La
început este mare şi largă şi cuprinde tot necuprinsul. Apoi, cu anii,
uşorii se atrag aidoma unor
polarităţi opuse, pragurile devin tot mai înalte, tocul ei se
zbîrceşte, balamalele ruginesc, canaturile ei se reduc pînă la
dimensiunea palmelor cu care îţi
ştergi lacrimile… Pînă la clipa cînd nu rămîne decît o broască şi,
conştient că nu mai ai cum trece, nu ceri decît privilegiul de a privi
prin ea, să vezi ce mai este acolo, dincolo… Dar cineva
zice : « Stop ! » şi pune un lacăt, şi bate capacul.
Un poem de Vitalie VOVC
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu