Mărturisire
---------------
Îi vorbeam fără șir, era atât de inocentă încât eram nevoit
să par mai cumsecade decât eram în realitate;
nu înțelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi
abia perceptibile -
asta m-a cucerit imediat în grădinița cochetă din fața casei cu etaj;
era o căldură apăsătoare,
țineam palmele deschise și-i simțeam greutatea ca pe a unei bile de plumb
în podul palmei.
Sunt scriși pe piatra de mormânt, îi spuneam, anul nașterii și al morții,
între ei - o liniuță: asta înseamnă viața;
abia am terminat să-i spun asta când un reflex al ceasului ei,
la o mișcare întâmplătoare a mâinii,
mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.
eram cu toții așezați la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilități, o atmosferă fastă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapițate cu piele, pe care ședeau și vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de față și injurii adresate celor absenți care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părți. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile și bărbații începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva cești, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toți tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniți și siniștri unii la alții. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe și a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puțin, înțelegându-ne tacit din priviri, la fel de lași, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic și am plecat la casele noastre
Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.
Am înțeles că e târziu și superfluu chiar dacă strălucirea aceea
mi-a ascuns poziția limbilor ceasului.
Am plecat și iată-mă aici, lângă tine, povestind.
(din antologia Poezia română actuală)
Text preluat de pe pagina de FB al lui Paul VINICIUS
să par mai cumsecade decât eram în realitate;
nu înțelegeam ce vroia să-mi spună sau să-mi transmită prin gesturi
abia perceptibile -
asta m-a cucerit imediat în grădinița cochetă din fața casei cu etaj;
era o căldură apăsătoare,
țineam palmele deschise și-i simțeam greutatea ca pe a unei bile de plumb
în podul palmei.
Sunt scriși pe piatra de mormânt, îi spuneam, anul nașterii și al morții,
între ei - o liniuță: asta înseamnă viața;
abia am terminat să-i spun asta când un reflex al ceasului ei,
la o mișcare întâmplătoare a mâinii,
mi s-a înfipt în ochi, a trebuit să tac.
eram cu toții așezați la masă, foarte protocolari, printre noi multe persoane importante, nenumărate amabilități, o atmosferă fastă, deci, greoaie, mobile masive, scaune înalte tapițate cu piele, pe care ședeau și vorbeam nimicuri, minciuni în special, complimente la adresa celor de față și injurii adresate celor absenți care, probabil, ne bârfeau pe noi în alte părți. Mâncam bine, cu o lăcomie caracteristică, femeile și bărbații începuseră deja să se privească insinuant-senzual, broboane de sudoare pudrau buza superioară a unora dintre noi. Când a intrat pasărea. Era o vrabie, intrase pe fereastra deschisă, a lovit cu trupul ei cafetiera, câteva cești, s-a izbit de oglinda mare de cristal, cât pe-aci era să-i lovească pe unii cu aripile peste obraz. A răsturnat vaza enormă cu garoafe. Noi toți tăceam ăst timp. Ne uitam încremeniți și siniștri unii la alții. Pasărea s-a mai zbătut câteva clipe și a zburat pe fereastră. Noi am mai stat puțin, înțelegându-ne tacit din priviri, la fel de lași, ne prefăceam că nu s-a întâmplat nimic și am plecat la casele noastre
Nici nu am clipit atunci, dar am contenit să vorbesc.
Am înțeles că e târziu și superfluu chiar dacă strălucirea aceea
mi-a ascuns poziția limbilor ceasului.
Am plecat și iată-mă aici, lângă tine, povestind.
(din antologia Poezia română actuală)
Text preluat de pe pagina de FB al lui Paul VINICIUS
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu