” din Chișinău a apărut ediția I a Dicționarului greșelilor de limbă.

Comunicat editura CARTIER

miercuri, 30 iulie 2014

cu sotia mea, Victoria Crudu-Akimova, la Bistrita


Atelier de istorie orala la Chisinau


   În perioada 5-22 august 2014 Asociația Oberliht organizează Atelierul de istorie orală ce își propune să investigheze relația ’’om-structură urbană’’. Va tine atelierul scriitorul Bogdan Lypkhan.


Bogdan, o luna de zile, incepand cu 5 august, vei sustine un atelier. Ce vei face exact si unde va avea loc?

B.L.: Atelierul este organizat de asociatia oberliht. va dura 3 saptamini. pornind la la cazul Parcului aflat la intersecția străzilor Sf. Andrei cu I. Zaikin, care e periclitat de noile planuri de sistematizare a orasului, vrem sa pregatim un grup de scriitori tineri pentru a interactiona cu locuitorii si sa culegem povesti de viata de la ei despre experientele lor de locuire, de cum percep ei structuri ale orasului in memoria lor afectiva. cum le influenteaza viata. vom face un training preliminar, cu ajutorul unui arhitect si sociolog vom cerceta intii zona. ulterior vom face inregistrari cu oameni. partea importanta se va desfasura pe teren, in oras, in parc.

2) Ce urmaresri sa obtii prin  atelier?

B.L:E un tip de investigatie care e interesat de experientele celorlalti, de istoriile lor orale. abia dupa aceasta faza de explorare, scriitorii vor fi invitati sa produca un text-filtru pornind de la informatiile culese. nu vom renunta nici la inregistrari, ele vor fi ulterior transcrise si arhivate

3) Tu esti un cunoscut scriitor douămiist. Ar putea fi util si scriitorilor tineri? 
B.L. Mai degraba faptul ca folosim o metoda de sondare in teren ar putea fi interesant pentru ei, si ca incercam sa lucram cu bazine de informatii nu strict literare, ci de urbanistica, arhitectura, fotografie - toate astea aduse in text

4.Ce public astepti sa vina la atelier?


B.L.: in 22 august vom avea o prezentare a rezultatelor proiectului, in care participantii isi vor povesti experientele si vor prezenta niste texte. de asemenea, pe parcursul proiectului, daca vor urmari pagina de facebook a evenimentului, vom proiecta niste filme la atelier deschis pe tema arhitectura-locuire.important, cei care doresc sa participe nu trebuie sa fie neaparat tineri scriitori, desi ne bazam si pe ei, pot fi si studenti la arhitectura, istorie sociologie, arte, spre exemplu. Doritorii de a lua parte îi rugăm sa trimită CV-ul și o scurtă scrisoare de intenție la adresele: nyktheus(a)yahoo.de și vladimir(a)oberliht.org.md pâna la data de 2 august 2014. vor fi selectate 6-8 persoane

Bogdan Lypkhan vine la Chisinau si va sustine un atelier. Inscrieti-va!!!

SPACES: CENTRUL CIVIC al CHIȘINĂULUI – un parc pentru comunitate / Atelier de istorie orală cu Bogdan LYPKHAN | Workshop of oral history with Bogdan  LYPKHAN, 5-22 august 2014

IMG_4972_edit_web
- – – scroll down for English version – – -
RO
– – – – -

CENTRUL CIVIC al CHIȘINĂULUI – un parc pentru comunitate
Atelier de istorie orală cu Bogdan LYPKHAN
5-22 august 2014
în parc (intersecția străzilor Sf. Andrei cu I. Zaikin), Chişinău
harta
Atelier Public
În perioada 5-22 august 2014 Asociația Oberliht organizează Atelierul de istorie orală ce își propune să investigheze relația ’’om-structură urbană’’ pornind de la cazul concret al Parcului ce se află la intersecția străzilor Sf. Andrei și Iv. Zaikin periclitat în urma noilor planuri de sistematizare ale orașului, care prevăd din anii ’70 construcția Bulevardului D. Cantemir. Proiectat de inițiatorii săi ca soluție miracol la creșterea importantă a fluxului de automobile, acest bulevard în realitate intenționează să distrugă ce mai rămîne din partea istorică a Chișinăului și memoria trecutului său.
Atelierul de istorie orală, susținut de scriitorul Bogdan LYPKHAN, va angrena în cercetare un grup de scriitori emergenți care să interacționeze cu locuitorii zonei, să dialogheze cu ei, iar în urma acestui contact să producă texte-filtru (eșantion/martor) despre experiențele acestora de locuire (memorie afectivă, memorie istorică, memorie colectivă, etc.), surprinzînd influența complexităţii structurii urbane asupra vieții umane.
Atelierul propriu-zis va consta într-un training preliminar realizat de Bogdan LYPKHAN în colaborare cu un sociolog și un arhitect din Chișinău.
În fazele ulterioare participanţii vor merge pe teren pentru a colecta istorii orale ale locuitorilor zonei iar înregistrările vor fi transcrise în vederea preparării unui text-filtru.
Doritorii de a lua parte îi rugăm sa trimită CV-ul și o scurtă scrisoare de intenție la adresele: nyktheus(a)yahoo.de și vladimir(a)oberliht.org.md pâna la data de 2 august 2014
Pentru intrebări ne puteți contacta la 022 286317.
PROGRAM
5 august – prezentarea intenţiilor atelierului; metode de investigaţie ale istoriei orale, abordări, discuţii preliminare asupra metodologiei de lucru (Bogdan LYPKHAN)
6 august – recunoaşterea terenului / tur ghidat (Mariana ȘEREMET)
7 august – tur ghidat: lectură sociologică a straturilor oraşului (Vitalie SPRÎNCEANĂ)
8 august – abordări din fotografia clasică în ceea ce priveşte spectrul social (August Sander, Lewis Hine etc.)
9-14 august – înregistrări pe teren
15 august – discuţii despre experienţele de înregistrare, rezultate parţiale ale investigării
16-19 august – transcrieri de texte
20-21 august – producţie de texte-filtru pe baza materialului cules
22 august – prezentarea şi discutarea textelor produse / rezultatele atelierului (discuţie cu toţi participanţii)
Bogdan LYPKHAN este poet, prozator, curator.
Autor al volumului Fuck Tense (2010, cdpl).
Este preocupat de teorii ale imaginii fotografice, filosofie, arhitectură, artă contemporană, ocultism & doctrine orientale, mişcări sectare, cultură psihedelică, spaţiul sovietic şi postsovietic.
‘participare’ gratuită
Acest eveniment face parte din proiectul SPACES: CENTRUL CIVIC al CHIȘINĂULUI – un parc pentru comunitate: http://chisineu.wordpress.com/proiecte/ccc-parc-comunitate/
- – -
Acest eveniment este parte a programului de rezidență CHIOȘC organizat în cadrul proiectului SPACES al Uniunii Europene. Proiectul SPACES este finanțat de Uniunea Europeană prin intermediul Programului Cultural pentru Parteneriatul Estic. Adițional proiectul este susținut de Fundația Culturală Europeană.

60_years_formatsrgb_ecf_60_combi

Share this:

 
 
 

vineri, 25 iulie 2014

perioada cea mai frumoasa e cand scrii la o carte si cea mai tampita dupa ce ai publicat-o.
"am nevoie de un mediu ostil
ca să mă dezvolt
caut o voce
matură și eficientă
discursul critic îmi face greață
ma supun la nesfârșit
aceluiași interogatoriu
cum să trec de forțele de ordine
cum să mă lamentez mai tare"
[Domnica Drumea, din volumul vocea]

joi, 24 iulie 2014

Daca ar fi sa alegeti cateun singur poem din fiecare carte de poezie de debut, aparute anul trecut sau anul acesta, care ar fi acestea?
Bistrita! Ce oras minunat!
Marius Mitea mi-a trimis o scrisoare care a venit intr-o luna.
In 23 iunie, am trimis doua plicuri cu carti. Unul in Spania si unul in Rep. Moldova. In Spania a ajuns in 1 iulie. In Rep. Moldova, ieri....! Cu plicul rupt.

„Pijeat“ şi „zgomot alb“

Un articol de Ştefan Baghiu
Florentin Popa, Trips, heroes & love songs, Casa de Editură Max Blecher, Bucureşti, 2013, 67 p.

Răfuielile recente între autorii milenarişti au câteva concretizări ce merită urmărite. Pentru că avem astăzi două tipuri de neo-avangardă (similare în comportamentul public caustic – mă refer mai ales la reţelele de socializare). Una de „grup“, CANONUL (anti-Establishment, propunând tutelar o mai mare atenţie la „cum“ şi „ce“ se permite în literatură) şi una de „scriitură“ în cercul poeţilor publicaţi de „Casa De Editură Max Blecher“. Comunicarea dintre cele două spaţii este la fel de antrenantă ca rubricile unei reviste unu. Vlad Drăgoi, Matei Hutopilă, Florentin Popa – şi nu numai – dintre tinerii neo-avangardişti autohtoni – şi Nicolae Avram sau Ovidiu Nimigean dintre seniorii „dark“ ai poeziei româneşti sunt numele cele mai sonore publicate în ultimii ani la „Max Blecher“.
Proiecte avangardiste
Dintre aceştia (cine va citi volumele, va găsi direcţia comună), Florentin Popa este „cel mai tânăr dintre noi“ (cum odată îl prezenta revista unu pe Bogza, „noi“ fiind avangardiştii Roll, Pană etc.). Debutul său din 2013, Trips, heroes & love songs a generat – deşi cu o receptare critică şi publică, în acelaşi spirit avangardist, aproape insesizabilă – câteva semne de întrebare în discursul critic autohton: în ce măsură publicul românesc de poezie şi critica literară românească au deschidere pentru experiment? Subsolul întrebării arată, de fapt, astfel: în momentul în care apare un autor ca Florentin Popa (deşi venirea sa este anunţată în ultimele două decenii, dacă nu de Acosmei, Nimigean, Andriescu, de Gherguţ sau Drăgoi – deşi între aceşti autori există diferenţe majore), discuţia părăseşte flagrant conţinutul cărţii pentru a contextualiza mişcările lumii literare şi pentru a crea o discuţie despre gustul „românesc“ pentru poezia experimentală. Ca şi cum acest angrenaj (lumea literară românească) ar fi dator să-şi supravegheze paşii şi să-şi cunoască viitorul. De aici şi discuţia despre inovaţie (mersul literaturii, evoluţia ei formală). Ciudat, pentru că, în afara unei voci speficice construite în jurul unui oarecare principiu langue verte (semn de inovaţie poetică a limbajului?) şi de momente haute couture „9 GAG“, Florentin Popa este un poet modest. Este cunoscut de altfel faptul (trece drept clişeu astăzi) că avangarda produce o literatură alternativă în totalitatea ei: implicit, astăzi, tributară coolness-urilor.
Nu ştiu cât de relevante sunt deocamdată în receptarea literară românească, însă aceste reflexe sunt vizibile şi în atitudinea internautică a tinerilor poeţi. În măsura în care Facebook-ul şi reţelele de socializare au devenit noile tiparniţe ale periodicelor altădată plasate atent în căsuţele poştale ale oamenilor cu funcţii importante, cred însă că timeline-urile unor Matei Hutopilă, Florentin Popa sau Vlad Drăgoi (după vechea logică a blogurilor – alterată astăzi şi, în acelaşi timp, ajustată de fluxul masiv specific Facebook-ului) au devenit noile rubrici unu, Urmuz etc. Aici, dorinţa de afirmare ca „băieţi teribili“ ai poeziei depăşeşte proiectul literar – reflex, din nou, avangardist. Din această inerţie cool nu poate ieşi nici prezentarea autorului. Asistăm la o reiterare pe toate planurile a avangardei istorice. Şi nu propun această optică pentru a submina programul actual al celor câţiva autori tineri care practică acest jackass literar (cum numea Alex Goldiş fenomenul într-o intervenţie la Nepotu’ lui Thoreau, vorbind despre Drăgoi – al cărui volum, Metode, reprezintă superlativul formulei), ci încerc să trasez un cerc vicios: în lupta cu formulele, poezia însăşi este adesea sacrificată pentru a lăsa loc originalităţii.
Inovaţia
Mihail Vakulovski observa într-un articol în Tiuk acest caracter diferit al poeticii lui Florentin Popa: „Limbajul lui e direct, necenzurat, foloseşte foarte mult oralitatea, dar şi terminologia noilor tehnologii, de care bunicii şi chiar şi părinţii noştri poate că nici n-au auzit“. E cu adevărat greu să citeşti volumul lui Florentin Popa fără a fi încercat de senzaţia constantă de exerciţiu performativ, de poezie scrisă pentru a fi citită ca stand-up. Atât de insistentă este vocea autorului, încât produce efectul unui spectacol de post-ironie, extrem de bine ancorat în post-uman şi cinism: „la câmpina-n gară miroase-a pijeat/ şi miroase şi când eji dân gară/ în sala sterilă, doctorii în ’alat –/ tot miros dă pijeat, dă dai maţi afară“, „lumea va fi plină dă bulgari tonţi şi cu cuaili mari ca dă bivol aşa e bulgarii tonţi/ şi cu cuaili mari ca dă bivoli“. Ciudat însă, aceste momente de o remarcabilă îndrăzneală (aici nu văd semnul inovaţiei, ci al specificităţii), sterile poetic, sunt alternate de câteva momente de poetizare forţată. Aici este cu adevărat greu pentru cititor să facă diferenţa. Anume, funcţionează aceasta ca un meta-sistem, sau avem în faţă simple scăpări şi supralicitări poetice? – „sunt fluturi înţepeniţi visând sub sticla groasă de ceas“, „moartea o să te răstoarne pe canapea/ făcându-şi poze cu blitz orbitor în baie“, „am cărat o oglindă de un metru/ cu ramă dă bronz zejde străzi prin oraş/ orbind trecătorii aprinzând involuntar ţigările pensionarilor/ jucând şah de pe balcoane alăturate“. Până la final, densitatea volumului, acoperită de limbajul ludic şi parodic, îşi spune cuvântul: poezia este redusă la simple momente argheziene descriptive şi la construirea unui spaţiu diform, eclectic şi relativizat (oglinda internetului). Marius Conkan vorbea în România literară despre „Limbajul nou al poeziei“ (titlul cronicii) şi despre o „reinventare a limbajului“, însă mă tem că aceste mici artificii (distanţarea discursivă, jocul argotic şi anacolutul intenţionat) ar produce efectul poetic doar în măsura în care poetica ar avea nevoie de ele. Asta de nu cumva Marius Conkan se întreabă dacă există gândire înaintea limbajului.
Volumul curge, de altfel, în singura coerenţă posibilă. Zapările în imaginar sunt intens metaforizate, reluările în imaginar sunt forţate, iar personajele din poeme sunt stilizate mereu cu vigilenţa 4chan. Altfel, structura postmodernă e pe cai mari: deconstrucţia poemului, încălcarea convenţiilor discursive, lumea inter-conectată. Însă tare cred că apetitul unor critici pentru ce e nemarcat în poezia română găseşte adesea resurse de interpretare în zone tricky. Pentru că, atunci când e savuros, Florentin Popa spune bancuri în graiuri, iar atunci când devine serios, se pierde în metafore (dintre care cea mai perdantă ţine de laitmotivul „zgomotului alb“, care revine obsesiv de fiecare dată când poetul nu reuşeşte să „inoveze“ ceva în limbaj pentru a exprima ce simte). Momentele bune (introspecţii, peisajele din Mănăştur, invocări ale memoriei) nu reuşesc însă să contrabalanseze amalgamul, pe cât de seducător, pe atât de expeditiv. Pentru că nimeni nu îşi doreşte să dispună de potenţialul şi vigoarea lui Barbu (observaţia Teodorei Dumitru în Cultura), dar poezia să îl înfăţişeze ca pe un Roll.
În logica volumului lui Ion Buzu (cu poemul magistral Jaluzele – şi cam atât de capul lui), Trips, heroes & love songs putea să se intituleze fără probleme Fiinţe perfecte şi să conţină un singur poem. Maxim două, trei – fie. Vocea poetului e de pe acum recognoscibilă ca a comentatorilor sportivi TVR, iar conţinuturile, aşijderea.

Poem de Alexandru VAKULOVSKI

Terrorussia

îl cheamă strelkov igor ivanovici:
V-am avertizat să nu zburaţi pe „cerul nostru”.
Iată şi un video ce demostrează căderea păsării.
Mai sunt informaţii despre un alt avion, probabil SU
zilele trecute au fost doborâte câteva avioane
câteva
nici măcar nu se ştie numărul
pentru că e război
deşi
zi de zi auzim
ar putea începe războiul
acum ar putea începe războiul
războiul a început deja demult
aviatorii ucraineni morţi zilele astea
nu mai pot confirma
cum nu pot confirma nici
morţii ruşi
morţii ucraineni
morţii de pe o parte sau alta
nu pot confirma războiul nici bătrânii
femeile şi copiii
morţi
nu pot confirma războiul
civilii morţi
pe strelkov igor ivanovici îl cheamă de fapt
ghirkin
nu-i pot pomeni pe toţi morţii
sunt prea mulţi
doar ieri
în avionul doborât
de cei ce se laudă că aduc pacea
erau 298 de oameni
oameni cu vise
treburi
pasiuni şi viaţă
olandezi
americani
tailandezi
germani
malaezieni
francezi
indonezieni
britanici
belgieni
filipinezi
neozelandezi
australieni
canadieni
chiar şi un român
Andrei Anghel
de parcă
ar conta
visele lor s-au amestecat
cu resturile avionului doborât
de un BUK
îi pomenim la grămadă
ca la cimitirele cu gropi frăţeşti
presa rusă: rudele victimelor nu se gândesc cine i-a omorât
nu contează
dar să-l pomenim pe strelkov igor ivanovici ghirkin
care crede că cerul e al lui
strelkov care spune că avionul era cu cadavre
el a mai văzut astfel de avioane
în Cecenia
Georgia
Transnistria
prea tare mirosea
a cadavre
zice el
ca să fi fost oameni vii
era un avion cu cadavre
ieri presa rusă se bucura
că au mai doborât un avion ucrainean
era bucurie
aplauze
iar cei de la graniţă
filmând cu telefonul
exclamau:
krasota
avionul ucrainean
era de fapt malaezian
presa rusă:
poate totuşi ucrainenii l-au doborât
putin: de vină e Ucraina
la ei a picat
presa rusă: ucrainenii au vrut să-l
doboare pe putin
deja ne-am obişnuit cu asta
putin luptă cu America
avioanele cad în Ucraina
în Rusia mor doar cei liberi
Valeria Novodvorkaia v-ar
spune
dar deja au îngropat-o
primele imagini sunt pe dos
e paşaportul unui copil zâmbind
Van Keulen Allard Tomas
născut în 1997
uhu
râd ruşii beţi şi îndobitociţi
la graniţă
krasota
putin trimite o bombă
apoi condoleanţe
minciuni şi ameninţări
Van Der Mer Sophie Charlotte
născută în 2001
Sanjid Singh Sandhu Jijar Sindh
născut în 1973
ei
fură cardurile celor omorâţi
încearcă să scoată banii de pe
conturi
morţii
sunt trofee
Joep Lange

Glenn Thomas

Lucie van Mens

Jacqueline van Tongeren
Neeltje Tol


John Alder
Liam Sweeney
un bebeluş zdrobit pe arătură

Cor Pan a postat “Mind your step, mind your step”
în caz că dispare, să-l vedeţi acum - a scris el şi
a făcut o poză avionului
o ultimă poză cu un copil malaezian în avion
la faţa locului
teroriştii jefuiesc cadavrele
ca în 45
doar că nu mai cer ca atunci:
davai ciasî
cei care scriu acum terrorussia
au dreptate
criminalii duc cutia neagră tot la Moscova
ne aşteptăm să posteze imaginile şi filmele
de pe telefoanele morţilor
urmele se şterg
al cui e cerul?
expresia liber ca pasărea
cerul a căzut
cade
continuă să cadă
experţii OSCE
cu Kalaşnikov-urilele în coaste
adună probele
nu se trage în ei
doar împrejur
în Lugansk
azi
18 07 2014
au fost ucişi 44 de
oameni
215 sunt răniţi
Andrei Kuraev: Chiar acum Patriarhul Kirill a spus: „Acum, când zbori cu elicopterul de la Moscova în Serghiev Posad, vezi cât de multă pădure e sub tine”. Iar moartea celor 300 de oameni din cerul peste spaţiul canonic al Bisericii Ortodoxe Ruse, desigur că nu s-a reflectat nicicum în discursuri şi-n ordinea sărbătorii
la noi tună
în Ucraina
fulgeră
stau la 80 km de mare
dar anul ăsta nu voi ajunge acolo
acolo terrorusia aduce pacea cu rachete
când aud bubuituri
nu ştiu ce se întâmplă
sunt artificii la Purcari
sau
a început tirul
terrorosiei
din transnistria
războiul ne priveşte
direct în faţă
chiar dacă noi
încă avem visuri
avem planuri
câmpul de grâu şi de
floarea soarelui
s-a umplut de cadavre
în grădini
printre roşii
porumb
pe acoperişuri
pe asfalt
cadavre
bucăţi de cadavre
presa rusă: ce căutau păsările exotice în avion?
în reţelele de socializare
morţii sunt
încă vii
nu mai vreau artificii
telefoanele lor
sunt la ucigaşii
ce rapid trec graniţa  în
terrorussia cu
rachetele BUK
două tricouri cu inimă
unul alb
altul negru cu
i love amsterdam
un mercenar
cu o jucărie de pluş într-o mână
în alta
c-un kalashnikov
în plin doliu
moartea nu se încheagă
ea se răspândeşte
în Ucraina ca cerneala-
ntr-un
pahar cu apă
ei spun că cerul e al lor
kaghebişti şi puşcăriaşi
trimişti de terorussia
în Ucraina
strelkov scrie chiar acum:
mi-ar mai trebui câteva divizii de artilerie şi măcar douăzeci-treizeci de tancuri...
cu astea, dar şi cu Adevărul şi Dumnezeu, ar fi mult mai uşor să luptăm...
da, vei lupta şi cu Dumnezeu
cât e cerul de mare
nu putem să-i pomenim pe toţi morţii
îi pomenim însă pe ei:
strelkov igor ivanovici ghirkin
aleksandr borodai
putin
lavrov
igor bezler-bes
puşcăriaşi eliberaţi la măcel
criminali de rând
mercenari
veţi plăti şi în cerul ce nu e al vostru
chiar sau mai ales
dar
înainte de asta:
pe pământ
 
Foto: ultima fotografie postată de Cor Pan
Poemul lui Alexandru Vakulovski l-am preluat de pe blogul sau: vklvsk.blogspot.com

miercuri, 23 iulie 2014


Alexandru Muşina. Supravieţuitorul


Radu VANCU

Absolvire, promoţia 2000, Litere, BV

Alexandru Muşina este, n-am nici o îndoială, cel mai tenace & vital supravieţuitor pe care l-am cunoscut. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţa detaliului că boala l-a ucis la 59 de ani neîmpliniţi; adevărul e tocmai pe dos: în logica obişnuită şi crudă a lucrurilor, Alexandru Muşina ar fi trebuit să se lase răpus de leucemie la 26 de ani, în 1980. Boala era atunci în stare terminală, şi e uşor de înţeles că nu exista nici un tratament plauzibil pentru leucemie în România anilor ’80. Însă voinţa lui Alexandru Muşina a fost, încă de atunci, mai puternică decît logica obişnuită şi crudă a lucrurilor – şi boala a fost depăşită fără ca medicii să aibă vreo explicaţie pentru asta. Explicaţia mea, naivă poate (dar nici medicii n-au una mai bună), e că l-a ţinut în viaţă, de la 26 de ani la 59, credinţa lui în poezie & voinţa îndîrjită de a scrie (a scris, literal, pînă în ultima clipă). Nu degeaba una dintre cărţile lui se cheamă Supravieţuirea prin ficţiune! Aşadar, Muşina nu doar că n-a fost răpus de boală, dar i-a rezistat vreme de 33 de ani. (Număr suspect de mistic, aşa-i.) A furat morţii 33 de ani – ba chiar a făcut-o strălucitor, debordînd de o vitalitate superioară tuturor celor din jur, făcîndu-şi cu încrîncenare paradis din anii de boală infernală. Un paradis cu durată limitată, cum e cel din splendidul poem de mai jos (şi cum e cel al vieţilor noastre, să nu ne îmbătăm cu apă rece), o „ultimă promoţie a lui Dumnezeu”, cum spune – un paradis de consum, ba chiar de unică folosinţă, dar nu mai puţin un paradis:


În pădure


Mă plimb prin pădure. Un muzeu ultramodern;

Am cea mai sofisticată instalaţie de climatizare

Şi cea mai trendy muzică de fond:

Parfum de brad, de pin, de iasomie,

Susur de pîrîu, bîzîit de albine, ciripit de păsărele.

Lipsesc doar plăcuţele de pe copaci.

E-o după-amiază de 5.000 de euro.

Şi nu mă costă nimic. E ultima

Promoţie a lui Dumnezeu, înainte ca preţurile

Să sară în aer. Într-o poiană:

O căprioară cu puiul ei. Cînd mă văd,

O iau la fugă, la fel ca-n desenele lui Walt Disney,

Ca-n filmele de pe „Discovery” sau „Animal Planet”.

Ciupercile – hribi, urechiuşe, bureţi, mitărci –

Sînt bonus. (Trebuie doar să te apleci şi să le culegi.)

La fel şi apa de la izvor, zmeura de pe marginea potecii,

Alunele, merele sălbatice, boabele de scoruş.

Sînt singur. Nici un ghid, nici un paznic,

Nici un alt vizitator. E mai bine aşa.

Pot să mă plimb în linişte. E ultima

Promoţie a lui Dumnezeu, înainte

Ca muzeul să fie închis. Şi-n locul lui

Să se deschidă un supermarket, iar preţurile

Să urce pînă la cer.

Îi sînt recunoscător poeziei că i-a dat lui Alexandru Muşina aceşti 33 de ani extra; şi îi sînt recunoscător lui că a ştiut să-i facă, pentru el şi pentru toţi cei din jur, super. Viaţa & scrisul lui, aşa cum le înţeleg eu acum, sînt o fabulă exemplară despre supravieţuirea prin poezie. Fără de care literatura ar fi iremediabil sărăcită.

* * *

În general, convorbirile mele telefonice se încheie în două-trei minute, chiar şi cu oamenii cei mai dragi. Numai cu doi prieteni mi s-a întâmplat să vorbesc adesea la telefon mai mult de o oră: cu Mircea Ivănescu şi Alexandru Muşina. Dacă pe cel dintâi îl sunam aproape întotdeauna eu, cel din urmă mă suna mai mereu el: „Salut, Alexandru Muşina la telefon, ce mai faci?”, şi urmau zeci de minute în care ironia lui mordantă şi tonică metaboliza informaţii despre bârfa literară, psihologia cuplului, pediatria & psihologia infantilă (aplicate pe Sebastian, normal), bancuri cu porcuşorul agresiv & isteric, neuroştiinţe (era entuziasmat de clusterele de neuroni-oglindă care generează senzaţia de Dumnezeu, de exemplu), iar bârfă literară etc. Vorbea la telefon cu pofta cu care, în alte veacuri, scriitorii mari scriau epistole enorme. Fără el, telefonul meu redevine iar un instrument de comunicare plicticos – eficient, dar telegrafic.

Am ştiut imediat ce l-am citit că e un poet pe care-l voi reciti recurent. Iar acum ştiu că e unul dintre cei mai puternici (în sensul lui Bloom) patru-cinci poeţi optzecişti – alături de Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin şi Ion Stratan; şi că, pe lângă forţa per se a poeziei sale, e şi unul dintre cei mai influenţi. De o influenţă tripartită, aş spune.

Mai întâi, e influenţa propriu-zisă a poeziei – cinismul visceral douămiist îşi are antecedenţa majoră în cinismul hipersentimental al textelor lui Muşina (cu diferenţa tot majoră că, în vreme ce tinerii au un mood complet antilivresc, poezia lui Muşina admite intertextul şi inserţiile livreşti).

Apoi, e influenţa gândirii lui teoretice asupra poeziei. Cele două propuneri conceptuale importante ale lui Muşina sunt „poezia cotidianului” şi „noul antropocentrism”. Dacă cea din urmă n-a prins (era cam preţioasă), cea dintâi s-a generalizat, devenind chiar aproape ubicuă, la fel ca şi „poezia realului” a lui Mircea Cărtărescu, aşa încât paternitatea conceptelor s-a pierdut, ca în fenomenele de folclorizare. Însă, oricât de folclorică ar fi cultura română postmodernă (şi e), e totuşi important să ne amintim că, de fapt, terminologia cu care receptăm poezia optzecistă e forjată de doi poeţi: Alexandru Muşina şi Mircea Cărtărescu.

În fine, e şcoala de poezie Muşina, din care au ieşit două generaţii remarcabile de poeţi: la începutul anilor 90, poeţii Pauzei de respiraţie – Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu; apoi, la sfârşitul primului deceniu post-2000, debutanţi de top precum Andrei Dósa, Bogdan Coşa sau Vlad Drăgoi. Spune enorm despre un poet faptul că a putut fi seminal, la distanţă de două decenii, pentru generaţii poetice foarte diferite între ele.

Avem aşadar în Alexandru Muşina un poet puternic, cu o gândire teoretică influentă pe termen lung, şi şef de şcoală poetică (sau mai degrabă de şcoli poetice). Ce-ar fi de făcut pentru capitalizarea unui legat de asemenea portanţă?

Mai întâi, e nevoie ca o editură puternică să-i scoată opera poetică. Toată. N-ar fi prea costisitoare, în fond e vorba de un singur volum mai zdravăn, însă ar pune în circulaţie o poezie a cărei energie mai poate influenţa generaţii succesive de tineri poeţi. Apoi, tot o editură puternică (ideal, aceeaşi) să-i scoată o ediţie, nu neapărat completă, a eseurilor & epistolelor – care şi ele mai pot fi seminale. În sfârşit, de vreme ce se vede acum cât de fertile au fost la Braşov masteratele de scriere creatoare ţinute de un poet puternic, universităţile s-ar putea lăsa convinse să primească poeţi ca profesori de scriere creatoare, pe modelul american. Nu ca profesori de istoria literaturii, subliniez – ci ca profesori de scriere a acesteia. Ar putea fi o mişcare esenţială pentru viitorul imediat al literaturii române.

Şi, când te gândeşti că toate influenţele astea esenţiale sunt opera unui om pe care ieşirea din tinereţe l-a găsit bolnav ca Iov, un om care a scos din boala lui atâta forţă & atâta vitalitate, îţi vine să spui, aidoma în Halima, că povestea lui exemplară ar trebui scrisă cu acul în colţul pleoapei, ca s-o ai mereu în faţa ochilor.

Eu ştiu că o voi avea. Şi că-i voi mulţumi cândva, faţă către faţă, ca un om cu prietenul lui, pentru asta.

* * *

Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară.

Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poeziei generaţiei ’80, alcătuită chiar de el (ajunsesem să o aşez cu credinţă căpătâi, cum cere un testament poetic), iar Budila Express dobândise până la urmă autoritatea de idol al triburilor mele interioare, alături de poeme ale lui Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, şi pe deasupra mai era şi unul dintre primii scriitori în carne şi oase pe care-i văzusem – în Sibiul din care ieşisem până atunci extrem de rar –, venit pesemne la diverse chestiuni literare organizate de revista „Euphorion”. În ce privea poezia lui, avusesem prin urmare prilejul să mă conving cu asupra de măsură că era şi inteligentă, şi strict necesară pentru cine voia să ştie ce se scrisese mai bun în România în anii din urmă; surpriza cea mare venea aşadar pentru mine dintr-o cu totul altă direcţie, şi, colac peste pupăză, mai era şi etajată – primo, exista cartea despre poezie suficient de inteligentă pentru ca Mircea Ivănescu însuşi s-o declare necesară; secundo, nu o scrisese vreun venerabil teoretician literar sau poetician anglo-saxon ori german, profesor celebru la vreo universitate legendară, cu acces nelimitat de nici o deficienţă sau indigenţă la cele mai bune biblioteci ale lumii, ci un poet optzecist, deci tânăr şi în blugi, din România anilor ’90, ţară în care şi bibliotecile, şi universităţile erau vraişte ca toate cele. Ba mai mult, autorul crezuse, se pare, că poate închide o discuţie despre poezia modernă după vreo doar două sute de pagini, cam cât arăta să aibă volumul. Ce mai încoace-încolo, era prima dată (cred că şi ultima) când mă îndoiam serios de judecata literară a Poetului. Am luat cartea lui Muşina, am citit-o ca pe un roman de la o copertă la alta şi, melodramatic vorbind, modul meu de a înţelege poezia s-a schimbat definitiv.

La lectură, şocul major n-a fost unul aşa-zicând intelectual, legat bunăoară de clasificările „eului liric” propuse de Muşina (deja faimoase: eul hiperemic, eul aleatoriu, eul prezenteizat ş.a.m.d.). N-aveam, precum unii onorabili critici, prejudecata că poetul nu poate fi inteligent (iar dacă totuşi poate, atunci n-are voie), aşa că nu sagacitatea distincţiilor era uluitoare. Ce mă uimea era că nu puteam să-l identific pe Muşina-poetul în discursul lui Muşina-criticul; de unde venea forţa aceasta care-l făcea să se disimuleze atât de eficace, încât să nu simţi că se proiectează în una sau alta din cele zece „soluţii” ori „ipostaze ale eului inventate în poezia modernă”, cu toate subdiviziunile şi subclasificările lor („eul multiplu”, spre exemplu, ar avea „trei trepte: eul scindat, eul dedublat, eul multiplu” ş.c.l.1)? Cinismul tandru şi sentimental, dezabuzarea anticulturalistă, dar plurilingvă şi intertextuală, colocvialismul aproape prea bavard, dar irizat pe neaşteptate de concettisme sau de preţiozităţi scientiste, anarhismul ludic – cum anume puteau fi toate aceste mărci, atât de puternice în poezie, camuflate în discursul teoretic? Şi, dacă era limpede că se lăsau camuflate, dacă se lăsau trecute astfel sub tăcere – atunci nu cumva îşi puneau singure sub semnul întrebării vitalitatea şi validitatea?

Din naivitatea întrebărilor de mai sus se poate înţelege că era primul meu contact cu un creator contemporan tot atât de puternic ca teoretician şi critic pe cât era ca poet. Nu sunt mulţi, de altfel, în nici una dintre literaturile moderne, deşi, cel puţin în teorie, de la Baudelaire încoace orice poet ar trebui să aibă şi cromozomi de critic; altfel spus, toată lumea e de acord că un poet modern e de fapt un poet plus un critic, aflaţi într-o relaţie dacă nu de simbioză, atunci încalte de benignă fagocitoză. În teorie, cum ziceam; pentru că, în practică, puţini sunt cei care admit nu necesitatea, dar măcar posibilitatea polivalenţei necesare, cum ar fi zis un critic de tristă amintire (el însuşi, în acelaşi timp, romancier cum nu sunt mulţi după război – paradox al abjecţiei talentate cu care, cum ştim, epistolele muşiniene se luptă îndelung. Însă despre aceasta, ceva mai jos).

Am făcut această digresiune pentru a contextualiza cumva impresia puternică produsă de lectura celui de-al treilea Muşina – epistolierul vetrist, cu scrisorile lui de la Olăneşti2, umorale şi sarcastice cu metodă, reactive, dar şi bune conducătoare de reactivitate, producătoare adică de inflamări în presa literară şi, deseori, chiar dincolo de marginile ei, era diferit şi de malcontent-jemanfişistul poet optzecist, precum şi de eseistul al cărui redutabil cap teoretic inventase şi inventariase o paradigmă coerentă a poeziei moderne. Cel care, în prima serie de scrisori, se lua singur la mişto, prezentându-se autoironic şi autosarcastic drept un „fazan”, pentru ca apoi, în cea de-a doua, tot de capul lui, să se decreteze nimic mai puţin decât „geniu” (şi încă unul în vacanţă, adică „balnear”), se dovedea tot un ludic – însă, de data aceasta, unul cu care nu mai era de glumă.

Îşi făcea intrarea, aşadar, cel de-al treilea Muşina. După ce luase pe cont propriu sistematizarea formelor istoricizate ale poeziei moderne universale, se întorcea la vatră (unde altundeva decât în Vatra!) şi, expediind lunar câte o scrisoare din Olăneşti, staţiunea balneară în care îşi reîncărca periodic bateriile, autodeclarându-se un Gică Contra fără cauză (sau al tuturor cauzelor), se punea pe sistematizat literatura română de azi, mai exact viaţa literară contemporană – pentru că nu atât asupra literaturii în sine se exercită nervii lui critici (întrucât are, în mod evident, mai mult decât unul), cât asupra afacerilor literare, cu tot omenescul şi prea omenescul lor (aluzia la Nietzsche nu e câtuşi de puţin întâmplătoare; filosoful ştiinţei voioase e o prezenţă tutelară, invocată în aproape fiecare epistolă, iar ultima se încheie chiar cu un fel de envoi explicit ca o declaraţie de afiliere: „Nietzsche a devenit ‚filosof’ abia după ce şi-a dat demisia de la facultate; iar ce a scris mai valoros a fost prin tot soiul de… staţiuni. O conjuncţie fericită (deşi, paradoxal, sub semnul unei crude boli) a făcut să se nască şi epistolele mele către voi”3. E cu atât mai utilă proclamarea respectivei afinităţi elective, cu cât chiar şi cititorului atent poate să-i scape înrudirea de substanţă dintre cele două spirite, dată fiind acut marcata deosebire stilistică între pathosul declamativ şi tragic al lui Nietzsche, pe de o parte, şi arlechinada cu jerbe bengale de sarcasm a lui Muşina, pe de alta. În fond, însă, adică la nivel atitudinal, crezând cu aceeaşi fervoare în „Da-ul spus vieţii [literare, dar nu numai] chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale”, cum defineşte Nietzsche tragicul dionisiac în Ecce homo, Muşina se arată a fi de fapt un nietzschean ortodox, pe care un histrionism sarcastic îl determină să iasă în lume deghizat în Gică Contra).

Managementul afacerilor literare, deci, ar fi specialitatea principală a epistolelor lui Alexandru Muşina. Chiar dacă el pare să creadă că în epistole încetează să se gândească la afaceri şi descoperă „gândirea adevărată”: „De când sunt aici, mă odihnesc (realmente), ies din cercul infernal al afacerilor (doar pentru fazani – şi în filme, ca fazanii să-şi dorească să fie acolo – lumea oamenilor de afaceri e un Empireu) şi reîncep să gândesc. Cât de cât. Poate de-aia vă şi scriu: să nu pierd, să nu uit puţinele intervale de gândire adevărată din viaţa-mi de universitar şi – hai să mă dau mare! – de om de afaceri.”4. Însă managerul tot manager rămâne, ochiul lui închis afară înlăuntru se deşteaptă şi începe să vadă şi să judece tot… afaceri, doar că de data asta literare. Şi despre ce e, mă rog, dispus să cârcotească ochiul maliţios al lui Muşina? Păi, cam despre tot şi despre contrariul totului; aproape că nu există situaţie privitoare într-un fel sau altul la lumea literară care să nu fie demnă de supus atenţiei fenomenologului epistolier de la Olăneşti. Iată un inventar parţial: se discută tetrapiloctomic despre statutul ASPRO comparativ cu cel al USR, respectiv despre relaţia dintre cele două instituţii şi despre aplicarea riguroasă a modalităţilor de admitere a noilor membri; despre devalorizarea intelectualului/scriitorului, a învăţământului, a studiului, a cercetării, şi despre posibilitatea revalorizării lor; despre ethosul complicităţii în comunism şi în postcomunism; despre „brandul ‚Păltiniş & comp.’”, ca şi despre „principalul lui manager”, precum şi despre strategiile de marketare aferente; despre generaţia ’80 ca brand cultural, şi (bineînţeles) despre posibilităţile ei de marketare; ba chiar şi despre – ce grozăvie! – „o relectură, o revizuire a întregii literaturi române, în special a celei postbelice”, pe care managerul aflător în vacanţă balneară nu consideră necesar s-o producă el însuşi, ci cumpăneşte atent cui anume dintre criticii optzecişti ar fi preferabil să-i delege înalta responsabilitate (ca un manager eficient, cum altfel!); sunt luaţi în calcul, cu pharmakonice dozaje de pro şi contra (nu e prea sigur dacă maliţia sau aritmetica e cea răspunzătoare pentru  rezultatul în care, invariabil, iese deasupra contra), Alexandru Cistelecan, Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Virgil Podoabă, Ion Bogdan Lefter (declarat „marea dezamăgire”, întrucât fusese iniţial marea speranţă), Radu G. Ţeposu (luat în discuţie, bineînţeles, doar contrafactual), Ion Simuţ, Dan C. Mihăilescu (creditat cu cele mai multe şanse). Ce mai încoace-încolo, după cum se vede, Muşina face de unul singur cât o întreagă Curte de Conturi a afacerilor literare.

Sau, schimbând metafora finanţist-contabilă, dar rămânând în domeniul semantic al profesiunilor liberale, s-ar putea zice că, spre deosebire de eseul asupra poeziei moderne (şi, în general, de eseurile lui Muşina), epistolele lui tratează nu corpul poetic, metafizic, astral al literaturii, ci corpul fizic, social, al acesteia, fiindu-i cel mai bun administrator al sistemului imunitar, reactivându-i mecanismele de apărare faţă de agenţii patogeni. S-a văzut din înşiruirea temelor de discuţie că, în varianta ei epistolară, inteligenţa lui Muşina acţionează şi reacţionează întocmai după logica mecanismelor unui sistem imunitar: observă şi izolează corpurile străine; semnalează distrugerea propriului ţesut, precum şi celulele bolnave sau defecte; îşi pune monomerii la treabă în zonele cu simptome de „calor, rubor, dolor”; are reacţii prompte în faţa ameninţărilor externe (ciuperci microscopice, protozoare, paraziţi), ca şi interne (celule bolnave tumorale), ba chiar atunci când e nevoie îşi activează grandele autoironice şi secretă autoanticorpi. La rigoare, toate cele de mai sus sunt exemplificabile cu pasaje concrete din epistole.

Cu asemenea vocaţie de prădător sanitar (dacă tot se recomandă undeva drept spirit masculin, activ, „vânător”, nu feminin, „culegător”), nu-i de mirare că cea mai pasionat reiterată dintre pledoariile din epistole e, de departe, cea împotriva colaboraţioniştilor „lingecurişti”. Abia în aceste circumstanţe care implică treptele cele mai de jos ale abjecţiei se vede cât de pură şi dură poate fi fibra de moralist a lui Muşina, denudată de toate volutele şi horbotele ironice şi sarcastice, improprii în situaţie: „Ai turnat la Securitate, ani în şir, ca Paleologu, Doinaş, Caraion şi mai ştiu eu câţi alţii? Afară din cultură pe o perioadă! Lustraţie, stimaţi intelectuali, care aţi cere asta politicienilor, dacă nu v-ar fi frică să o începeţi chiar în ograda voastră! Drieu la Rochelle au fost mari scriitori? Da. Dar 30-40 de ani a[u] stat la fund, ca să nu mai ‚otrăvească’ tinerele generaţii. Apoi au fost reintroduşi în circuit, exclusiv datorită valorii estetice a operelor lor. Le strică lui Paleologu, Doinaş, Caraion & compania un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)? Dacă au valoare, vor fi ‚absolviţi’”5. Filipică de moralist sadea, într-atât de inflamat pentru cauză încât nu ţine să mai seducă; justă literă cu literă, însă tocmai de aceea garantat ineficientă pentru a-l aduce vreodată pe Muşina în poziţia de a putea legifera dintr-un post de decizie o asemenea lege a lustraţiei; de ce anume, e limpede – pentru că, folosind propria lui sintagmă, „ethosul complicităţii” funcţionează bine mersi şi-n postcomunism.

Post de decizie pe care, de altfel, contrar poate aşteptărilor, nu l-ar refuza, ba chiar se simte născut pentru el. „Observi că am cele mai bune idei pentru a face din România o ţară superprosperă (modelul meu e Elveţia).” Când citeşti o frază cum e aceasta, n-are cum să nu-ţi vină în minte delirul de grandoare al lui Nae Ionescu explicându-i lui Mihail Sebastian că a fost mandatat de Léon Blum să discute pactul cu germanii, şi încă în următorii termeni: „Eu le-am spus nemţilor: mă băieţi, trebuie să faceţi pact cu francezii. Altfel nu merge”6, sau cel al lui Camil Petrescu demonstrând, în faţa aceluiaşi Sebastian, „inevitabilele «camilisme». El, în locul lui Hitler, ar şti cum să zdruncine rezistenţa sovietică. (Ar arunca 5.000 de paraşutişti la Moscova, ca să provoace derută). El, în locul lui Antonescu, ar şti cum să ocupe cazematele ruseşti” ş.a.m.d.7. Izomorfia e izbitoare. Singura diferenţă dintre Muşina şi cei doi megalomani de mai sus e însă, vorba bancului, că optzecistul nu e megaloman – la el, acutele frazei sunt în secunda doi abandonate, lăsând loc unei piese bufe care deconstruieşte autoironic şi deriziv, ergo lucid, motivul iniţial: „Din păcate, nu vor fi puse în practică – ar fi prea simplu. Scârbos de eficient, de occidental. Împotriva ethosului tribului nostru. Noi credem doar în «n-a fost să fie», în «de-o fi să mor», în «niciodată n-o fost să nu fie cumva». Nu rezervaţie etnofolclorică (cum visează doamna academician Ispas), ci «Rezervaţie sufletească», «Parc tematic psihotic», asta ar trebui să facem în/din România”8. Spre deosebire de cei doi, care au humor şi umori, epistolierul are în plus şi umor de-a dreptul, inteligenţa lui posedă, cum ziceam mai sus, glande autoironice şi secretă autoanticorpi. De aceea, jucând deseori la limita firului de păr care desparte inteligenţa de ridicol, Muşina nu gafează absolut niciodată; şi tot de aceea e unul dintre puţinii hiperinteligenţi care nu te oboseşte, şi poate singurul „geniu” (balnear sau nu) haios.

Epistolele lui Muşina, aşa vorbăreţe şi mehenghi cum pot părea, camuflează eficient, şi cu atât mai delectabil, un moralist nietzschean pursânge. Sunt un soi de „Aşa grăit-a Gică Contra”, cu Olăneştiul pe post de Sils-Maria (dacă tot vrea Muşina să facă din România o Elveţie). Însă, ca să vorbim pe placul minţii de manager, nu ăsta e target-ul lor cel mai high; ceea ce reuşesc ele e să-l treacă pe Alexandru Muşina de pe lista foarte scurtă a celor mai importanţi cinci-şase poeţi optzecişti pe aceea, încă şi mai scurtă, a poeţilor care sunt mari în tot ce scriu.

_______
v. Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne, Chişinău, Cartier, 1997.

2 Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti), Chişinău, Cartier, 2006; idem, Scrisorile unui geniu balnear, Braşov, Aula, 2007.

3 Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 202

4 idem, p. 64.

5 idem, p. 52.

6 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 105-106.

7 idem, p. 356.

8 Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 163.



[Vatra, nr. 4-5/2014]

Trandafirii

Câțiva trandafiri încă înfloriți în plină toamnă în stradă. Copyright: Ecaterina Ștefan