Revista Vatra

,,Cultura e finalitatea tuturor societăților" (Eugen Lovinescu)

Alexandru Muşina. Supravieţuitorul

Posted on iulie 22, 2014 by VATRA 

Radu VANCU

Alexandru Muşina este, n-am nici o îndoială, cel mai tenace & vital supravieţuitor pe care l-am cunoscut. Să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţa detaliului că boala l-a ucis la 59 de ani neîmpliniţi; adevărul e tocmai pe dos: în logica obişnuită şi crudă a lucrurilor, Alexandru Muşina ar fi trebuit să se lase răpus de leucemie la 26 de ani, în 1980. Boala era atunci în stare terminală, şi e uşor de înţeles că nu exista nici un tratament plauzibil pentru leucemie în România anilor ’80. Însă voinţa lui Alexandru Muşina a fost, încă de atunci, mai puternică decît logica obişnuită şi crudă a lucrurilor – şi boala a fost depăşită fără ca medicii să aibă vreo explicaţie pentru asta. Explicaţia mea, naivă poate (dar nici medicii n-au una mai bună), e că l-a ţinut în viaţă, de la 26 de ani la 59, credinţa lui în poezie & voinţa îndîrjită de a scrie (a scris, literal, pînă în ultima clipă). Nu degeaba una dintre cărţile lui se cheamă Supravieţuirea prin ficţiune! Aşadar, Muşina nu doar că n-a fost răpus de boală, dar i-a rezistat vreme de 33 de ani. (Număr suspect de mistic, aşa-i.) A furat morţii 33 de ani – ba chiar a făcut-o strălucitor, debordînd de o vitalitate superioară tuturor celor din jur, făcîndu-şi cu încrîncenare paradis din anii de boală infernală. Un paradis cu durată limitată, cum e cel din splendidul poem de mai jos (şi cum e cel al vieţilor noastre, să nu ne îmbătăm cu apă rece), o „ultimă promoţie a lui Dumnezeu”, cum spune – un paradis de consum, ba chiar de unică folosinţă, dar nu mai puţin un paradis:

În pădure

Mă plimb prin pădure. Un muzeu ultramodern;

Am cea mai sofisticată instalaţie de climatizare

Şi cea mai trendy muzică de fond:

Parfum de brad, de pin, de iasomie,

Susur de pîrîu, bîzîit de albine, ciripit de păsărele.

Lipsesc doar plăcuţele de pe copaci.

E-o după-amiază de 5.000 de euro.

Şi nu mă costă nimic. E ultima

Promoţie a lui Dumnezeu, înainte ca preţurile

Să sară în aer. Într-o poiană:

O căprioară cu puiul ei. Cînd mă văd,

O iau la fugă, la fel ca-n desenele lui Walt Disney,

Ca-n filmele de pe „Discovery” sau „Animal Planet”.

Ciupercile – hribi, urechiuşe, bureţi, mitărci –

Sînt bonus. (Trebuie doar să te apleci şi să le culegi.)

La fel şi apa de la izvor, zmeura de pe marginea potecii,

Alunele, merele sălbatice, boabele de scoruş.

Sînt singur. Nici un ghid, nici un paznic,

Nici un alt vizitator. E mai bine aşa.

Pot să mă plimb în linişte. E ultima

Promoţie a lui Dumnezeu, înainte

Ca muzeul să fie închis. Şi-n locul lui

Să se deschidă un supermarket, iar preţurile

Să urce pînă la cer.

Îi sînt recunoscător poeziei că i-a dat lui Alexandru Muşina aceşti 33 de ani extra; şi îi sînt recunoscător lui că a ştiut să-i facă, pentru el şi pentru toţi cei din jur, super. Viaţa & scrisul lui, aşa cum le înţeleg eu acum, sînt o fabulă exemplară despre supravieţuirea prin poezie. Fără de care literatura ar fi iremediabil sărăcită.

* * *

În general, convorbirile mele telefonice se încheie în două-trei minute, chiar şi cu oamenii cei mai dragi. Numai cu doi prieteni mi s-a întâmplat să vorbesc adesea la telefon mai mult de o oră: cu Mircea Ivănescu şi Alexandru Muşina. Dacă pe cel dintâi îl sunam aproape întotdeauna eu, cel din urmă mă suna mai mereu el: „Salut, Alexandru Muşina la telefon, ce mai faci?”, şi urmau zeci de minute în care ironia lui mordantă şi tonică metaboliza informaţii despre bârfa literară, psihologia cuplului, pediatria & psihologia infantilă (aplicate pe Sebastian, normal), bancuri cu porcuşorul agresiv & isteric, neuroştiinţe (era entuziasmat de clusterele de neuroni-oglindă care generează senzaţia de Dumnezeu, de exemplu), iar bârfă literară etc. Vorbea la telefon cu pofta cu care, în alte veacuri, scriitorii mari scriau epistole enorme. Fără el, telefonul meu redevine iar un instrument de comunicare plicticos – eficient, dar telegrafic.

Am ştiut imediat ce l-am citit că e un poet pe care-l voi reciti recurent. Iar acum ştiu că e unul dintre cei mai puternici (în sensul lui Bloom) patru-cinci poeţi optzecişti – alături de Ion Mureşan, Mircea Cărtărescu, Mariana Marin şi Ion Stratan; şi că, pe lângă forţa per se a poeziei sale, e şi unul dintre cei mai influenţi. De o influenţă tripartită, aş spune.

Mai întâi, e influenţa propriu-zisă a poeziei – cinismul visceral douămiist îşi are antecedenţa majoră în cinismul hipersentimental al textelor lui Muşina (cu diferenţa tot majoră că, în vreme ce tinerii au un mood complet antilivresc, poezia lui Muşina admite intertextul şi inserţiile livreşti).

Apoi, e influenţa gândirii lui teoretice asupra poeziei. Cele două propuneri conceptuale importante ale lui Muşina sunt „poezia cotidianului” şi „noul antropocentrism”. Dacă cea din urmă n-a prins (era cam preţioasă), cea dintâi s-a generalizat, devenind chiar aproape ubicuă, la fel ca şi „poezia realului” a lui Mircea Cărtărescu, aşa încât paternitatea conceptelor s-a pierdut, ca în fenomenele de folclorizare. Însă, oricât de folclorică ar fi cultura română postmodernă (şi e), e totuşi important să ne amintim că, de fapt, terminologia cu care receptăm poezia optzecistă e forjată de doi poeţi: Alexandru Muşina şi Mircea Cărtărescu.

În fine, e şcoala de poezie Muşina, din care au ieşit două generaţii remarcabile de poeţi: la începutul anilor 90, poeţii Pauzei de respiraţie – Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Marius Oprea şi Simona Popescu; apoi, la sfârşitul primului deceniu post-2000, debutanţi de top precum Andrei Dósa, Bogdan Coşa sau Vlad Drăgoi. Spune enorm despre un poet faptul că a putut fi seminal, la distanţă de două decenii, pentru generaţii poetice foarte diferite între ele.

Avem aşadar în Alexandru Muşina un poet puternic, cu o gândire teoretică influentă pe termen lung, şi şef de şcoală poetică (sau mai degrabă de şcoli poetice). Ce-ar fi de făcut pentru capitalizarea unui legat de asemenea portanţă?

Mai întâi, e nevoie ca o editură puternică să-i scoată opera poetică. Toată. N-ar fi prea costisitoare, în fond e vorba de un singur volum mai zdravăn, însă ar pune în circulaţie o poezie a cărei energie mai poate influenţa generaţii succesive de tineri poeţi. Apoi, tot o editură puternică (ideal, aceeaşi) să-i scoată o ediţie, nu neapărat completă, a eseurilor & epistolelor – care şi ele mai pot fi seminale. În sfârşit, de vreme ce se vede acum cât de fertile au fost la Braşov masteratele de scriere creatoare ţinute de un poet puternic, universităţile s-ar putea lăsa convinse să primească poeţi ca profesori de scriere creatoare, pe modelul american. Nu ca profesori de istoria literaturii, subliniez – ci ca profesori de scriere a acesteia. Ar putea fi o mişcare esenţială pentru viitorul imediat al literaturii române.

Şi, când te gândeşti că toate influenţele astea esenţiale sunt opera unui om pe care ieşirea din tinereţe l-a găsit bolnav ca Iov, un om care a scos din boala lui atâta forţă & atâta vitalitate, îţi vine să spui, aidoma în Halima, că povestea lui exemplară ar trebui scrisă cu acul în colţul pleoapei, ca s-o ai mereu în faţa ochilor.

Eu ştiu că o voi avea. Şi că-i voi mulţumi cândva, faţă către faţă, ca un om cu prietenul lui, pentru asta.

* * *

Prin 1997 – sau să fi fost deja 1998? –, pe când eram aşadar student în primul sau în al doilea an de facultate, Mircea Ivănescu mi-a recomandat Eseu asupra poeziei moderne, punându-mi, ca de atâtea ori înainte şi după aceea, exemplarul lui în braţe (adnotările tremurate, scrijelite cu creionul pe rama verticală a paginii sau pe pagina albă de la final, îmi arătau locurile unde mintea lui se oprise atentă – şi mă opream şi eu, încercând să ghicesc ce anume văzuse atât de semnificativ în pasajul subliniat cu o linie, uneori două sau, rarissim, trei; ghid mai bun de lectură nu cred să fi fost existibil) şi spunându-mi, ca niciodată până atunci, şi ca de foarte puţine ori ulterior: „Citeşte-o neapărat, e o carte inteligentă”. Ironia blândă cu care demantela de regulă orice construcţie teoretică despre poezie fusese, pentru întâia oară în anul scurs de când îl frecventam, dezactivată. Eram pe atunci un asiduu cititor de teorie literară, cedând aproape la fel de uşor voluptăţilor speculaţiei despre ficţiune ca şi ficţiunii propriu-zise, şi nu puteam să înţeleg reticenţa unui poet hiper-intertextual şi ultra-tehnicizat, ba chiar cândva redactor de carte al multor texte critico-teoretice publicate de editura „Univers”, faţă de tehnicalităţile teoriei literare, faţă de propoziţiile şi teoremele ei, care mie-mi păreau a promite piatra filosofală şi pe care el, în schimb, le numea, surâzând cu persiflajul lui de om bun ca pâinea caldă, „teorempe”. În economia întâlnirilor noastre, eseul lui Alexandru Muşina a fost, prin urmare, prima carte de teorie literară care nu numai că nu era o colecţie „scrobită şi factice”, cum zicea cineva despre textele unui scriitor francez, de „teorempe”, dar era chiar inteligentă şi, luându-mă după urgenţa cu care mi-o indicase şi-mi ceruse s-o citesc, de-a dreptul necesară.

Lui Alexandru Muşina îi citisem deja poemele din antologia poeziei generaţiei ’80, alcătuită chiar de el (ajunsesem să o aşez cu credinţă căpătâi, cum cere un testament poetic), iar Budila Express dobândise până la urmă autoritatea de idol al triburilor mele interioare, alături de poeme ale lui Mircea Cărtărescu, Ioan Es. Pop şi Cristian Popescu, şi pe deasupra mai era şi unul dintre primii scriitori în carne şi oase pe care-i văzusem – în Sibiul din care ieşisem până atunci extrem de rar –, venit pesemne la diverse chestiuni literare organizate de revista „Euphorion”. În ce privea poezia lui, avusesem prin urmare prilejul să mă conving cu asupra de măsură că era şi inteligentă, şi strict necesară pentru cine voia să ştie ce se scrisese mai bun în România în anii din urmă; surpriza cea mare venea aşadar pentru mine dintr-o cu totul altă direcţie, şi, colac peste pupăză, mai era şi etajată – primo, exista cartea despre poezie suficient de inteligentă pentru ca Mircea Ivănescu însuşi s-o declare necesară; secundo, nu o scrisese vreun venerabil teoretician literar sau poetician anglo-saxon ori german, profesor celebru la vreo universitate legendară, cu acces nelimitat de nici o deficienţă sau indigenţă la cele mai bune biblioteci ale lumii, ci un poet optzecist, deci tânăr şi în blugi, din România anilor ’90, ţară în care şi bibliotecile, şi universităţile erau vraişte ca toate cele. Ba mai mult, autorul crezuse, se pare, că poate închide o discuţie despre poezia modernă după vreo doar două sute de pagini, cam cât arăta să aibă volumul. Ce mai încoace-încolo, era prima dată (cred că şi ultima) când mă îndoiam serios de judecata literară a Poetului. Am luat cartea lui Muşina, am citit-o ca pe un roman de la o copertă la alta şi, melodramatic vorbind, modul meu de a înţelege poezia s-a schimbat definitiv.

La lectură, şocul major n-a fost unul aşa-zicând intelectual, legat bunăoară de clasificările „eului liric” propuse de Muşina (deja faimoase: eul hiperemic, eul aleatoriu, eul prezenteizat ş.a.m.d.). N-aveam, precum unii onorabili critici, prejudecata că poetul nu poate fi inteligent (iar dacă totuşi poate, atunci n-are voie), aşa că nu sagacitatea distincţiilor era uluitoare. Ce mă uimea era că nu puteam să-l identific pe Muşina-poetul în discursul lui Muşina-criticul; de unde venea forţa aceasta care-l făcea să se disimuleze atât de eficace, încât să nu simţi că se proiectează în una sau alta din cele zece „soluţii” ori „ipostaze ale eului inventate în poezia modernă”, cu toate subdiviziunile şi subclasificările lor („eul multiplu”, spre exemplu, ar avea „trei trepte: eul scindat, eul dedublat, eul multiplu” ş.c.l.¹)? Cinismul tandru şi sentimental, dezabuzarea anticulturalistă, dar plurilingvă şi intertextuală, colocvialismul aproape prea bavard, dar irizat pe neaşteptate de concettisme sau de preţiozităţi scientiste, anarhismul ludic – cum anume puteau fi toate aceste mărci, atât de puternice în poezie, camuflate în discursul teoretic? Şi, dacă era limpede că se lăsau camuflate, dacă se lăsau trecute astfel sub tăcere – atunci nu cumva îşi puneau singure sub semnul întrebării vitalitatea şi validitatea?

Din naivitatea întrebărilor de mai sus se poate înţelege că era primul meu contact cu un creator contemporan tot atât de puternic ca teoretician şi critic pe cât era ca poet. Nu sunt mulţi, de altfel, în nici una dintre literaturile moderne, deşi, cel puţin în teorie, de la Baudelaire încoace orice poet ar trebui să aibă şi cromozomi de critic; altfel spus, toată lumea e de acord că un poet modern e de fapt un poet plus un critic, aflaţi într-o relaţie dacă nu de simbioză, atunci încalte de benignă fagocitoză. În teorie, cum ziceam; pentru că, în practică, puţini sunt cei care admit nu necesitatea, dar măcar posibilitatea polivalenţei necesare, cum ar fi zis un critic de tristă amintire (el însuşi, în acelaşi timp, romancier cum nu sunt mulţi după război – paradox al abjecţiei talentate cu care, cum ştim, epistolele muşiniene se luptă îndelung. Însă despre aceasta, ceva mai jos).

Am făcut această digresiune pentru a contextualiza cumva impresia puternică produsă de lectura celui de-al treilea Muşina – epistolierul vetrist, cu scrisorile lui de la Olăneşti², umorale şi sarcastice cu metodă, reactive, dar şi bune conducătoare de reactivitate, producătoare adică de inflamări în presa literară şi, deseori, chiar dincolo de marginile ei, era diferit şi de malcontent-jemanfişistul poet optzecist, precum şi de eseistul al cărui redutabil cap teoretic inventase şi inventariase o paradigmă coerentă a poeziei moderne. Cel care, în prima serie de scrisori, se lua singur la mişto, prezentându-se autoironic şi autosarcastic drept un „fazan”, pentru ca apoi, în cea de-a doua, tot de capul lui, să se decreteze nimic mai puţin decât „geniu” (şi încă unul în vacanţă, adică „balnear”), se dovedea tot un ludic – însă, de data aceasta, unul cu care nu mai era de glumă.

Îşi făcea intrarea, aşadar, cel de-al treilea Muşina. După ce luase pe cont propriu sistematizarea formelor istoricizate ale poeziei moderne universale, se întorcea la vatră (unde altundeva decât în Vatra!) şi, expediind lunar câte o scrisoare din Olăneşti, staţiunea balneară în care îşi reîncărca periodic bateriile, autodeclarându-se un Gică Contra fără cauză (sau al tuturor cauzelor), se punea pe sistematizat literatura română de azi, mai exact viaţa literară contemporană – pentru că nu atât asupra literaturii în sine se exercită nervii lui critici (întrucât are, în mod evident, mai mult decât unul), cât asupra afacerilor literare, cu tot omenescul şi prea omenescul lor (aluzia la Nietzsche nu e câtuşi de puţin întâmplătoare; filosoful ştiinţei voioase e o prezenţă tutelară, invocată în aproape fiecare epistolă, iar ultima se încheie chiar cu un fel de envoi explicit ca o declaraţie de afiliere: „Nietzsche a devenit ‚filosof’ abia după ce şi-a dat demisia de la facultate; iar ce a scris mai valoros a fost prin tot soiul de… staţiuni. O conjuncţie fericită (deşi, paradoxal, sub semnul unei crude boli) a făcut să se nască şi epistolele mele către voi”³. E cu atât mai utilă proclamarea respectivei afinităţi elective, cu cât chiar şi cititorului atent poate să-i scape înrudirea de substanţă dintre cele două spirite, dată fiind acut marcata deosebire stilistică între pathosul declamativ şi tragic al lui Nietzsche, pe de o parte, şi arlechinada cu jerbe bengale de sarcasm a lui Muşina, pe de alta. În fond, însă, adică la nivel atitudinal, crezând cu aceeaşi fervoare în „Da-ul spus vieţii [literare, dar nu numai] chiar şi în cele mai străine şi mai dificile probleme ale sale”, cum defineşte Nietzsche tragicul dionisiac în Ecce homo, Muşina se arată a fi de fapt un nietzschean ortodox, pe care un histrionism sarcastic îl determină să iasă în lume deghizat în Gică Contra).

Managementul afacerilor literare, deci, ar fi specialitatea principală a epistolelor lui Alexandru Muşina. Chiar dacă el pare să creadă că în epistole încetează să se gândească la afaceri şi descoperă „gândirea adevărată”: „De când sunt aici, mă odihnesc (realmente), ies din cercul infernal al afacerilor (doar pentru fazani – şi în filme, ca fazanii să-şi dorească să fie acolo – lumea oamenilor de afaceri e un Empireu) şi reîncep să gândesc. Cât de cât. Poate de-aia vă şi scriu: să nu pierd, să nu uit puţinele intervale de gândire adevărată din viaţa-mi de universitar şi – hai să mă dau mare! – de om de afaceri.”⁴. Însă managerul tot manager rămâne, ochiul lui închis afară înlăuntru se deşteaptă şi începe să vadă şi să judece tot… afaceri, doar că de data asta literare. Şi despre ce e, mă rog, dispus să cârcotească ochiul maliţios al lui Muşina? Păi, cam despre tot şi despre contrariul totului; aproape că nu există situaţie privitoare într-un fel sau altul la lumea literară care să nu fie demnă de supus atenţiei fenomenologului epistolier de la Olăneşti. Iată un inventar parţial: se discută tetrapiloctomic despre statutul ASPRO comparativ cu cel al USR, respectiv despre relaţia dintre cele două instituţii şi despre aplicarea riguroasă a modalităţilor de admitere a noilor membri; despre devalorizarea intelectualului/scriitorului, a învăţământului, a studiului, a cercetării, şi despre posibilitatea revalorizării lor; despre ethosul complicităţii în comunism şi în postcomunism; despre „brandul ‚Păltiniş & comp.’”, ca şi despre „principalul lui manager”, precum şi despre strategiile de marketare aferente; despre generaţia ’80 ca brand cultural, şi (bineînţeles) despre posibilităţile ei de marketare; ba chiar şi despre – ce grozăvie! – „o relectură, o revizuire a întregii literaturi române, în special a celei postbelice”, pe care managerul aflător în vacanţă balneară nu consideră necesar s-o producă el însuşi, ci cumpăneşte atent cui anume dintre criticii optzecişti ar fi preferabil să-i delege înalta responsabilitate (ca un manager eficient, cum altfel!); sunt luaţi în calcul, cu pharmakonice dozaje de pro şi contra (nu e prea sigur dacă maliţia sau aritmetica e cea răspunzătoare pentru  rezultatul în care, invariabil, iese deasupra contra), Alexandru Cistelecan, Gheorghe Perian, Ştefan Borbély, Virgil Podoabă, Ion Bogdan Lefter (declarat „marea dezamăgire”, întrucât fusese iniţial marea speranţă), Radu G. Ţeposu (luat în discuţie, bineînţeles, doar contrafactual), Ion Simuţ, Dan C. Mihăilescu (creditat cu cele mai multe şanse). Ce mai încoace-încolo, după cum se vede, Muşina face de unul singur cât o întreagă Curte de Conturi a afacerilor literare.

Sau, schimbând metafora finanţist-contabilă, dar rămânând în domeniul semantic al profesiunilor liberale, s-ar putea zice că, spre deosebire de eseul asupra poeziei moderne (şi, în general, de eseurile lui Muşina), epistolele lui tratează nu corpul poetic, metafizic, astral al literaturii, ci corpul fizic, social, al acesteia, fiindu-i cel mai bun administrator al sistemului imunitar, reactivându-i mecanismele de apărare faţă de agenţii patogeni. S-a văzut din înşiruirea temelor de discuţie că, în varianta ei epistolară, inteligenţa lui Muşina acţionează şi reacţionează întocmai după logica mecanismelor unui sistem imunitar: observă şi izolează corpurile străine; semnalează distrugerea propriului ţesut, precum şi celulele bolnave sau defecte; îşi pune monomerii la treabă în zonele cu simptome de „calor, rubor, dolor”; are reacţii prompte în faţa ameninţărilor externe (ciuperci microscopice, protozoare, paraziţi), ca şi interne (celule bolnave tumorale), ba chiar atunci când e nevoie îşi activează grandele autoironice şi secretă autoanticorpi. La rigoare, toate cele de mai sus sunt exemplificabile cu pasaje concrete din epistole.

Cu asemenea vocaţie de prădător sanitar (dacă tot se recomandă undeva drept spirit masculin, activ, „vânător”, nu feminin, „culegător”), nu-i de mirare că cea mai pasionat reiterată dintre pledoariile din epistole e, de departe, cea împotriva colaboraţioniştilor „lingecurişti”. Abia în aceste circumstanţe care implică treptele cele mai de jos ale abjecţiei se vede cât de pură şi dură poate fi fibra de moralist a lui Muşina, denudată de toate volutele şi horbotele ironice şi sarcastice, improprii în situaţie: „Ai turnat la Securitate, ani în şir, ca Paleologu, Doinaş, Caraion şi mai ştiu eu câţi alţii? Afară din cultură pe o perioadă! Lustraţie, stimaţi intelectuali, care aţi cere asta politicienilor, dacă nu v-ar fi frică să o începeţi chiar în ograda voastră! Drieu la Rochelle au fost mari scriitori? Da. Dar 30-40 de ani a[u] stat la fund, ca să nu mai ‚otrăvească’ tinerele generaţii. Apoi au fost reintroduşi în circuit, exclusiv datorită valorii estetice a operelor lor. Le strică lui Paleologu, Doinaş, Caraion & compania un scurt Purgatoriu (de 20-30 de ani)? Dacă au valoare, vor fi ‚absolviţi’”⁵. Filipică de moralist sadea, într-atât de inflamat pentru cauză încât nu ţine să mai seducă; justă literă cu literă, însă tocmai de aceea garantat ineficientă pentru a-l aduce vreodată pe Muşina în poziţia de a putea legifera dintr-un post de decizie o asemenea lege a lustraţiei; de ce anume, e limpede – pentru că, folosind propria lui sintagmă, „ethosul complicităţii” funcţionează bine mersi şi-n postcomunism.

Post de decizie pe care, de altfel, contrar poate aşteptărilor, nu l-ar refuza, ba chiar se simte născut pentru el. „Observi că am cele mai bune idei pentru a face din România o ţară superprosperă (modelul meu e Elveţia).” Când citeşti o frază cum e aceasta, n-are cum să nu-ţi vină în minte delirul de grandoare al lui Nae Ionescu explicându-i lui Mihail Sebastian că a fost mandatat de Léon Blum să discute pactul cu germanii, şi încă în următorii termeni: „Eu le-am spus nemţilor: mă băieţi, trebuie să faceţi pact cu francezii. Altfel nu merge”⁶, sau cel al lui Camil Petrescu demonstrând, în faţa aceluiaşi Sebastian, „inevitabilele «camilisme». El, în locul lui Hitler, ar şti cum să zdruncine rezistenţa sovietică. (Ar arunca 5.000 de paraşutişti la Moscova, ca să provoace derută). El, în locul lui Antonescu, ar şti cum să ocupe cazematele ruseşti” ş.a.m.d.⁷. Izomorfia e izbitoare. Singura diferenţă dintre Muşina şi cei doi megalomani de mai sus e însă, vorba bancului, că optzecistul nu e megaloman – la el, acutele frazei sunt în secunda doi abandonate, lăsând loc unei piese bufe care deconstruieşte autoironic şi deriziv, ergo lucid, motivul iniţial: „Din păcate, nu vor fi puse în practică – ar fi prea simplu. Scârbos de eficient, de occidental. Împotriva ethosului tribului nostru. Noi credem doar în «n-a fost să fie», în «de-o fi să mor», în «niciodată n-o fost să nu fie cumva». Nu rezervaţie etnofolclorică (cum visează doamna academician Ispas), ci «Rezervaţie sufletească», «Parc tematic psihotic», asta ar trebui să facem în/din România”⁸. Spre deosebire de cei doi, care au humor şi umori, epistolierul are în plus şi umor de-a dreptul, inteligenţa lui posedă, cum ziceam mai sus, glande autoironice şi secretă autoanticorpi. De aceea, jucând deseori la limita firului de păr care desparte inteligenţa de ridicol, Muşina nu gafează absolut niciodată; şi tot de aceea e unul dintre puţinii hiperinteligenţi care nu te oboseşte, şi poate singurul „geniu” (balnear sau nu) haios.

Epistolele lui Muşina, aşa vorbăreţe şi mehenghi cum pot părea, camuflează eficient, şi cu atât mai delectabil, un moralist nietzschean pursânge. Sunt un soi de „Aşa grăit-a Gică Contra”, cu Olăneştiul pe post de Sils-Maria (dacă tot vrea Muşina să facă din România o Elveţie). Însă, ca să vorbim pe placul minţii de manager, nu ăsta e target-ul lor cel mai high; ceea ce reuşesc ele e să-l treacă pe Alexandru Muşina de pe lista foarte scurtă a celor mai importanţi cinci-şase poeţi optzecişti pe aceea, încă şi mai scurtă, a poeţilor care sunt mari în tot ce scriu.

_______
v. Alexandru Muşina, Eseu asupra poeziei moderne, Chişinău, Cartier, 1997.

2 Alexandru Muşina, Scrisorile unui fazan (Epistolarul de la Olăneşti), Chişinău, Cartier, 2006; idem, Scrisorile unui geniu balnear, Braşov, Aula, 2007.

3 Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 202

4 idem, p. 64.

5 idem, p. 52.

6 Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 105-106.

7 idem, p. 356.

⁸ Alexandru Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, ed. cit., p. 163.

[Vatra, nr. 4-5/2014]