vineri, 30 noiembrie 2012

Oraşul Bălţi privit din vîrful unui pantof
 Cu toată fericirea de a mă îndepărta de plaiurile natale săteşti, viaţa de orăşean îmi pare a fi foarte atractivă, cu mari perspective şi libertăţi. Nu pretind a spune că aici, în acest orăşel „de provincie”, nu aş putea îmbrăţişa toate bucuriile vieţii la care am visat dintotdeauna, însă un lucru e cert n– am reuşit  să găsesc aici un loc de refugiu şi reculegere...
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/02/visarion-puiu.jpgÎn obişnuinţa mea de a mă plimbla ades prin margini de străzi şi cărăruşi bălţene, nici o clipă n-am ezitat în ideea că fiecare zidărie, fiecare îngrăditură, cotitură  şi îngustări de uliţă nu m-ar recunoaşte... E evident că nu mi-au devenit familiale  şi pe deplin cunoscute, au devenit parte din viaţa mea... Aici aerul respiră odată cu mine..., iar paşii mei grăbiţi  de gîndul la căminul meu familial mă transpun pe artera principală a oraşului pentru a ajunge cît mai repede acasă.
Rectangular Callout: Sfinţia Sa Visarion Puiu  Marele scriitor Lucian Blaga spunea odată că veşnicia s-a născut la sat. Am încercat să iau veşnicia cu mine la Bălţi, locuind la sol, zile liniştite şi fericite împreună cu familia mea. Uneori mă pierd de-o nesfîrşită tihnă în serile umbrite de căderi de frunze coapte ale vişinului din ograda mea, pe cînd crizantemele culese de îngheţuri din grădină mă salută în fiecare dimineaţă, atunci cînd le privesc prin geam în timp ce-mi beau cafeaua. Soarele luceşte cu razele sale fierbinţi pavajul drumului, iar în urma maşinilor se ridică un nour de colb, care-mi vestejeşte florile.
... E ora dimineţii plină de ceaţă, timpul cînd aştept troleibuzul. În aşteptarea mea nerăbdătoare, îmi aprind o ţigară şi privesc  oamenii care aşteaptă în staţie, la fel ca mine. Şi toţi ne gîndim: „oare va veni troleibuzul la timp...?” Stăm fiecare departe unul de altul, fără să facem vreo mişcare, cu un aer resemnat şi trist. Din adîncul depărtărilor se arată troleibuzul, iar noi îl privim cu lăcomie...  Prin geamul troleibuzului din epoca sovietică, uzat şi învechit, urmăresc imaginar, cum s-a schimbat oraşul în această zonă unde locuiesc.
  În partea de Vest a oraşului  se înalţă trei hornuri statornice, care răzbat pînă la înălţimea cerului prin nebuloasele de fum cenuşiu şi apăsător ce-l emană necruţător în văzduh.  Acestea sînt „onorabilele” ţevi ale Centralei de Termoficare şi Electricitate. Aceasta irigă locuinţele bălţenilor cu „arşiţă”, pe timp de viscol, şi nămeţi, în fiecare an.
 Aidoma unei mărgele răzleţe, pierdute din salba de nestemate, la un capăt de oraş, se vede  Combinatul de Pîine, care şi-a început activitatea spre sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cocea pîine, patiserie, fel de fel de bunătăţuri din făină, de Paşti şi  alte sărbători, întocmai ca bunica, care la fel îşi trăgea jăraticul în vatră, pregătind ulterioara tavă de aluat, în timp ce poporul aştepta cu nerăbdare pîinea cu mirosul ei îmbătător.
În acea perioadă  şi-a deschis uşile şi Fabrica de Lapte.  Această maşinărie era cufundată într-un ocean de lapte adus de prin toată regiunea de Nord a ţării. În acest tremor de bucurie din imensitatea materiei prime de lactate. Primăria decide construcţia unei alte fabrici de lapte, de o dimensiune mai mare, pentru a asigura oraşul, deja masiv şi extins. Fabrica de Carne are aceeaşi soartă ca şi Fabrica de lapte.  Iar cea mai veche instituţie medicală deschisă în perioada ţaristă a fost unicul Spital de zemstvă – un spital senin, uscat şi aproape călduţ. Aici se tratau orăşenii, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tot aici se tratau  nazişti, fiind ocupanţii acestui teritoriu.  Iarba strivită din jurul spitalului ascundea cimitirul improvizat din teritoriul acestei instituţii. În prezent, acest edificiu găzduieşte „carabinerii”, care posibil nici nu-şi imaginează că în aceşti pereţi a fost cîndva un loc de vindecări trupeşti. O altă instituţie medicală a fost Spitalul Israelit, în care se tratau evreii băştinaşi. Odată cu construcţia Spitalului Israelit a fost construit şi Spitalul Militar, în care se tratau  militarii, apărătorii ţării.        
O mărgea din colier este şi Fabrica de Sticlă, cea care pe timpuri confecţiona diverse piese de sticlă şi  sticlă pentru geamurile lăcaşelor sfinte, instituţii şi întreprinderi.
  Un rol important în viaţa oraşului îl au Cazarmele. Nu  departe  de cazarme se simte mirosul parfumant al Combinatului de uleiuri.
   Privind aceste edificii demult învechite, gîndurile mele insistă asupra trecutului lor îndepărtat. Ele au fost aidoma unor piese vii, ce asigurau existenţa şi perpetuarea bălţenilor prin prestarea anumitor servicii premeditate. Aceste mecanisme, maşinării, care pe atunci păreau a fi construite pentru o veşnicie, astăzi au rămas doar o parte din ele, restul şi-au dat suflarea şi viaţa, rămînînd doar zidării cuprinse de un aer muced, rece... deşi nu demult viaţa clocotea în ele.
  Oare mai ştie cineva cu siguranţă vîrsta adevărată a acestui oraş...? Unii numesc oraşul Bălţi şi capitala de nord a ţării, cea care a fost fondată  cu siguranţă în 1620, iar după alţii este cel mai frumos oraş dintre cele pe care le-au cunoscut vreodată.  Despre acest oraş s-au scris multe: unii îl laudă, alţii îl urăsc. Eu  nu l-am îndrăgit... Oraşul s-a schimbat, atîta tot.  Şi noi ne schimbăm în timp şi oraşul se schimbă odată cu noi, într-un mod ireversibil. Bălţiul e aidoma unui stejar bătrîn, secular.
Geo Bogza Geo Bogza este cel care a caracterizat Bălţiul pentru prima dată, acest fel de denumire nu e numai platonică. Realitatea la care face iluzie e imediată şi îngrozitor de elocventă. Mizeria socială a oraşului, complicată cu aceea a insalubrelor condiţii geografice — şi iată viaţa de pe aceste meleaguri, zbătutîndu-se sub un odios blestem, sub o zodie cumplită şi nemiloasă.[1]
  De la întemeiere, acest oraş a fost unul mic, cu o bisericuţă mică de lemn şi cu un cimitir. Mai tîrziu însă acesta se dezvoltă: apar case noi pe locuri sfinte, fabrici şi uzine. Toate acestea au dus la dezastrul ecologic, la indiferenţa Administraţiei publice locale atît din acea perioadă, cît şi din prezent. Cimitire pline cu cadavre şi altul cu cadavre ale cailor care se aflau în raza actuală a căminului Meridian.
Rectangular Callout: Geo  Bogza  Poetul George Bogza, vorbeşte despre drumurile de humă ale Basarabiei, care fără o singură piatră pe ele, s-au uscat. Prin unele locuri, un praf subţire şi negru s-a aşezat deasupra ca un strat de pudră; prin altele mai sînt rînduri adînci, de cîte jumătate de metru, bolovănoase, gloduroase, aşa cum s-a zvîntat noroiul, păstrînd încă în el urma căruţelor care îi brăzdase pasta de lut. Poetul, parcă a văzut ca prin oglindă descrierea unui oraş din nordul ţării. Este vorba de tîrgul Bălţi. Mai tîrziu, în anul 1934, va face o călătorie în acest oraş. Aici el va fi martorul ocular al vieţii acestui oraş. El va numi acest oraş Un oraş din infern. Geo Bogza mai aminteşte că oraşele basarabene sînt oraşele sinuciderii, foamei şi mizeriei, că satele ei sînt satele celei mai mari, mai cumplite nenorociri. El[2] a reuşit să descrie oraşul Bălţi în perioada interbelică. Voiajul său în Basarabia a atins cel mai dramatic şi mai uluitor episod. În  timp ce am străbătut oraşul acesta, în nenumărate rînduri m-am frecat la ochi, am căutat să-mi revin, mi-am sfîşiat cu unghiile carnea, am făcut tot ce se poate pentru a-mi da seama că nu sînt pradă unui vis îngrozitor, că tot ceea ce văd există în realitate....  Ceea  ce l-a făcut pe Bogza să spună că acest oraş este oraşul infernului e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pămîntului. Venind de la Bucureşti la cel mai mare tîrg de cai,  la gară, a  făcut cunoştinţă cu un negustor evreu din Lipcani. Bogza exemplifică mirosul urît care persista aici cu: un cîmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. ... De cum porneşti  de la gară, pe strada care duce spre centru, un val de putoare pestilenţială (contagioasă), de cadavru intrat în descompunere, te ia în primire şi nu te mai lasă pînă ce nu părăseşti oraşul. Aşa întîmpină oraşul Bălţi pe toată lumea, aşa m-a întîmpinat şi pe mine. Ca şi cum mizeria din tîrgurile de pînă acum n-ar fi fost decît un preludiu, n-ar fi făcut decît să o pregătească pe aceasta, oraşul Bălţi, care e de altfel municipiu, reuşeşte să fie o chintestenţă a tot ceea ce e murdărie, urîţenie şi disperare, în întreaga provincie basarabeană. Că a fost proclamat municipiu, cînd ar fi trebuit să fie numit oraşul lepros, oraşul  cangrenă, cel mai bolnav şi mai putred al ţării, aceasta e o eroare de matematică edilitară care, neţinînd seama decît de numărul mare al  oamenilor din această vale fetidă, a numit-o municipiu fără să se uite la dărăpănăturile sinistre în care locuiesc, la spectacolul macabru şi infernal al străzii. Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bîntuit de  atîtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că  se poate.
Geo Bogza vorbeşte  şi de trăsurile cu cai, care aşteptau pasagerii bogaţi care soseau în oraş. Azi oraşul e plin de transport. Ca şi trăsura, troleibuzul este un transport  ecologic, iar  restul transporturilor poluează aerul. În viziunea sa, trăsurile sînt uşoare şi mici cît o cutiuţă. Trase numai de un singur cal, acesta are deasupra hamului un jug de lemn, ornamental, ca vechile troice ruseşti, din filme, din cîntece şi din fotografii.
Rectangular Callout: Eugen Coşeriuhttp://www.usv.ro/upimg/usv/EugenCoseriu.jpg     Bălţi este unul dintre cele mai mari oraşe din nordul ţării. Mare prin densitate şi istorie. Acest minunat oraş a găzduit diverse evenimente. Aici au învăţat, au locuit şi au activat diverse personalităţi: Ion Pelivan , Emanoil Catelli,  Visarion Puiu,  Eugen Coșeriu, Nisn Belțer, Etti-Rosa Spirer, Traian Ataman (născut Răileanu),Vadim Pirogan, Nicolae Testemițanu, Gheorghe Briceag, Mihai Volontir, Nicolae Filip, Spiridon Vangheli, ş.a. Au existat şi diverse monumente de epocă, care au demonstrat voinicia acestui oraş. Acestea au fost: Biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae, Bisrica Catolică, Biserica lipovănească, Clopotniţa de la Catedrala Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Spitalul Israelit, Teatrul Scala, Seminarul Teologic, ş.a. Cea mai mare personalitate a neamului a fost episcopul de Bălţi şi Hotin, Visarion Puiu. Acesta, venind din Argeş, a pus pecetea dezvoltării culturii spirituale a orăşenilor, dar şi a judeţului Bălţi şi Hotin. Venind în acest oraş, posomorît  şi plin de evrei, polonezi, armeni, ruşi, a construit şi restaurat biserici - Catedrala Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Episcopia, Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva şi alte nouă lăcaşuri. Aceste lăcaşuri, construite de Sfinţia Sa, au intrat în palmaresul istoric al oraşului.
http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/06/spiridon-vangheli.jpgOraşul Bălţi se poate bucura şi de alte case de epocă, care au mai rămas lîngă Gara de trenuri, Clădirea fostei Primării, Castele de apă, Casa Bodescu, clădirea Poştei centrale, clădirea Comisariatului de poliţie, Parcul pentru copii „Andrieş”, Clopotniţa, Biserica Sfîntul Nicolae, Complexul universitar, ş.a.
Rectangular Callout: Spiridon VangheliPe parcursul activităţii sale, a infiinţat episcopia de Hotin cu sediul la Bălţi. În  lucrarea sa, Visarion Puiu a descris oraşul în care exista doar o singură biserică ortodoxă şi murdăria din Cimitirul ortodox din centrul oraşului, de lîngă Centrul Comercial Unic şi fostul Spital Feroviar. El menţiona: ... cimitirul ortodox, aflat acum din pricina înmulţirii populaţiei în mijlocul oraşului, primeşte în gropile sale cadavre suprapuse cîte trei unele peste altele, lucru nici la sălbatici nu se vede. Mai mult încă, cimitirul acesta este neîngrădit, încît ziua şi noaptea el este trecătoare a soldaţilor cazarmelor vecine, a vitelor, şi adăpost tuturor oamenilor fără căpătîiu, pripăşiţi în număr atît de mare în acest oraş.[3] Fapt care impus Primăria să alocheze două terenuri de pămînt pentru viitoarele cimitire – Cimitirul Adormirea, numit de băştinaşi  de la Lungul, şi al doilea cel de lîngă Spitalul Clinic Municipal.
 Consider că aceste două mari personalităţi  au o mare dreptate. Oraşul acesta, sumbru şi obscur, este  plin cu bălţi, plin de noroi în zilele ploioase. Dacă-l priveşti din vîrful unui pantof, a unui pantof înglodat în mocirla zilelor cînd bălţile nu mai seacă, cînd mirosul pestilenţial domină în jur, atunci ai impresia că ai pătruns într-o băltoacă, într-un bîlci care nu mai are gură de scurgere.
Este oribil  să vezi drum pietruit doar în cartierele din Centru, pe cînd la Molodova, Ţigănăria, Slobozia, glodul e cît pragul. Dacă drumul asfaltat din aceste cartiere lipseşte cu desăvîrşire, atunci iluminarea străzilor nu este decît o glumă proastă. O stradă complet luminată nu s-a mai văzut de ani de zile.
Bălţiul s-a schimbat mult de la 1924-1934 pînă în prezent. Imperiul sovietic a demolat şi a distrus totul ce este istorie. Au construit blocuri cu multe etaje, au construit cartiere noi. Au construit pe cimitire case şi magazine. Au defăimat tot ce este sacru pentru poporul nostru.[4]
  Un lucru bun ce-a construit  Imperiul rus este Gara de trenuri Bălţi-Slobozia, apoi comuniştii-„creştini”de astăzi au construit şi inaugurat şi alte mărgele – monumentul Domnitorului Ştefan cel Mare, Biserica Catolică şi Aleea clasicilor. Dar aceste sînt foarte puţine pentru un astfel de regim comunist  instalat la Bălţi, cel care a distrus totul ceea ce este sfînt, după părerea mea, ei sînt obligaţi să construiască istoria distrusă de ei.
    Consider că oraşul este frumos atunci cînd administraţia are grijă de locuitorii săi. Nu distruge trecutul, dar îl conservează. Luptă ca băştinaşii să se simtă comod şi liber.
  Bălţiul nu şi-a schimbat hainele vechi ale Imperiului sovietic. Acesta se vede prin construcţiile sale primitive de blocuri construite fără gust, care  ne-au distrus partea bună a istoriei ...
Personalităţile Visarion Puiu şi Geo Bogza, în perioada interbelică, au văzut şi au simţit tot farmecul oraşului Bălţi, astfel şi eu simt farmecul nociv al acestui oraş. Împărtăşesc aceeaşi opinie ca şi ei.
     Acesta este oraşul meu, fără trecut şi fără viitor!
 Noie Rotaru,
student, anul II,
Facultatea de Filologie, USB


[1] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.
[2] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 77.
[3] Tomescu, Constantin,  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Cimitirile oraşului Bălţi, în 10 ani de la Reinfiinţarea episcopiei Hotinului, Bucureşti, 1935, p. 91.
[4] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.


Un tip azi spunea

că, uite, eu am adus nu stiu ce din Grecia şi toată lumea poate vedea tabloul ăsta şi nu e obligatoriu să ştie sau să se întrebe cine l-a adus şi chestia asta o spunea în direct la TV. Sigur că nu e obligatoriu, dar deja dânsul ne-a spus cine e binefăcătorul...

Igor Isac



           PLICTISEALA  DOMNULUI  MIRCEA V. CIOBANU


     Dacă încerci să vorbesti despre o carte citită din fugă, adică pe diagonală, cum se spune, riști să nu o înțelegi cu adevărat sau, ceea ce e și mai grav, riști s-o înțelegi destul de superficial și s-o înterpretezi ca atare. Într-un cuvânt, riști să te plictisești. Or, dacă te plictisește o carte, desigur, nu o citești și, respectiv, nu ești în stare să scrii despre ea. Dacă, totuși o faci, nu te lași copleșit, la modul facil, de spuma valurilor, ci  încerci, cu efortul de rigoare  (care presupune, după cum se știe, nu mai puțină transpirație decât cea consumată de autorul cărții) să sondezi, cu mare atenție, adâncul mării (uneori impenetrabil) pentru a descoperi perlele, îngropate în nisip.  Am avut sensația, uneori la limita certitudinii, că aceasta face distinsul critic literar  Mircea V. Ciobanu, în cronica sa Scriitura egocentristă (publicată în Contrafort, nr.7-8, anul curent) despre volmul meu Cartea așteptării.
    A afirma că dragostea nevinovată față de Tarkovski este snobism, mi se pare, pur și simplu, un gest de rea voință. Și domnul critic procedează ca pe timpuri (când se dorea a compromite o persoană); scoate din context o frază și cu aceasta jonglează după bunul plac. În cazul de față ia din textul meu doar fraza „că nu l-am înțeles” și omite cuvântul de alături, „integral”, care, totuși, reflectă o nuanță importantă, parcă neobservând nici fraza „l-am înțeles parțial”. Dar, mai important este sensul aliniatului care denotă dragostea față de autorul Oglinzii, unde este explicat clar că-i duceam la film pe amicii mei să-i fac să „retrăiască și să se emoționeze, împreună cu mine”. Or, cred, mai important decât a înțelege este a te îndrăgosti de ceva, în cazul de față de o operă de artă. Și impactul prim și firesc cu o operă de artă este să-ți trezească sentimente și emoții. Iar dragostea, după cum se știe, nu poate fi înțeleasă; ea ori există, ori nu. Înțelegerea vine mai târziu, când apare curiozitatea de a vedea  care-i mecanismul ce face posibil miracolul numit dragoste. Cel mai trist în această poveste este că mi-am amintitit (risc cu acest cuvănt să-l enervez, din nou, pe domnul critic, dar nu am ce face) cum pe la sfârșitul anilor 70, am fost pedepsit pentru același lucru, adică tot pentru dragostea față de o operă de artă, de data aceasta era vorba de Elegiile de la Duino, de R. M. Rilke, pe care am îndrăznit să le pun în scenă, cu o mână de adolescenți din Durlești. În ziarul ce apărea pe timpuri „Învățământul public”, am fost învinuit, în mod public, de către un oarecare ziarist Leonid Busuioc, de...snobism! Articolul chiar așa și se întitula „Oricând, oricum snobismul atacă!” Din păcate, acest titlu se potrivește și pentru dragostea mea față de Tarkovski, culmea, tot de atunci, dar „deconspirată” în mod neașteptat de domnul MVC de abia acum.
       De la a mă învinui de snobism până la o altă vină, aceea de a-l concepe pe Tarkovski „statuar și monumental” (de parcă monumentalismul ar fi o meteahnă), nu-i decât un pas.  Desigur, poate s-a speculat mult pe filosofia filmelor lui Tarkovski, dar s-a speculat prost, poate de aceea, în mare, am apelat la un specialist în domeniu (filosoful I. Evlampiev) care, mi s-a părut extrem de apropiat de sufletul și conștiința celebrului regizor rus. A pune în umbră (după cum sugerează MVC) semnificațiile extracinematografice, adică metafizica filmelor sale, înseamnă a pune sub semnul întrebării ceea ce, de fapt, este esențial și profund în filmele lui Tarkovski. (De altfel, distinsul nostru scriitor Octavian Paler, afirma, odată, că Tarkovski e unicul cineast din lume, care a reușit să introducă în cinematografie metafizica. Există în carte o scrisoare adresată domnului O. Paler, mă mir, cum de MVC nu l-a întrodus în lista, existentă în cronică, a personalităților față de care îmi exhib egocentrismul?! Probabil, automat, textul a fost inclus la capitolul „a lua-o razna”). Spre deosebire de unii regizori celebri, care doar au cochetat cu metafizica, Tarkovski chiar a crezut că există un ceva dincolo de imagine și cuvânt. Și-n lipsa acelui ceva, care mișcă „sori și stele”, cum zice Poetul, imaginile cinematografice din filmele sale, oricât ar părea de frumoase ar fi fost seci, adică lipsite de vlagă și sens.
     „Sunt de acord: Oglinda este capodopera absolută a cineastului.” Iată, în sfârșit, un lucru bun, pe care îl aflăm din cronică. Dar, imediat, în fraza următoare autorul cronicii nu  pierde ocazia să mă tragă de urechi, afirmând că nu e bine să ignor celelalte filme ale lui Tarkovski, de parcă în carte ar exista vreo aluzie în acest sens sau cartea ar fi dedicată operei acestuia. Afirmații ca „Oglinda este capodopera absolută”, „portretele în esență sunt autoportrete”, „lipsa totală de concept” etc., sunt, cred, niște afirmații gratuite. Când afirmi ceva, fără să încerci, măcar cât de cât, să explici de ce, e ca și cum nu ai spune nimic. Aceste afirmații par să fie niște clișee, pe de o parte cu aplomb de veridict, iar pe de altă parte cu iz de invectivă. Mi s-a creat impresia că MVC are despre creația lui Tarkovski niște păreri preconcepute și, astfel, nu poate să vadă în  În oglinda așteptării, studiul după capodopera Oglinda, (pe care criticul nici nu binevoiește să-l numească) decât, doar „locuri comune și comentarii de suprafață”. M-am oprit, în mod special, la acest film, deoarece, se încadrează mai bine la tema cărții. Toate filmele distinsului regizor, sunt pătrunse de o stare lungă și grea de așteptare, dar în Oglinda, se pare, eroul așteaptă un lucru cu totul deosebit. El își rememorează viața întreagă, nu doar de dragul amintirilor în sine, ci, sigur, dintr-un motiv cu mult mai important și anume din necesitatea profundă de a se mântui. Acesta e sensul așteptării eroului tarkovskian pe întreaga durată a filmului. Și acest miracol, până la urmă, cred, se și întâmplă; ce-i drept grație frumuseții și adevărului relevat, furnizate de amintirile în cauză.
     Poate că, s-ar fi putut face o analogie mai mult sau mai puțin reușită (și, aici, risc, în continuare să fiu socotit un egocentrist sadea) între așteptarea eroului tarkovskian (care nu e pogorât din cer, ci, este și el un neîmplinit, cu păcate, ce încearcă să-și asume vina imensă față de mamă, de fosta soție și copii, etc.) și a personajului-narator din propria-mi carte ce, de asemena, își rememorează întreaga viață și, chiar, la un moment dat, este tentat de a comite un „sacrificiu”. Dar, după stilul deja cunoscut el și de data aceasta eșuează, lamentabil. Dorind să comită un „sacrificiu”, era cât pe ce să facă o crimă. Mă și mir, cum aici MVC nu a fost ispitit să se „agățe” de cele două cuvinte „picante” – sacrificiul și crima – pe care, probabil, le putea lesne transforma în motiv de suspiciune sau de zeflemea. Sunt sincer emoționat de tăcerea adâncă, înțelegătoare, sper, vizavi de aceste două lucruri complicate.  Din „fericire” crima  eșuează la propriu, nu și la figurat. Iar, după credința creștină o moarte gândită e la fel de gravă ca și una adevărată. De aici încolo s-ar fi putut specula (mai mult sau mai puțin spectaculos) pe așteptarea personajului-narator, așa încât, aceasta, poate avea, totuși, să ducă spre ceva, nu chiar spre nicăieri, după cum concluzionează ușor domnul MVC Dar, nu intenționez să-i sugerez domnului critic despre ce ar fi putut să scrie, după cum, la rândul său, domnia sa îmi dă mai multe sfaturi. Înțeleg, e de datoria sa s-o facă, în calitate de critic ( pentru care îi mulțumesc), dar aș fi preferat să se întâmple tete-a-tete  (la o cafea sau, chiar la un pahar de vin), poate era mai eficient, decât să obosească cititorii cu stilul său, aparent bonom, dar în esență malițios de a căuta cu orice preț nod în papură.    
     De două sau trei ori am (în carte) o atitudine ironică față de postmodernism, iar domnul critic se grăbește să ajungă la concluzia, de obicei tranșantă, că sunt departe de a înțelege acest concept al artei moderne. Ca această afirmație să aibă acoperire ar fi trebuit să existe în carte măcar un text, unde, cu argumentele, mai mult sau mai puțin, de rigoare, să vorbesc despre postmodernism sau doar de modernism. Nu există așa ceva, însă, există, culmea, un text, „Arta și banii”, în care încerc să mă apropii curios și cu admirație (străduindu-mă chiar și s-o descos) de o operă de artă postmodernă. Ca să nu mai vorbesc de cartea lui A. Bitov  „În așteptatea maimuțelor”, o operă sută la sută postmodernă . Ce-i drept, critcul se amuză copios de textul despre cartea lui Bitov; m-am simțit măgulit, dar m-am și întristat - din păcate, el nu a văzut și „replica” de substanță a cărei lipsă o constată. Oare, eu nu am fost suficient de convingător sau de vină e, totuși, graba criticului de a parcurge cartea ?  De asemenea, în câteva rânduri, mi se amintește  că am fost un cineast amator. Înainte de a face aceste afirmații insistente era mai onest și de bun simț, ca MVC să-și dorească să vadă filmul Luceafărul ( pe care l-am creat la sfârșitul anilor 70). Sau, fiindcă aceasta e aproape imposibil, putea măcar să încerce să stea de vorbă cu unii martori binevoitori (inclusiv cu amicul nostru comun, distinsul scriitor V. Beșleagă), care au văzut pe timpuri filmul. Astfel, poate cronicarul ar fi înțeles că adevărul afirmat nu e atât de cert după cum pare, ci are subtilitățile, coplexitățile și ambiguitățile firești care-l scot de pe orbita adevărului preconceput. Simplu spus, mijloacele de lucru asupra filmului au fost amatoricești, însă rezultatul (în mod miraculos și asta a fost surpiza neașteptată) în multe privințe a fost profesionist. Și asta au recunoscut-o cam toți specialiștii, de atunci, în domeniu.
    Sincer să fiu, niciodată nu m-am crezut buricul pământului, adică n-am raportat totul la mine, ci, mai degrabă, am crezut că totul trebuie să treacă prin sine. Ceea ce e cu totul altceva. Și apoi nu pot să înțeleg cum pot fi egocentric, când deopotrivă de aspru sunt cu sine, după cum și cu „neisprăviții” (termenul îi apaține lui MVC) printre care am trăit? De fapt, acești „neisprăviți” au fost amicii și prietenii mei (unii, încă, mai sunt). Și, dacă, uneori am fost dur cu ei, asta nu pentru a mă diferenția și detașa prea mult de aceștia, ci, dintr-un sentiment izbăvitor de sinceritate, pentru a putea, astfel, mai ușor, împreună, dispera. Pe de altă parte această stare, mai mult sau mai puțin egocentrică, în perioada de tristă amintire, vine dintr-un reflex normal de autoapărare. Cred, că era mai bine să fi fost, într-o măsură oarecare egocentrist, decât să te fi lăsat călcat în picioare de toate leprele odioase ale timpului. Așa precum, tot atunci, unii pentru a fi liberi, în primul rând în interior, au simulat că sunt nebuni. Deși, atunci, se dorea a fi un act de eroism, astăzi pare un lucru jenant și cam facil. Dar, chiar și așa, în regimul totalitar, demnitatea individuală a avut de câștigat, în comparație cu faptul că o bună parte care au acceptat să îmbrace cămașa de forță a regimului, au devinit ulterior, din păcate,  niște indivizi penibili și lași.
    A vorbi de „scornelile de sorginte securistă” și a omite să vorbești despre întâlnirea memorabilă a personajului-narator cu Securitatea, despre șovinismul rus care era în vogă, pe timpuri, la Chișinău (din păcate, acest șovinism este viu și-n prezent și se ascunde, cu abilitate, după masca democarției, dar despre asta într-o altă carte), dar și despre drama, chiar aș zice tragedia basarabeană, pe care m-am străduit s-o oglindesc, cât mai fidel, e un lucru care nu poate să nu te pună pe gânduri. Să-l bagi pe bietul poet E. Cioclea sau pe bietul actor Gh. Grâu după nu știu care bârfe (îi cunosc foarte bine pe domnii E.Cioclea, V. Bordei, M. Ciobanu, V.Ciotu, etc. astfel am încercat să respect cât mai fidel biografiile lor, suficient de fabuloase, ca să mai adaug la acestea și momente false sau bârfe, după cum presupune cronicarul) și să nu amintești de personajele (fie și la modul general) „grele” și cu adevărat diabolice ale vremurilor de restriște, mi se pare un lucru, cel puțin, lipsit de  fairplay. O bună parte din plictiseala distinsului critic, sunt sigur, vine din faptul că domnia sa cunoaște lucrurile din interior, adică pentru el, din start, unele situații erau previzibile și nu mai avea răbdarea să fie atent la detalii. Desigur, poate era mai simplu să scriu o nuvelă, după modelul știut, cum îmi sugerează MVC împăcând capra cu varza, trecând, cred aproape neobservat pe lângă sufletul cititorului.
     Să fie clar; nu-mi este frică de critică ! Dar, îmi doresc una la obiect, profundă și subtilă. Aș încheia această replică, încercând, până la urmă, să cred că unicul motiv care l-a determinat pe Mircea V. Ciobanu să scrie despre Cartea așteptării a fost o dragoste mare față de aceasta, pe care, din păcate, pe alocuri, nu am înțeles-o. E clar, nu doar dorința „de a spune totul ” e nocivă, ci și dragostea exagerată, adică tot ce depășește limita. Pentru orice eventualitate, vreau să dau de știre deopotrivă prietenilor și dușmanilor mei, că „loviturile” aplicate cu grație de către MVC nu m-au înfrânt (după cum, probabil, se aștepta) dimpotrivă mi-au dat curaj și putere s-o iau de la început. Cum se zice, în asemenea cazuri, tot ce nu ucide întărește. Iar o nouă carte e un nou început.

marți, 27 noiembrie 2012

O lansare horror a CASEI VERZI

După cinci minute, am văzut gheaţa din ochii lor şi scârba şi marea plictiseală. Nu numai că le era silă de tot ceea ce se întâmpla, dar mă priveau cu sictir. Stăteau în semicerc în jurul meu şi mă studiau cu ură. În sensul, da ce dracului mai vrea şi pârlitul ăsta de la noi? Chiar, ce voiam? Nu voiam nimic. Venisem la întâlnirea aia la invitaţia unor colege bibliotecare. Ele organizaseră întâlnirea, care nici măcar nu se desfăşura la biblioteca mea, ci la o bibliotecă din inima oraşului. Dincolo de geam colcăia viaţa cafenelelor, viaţa străzii, iar ei stăteau ciucure în jurul meu şi mă priveau cu dezgust. De la un punct încolo, şi asta se întâmpla cam la câteva minute după ce lansarea începuse, lansarea antologiei tinerilor scriitori basarabeni CASA VERDE, pe care o prezentam eu, eu singur, fiindcă nu am reuşit să-i mai adun şi pe alţii,  am simţit că parcă aş urca pe eşafod şi ştreangul s-ar strânge în jurul gâtului meu. Doi tipi de vizavi, care se găseau la doi paşi distanţă, îmi râdeau în faţă. Nici măcar nu se stinghereau că-i vedeam că râdeau de mine. Mi-am întors capul spre dreapta şi am dat de acelaşi tablou. Alţi trei tipi îmi râdeau în faţă. Un pic mai încolo, câteva tipe mă măsurau cu nişte ochi batjocoritori.

PE NIMENI NU INTERESA CARTEA PE CARE  O PREZENTAM. TOŢI ABIA AŞTEPTAU SĂ SE CARE. Fuseseră aduşi cu japca la acea lansare, dar comportamentul lor sfidător şi arogant mă dezarmase. Chiar şi dacă nu cred în prostiile legate de energii negative şi pozitive, am simţit un vânt rece ca gheaţa bătând dinspre sală. Şi chicotele. Şi privirile sarcastice. Şi superioritatea cu care mă măsurau din cap până în picioare.

Primul vorbi un adolescent din clasa zecea, care îi rugă pe toţi cei prezenţi să deschidă cartea la pagina 84 şi citi un fragment dintr-un poem de-al unei tinere poete incluse în antologie şi declară în faţa asistenţei batjocoritoare că alea nu sunt poezii, că cu asemenea poezii ne vom face de ruşine în faţa tinerilor din Ucraina sau Rusia.. Astea nu sunt poezii. Pentru că sunt cu vers alb. Nu au rime. Ăştia nu sunt scriitori. Şi aşa mai departe.

Toţi îl ascultau cu plăcere, cu excepţia mea. L-am rugat să nu scoată cele patru versuri din context şi să citească tot poemul, care are vreo 10 pagini, dar adolescentul ăla încrezut în sine nu vru.
L-am întrerupt din nou şi i-am întrebat pe  adolescenţii aroganţi din jurul meu dacă nu au şi o altă părere.
Nu aveau. Toţi tăceau. Tăceau oarecum victorioşi. Sau, mai bine zis, sastisiţi, până peste poate.


"Ei bine, în cazul ăsta nu mai are rost întâlnirea", le-am zis şi am ieşit din sală.
Am mers într-o farmacie şi am băut nişte pastile.
Mă simţeam foarte rău.
Mă simţeam umilit şi călcat în picioare.
Nu ştiu de ce.

Apoi m-am mai liniştit şi mi-am dat seama că, pentru câteva clipe, am fost într-o lume paralelă, în care parcă tot moldoveni trăiesc, dar sunt alt fel de moldoveni, pe care nu-i interesează LITERATURA BASARABEANĂ, şi LITERATURA în general. Pentru câteva clipe , am fost într-o lume paralelă a unor moldoveni de bani gata. A unor moldoveni care abia aşteaptă să se care din ţara asta.

Dar eu nu vreau să plec nicăieri.
Dar nici nu vreau să scriu pentru asemenea oameni. Decât aşa, vorba poetului, mai bine să scrii în limba rusă sau ucraineană sau în găgăuză.

După asemenea întâlniri mă mir că nu am ajuns în spital.
Acum ştiu că scriitorii români din Republica Moldova nu au public. Pentru că pur şi simplu acesta nu există. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să scriem. Şi că nu trebuie să publicăm ceea ce scriem. Dar să anunţăm o grevă a publicului, şi să nu mai participăm la asemenea întâlniri.

În definitiv, doar nu pentru asemenea public scriem.

Eu de astăzi refuz să mai merg la întâlniri de tipul ăsta. Mai bine citesc o carte sau mai scriu o pagină. Sau pur şi simplu mă uit în tavan.

-A aparut nr.4(10, 11, 12)/2012 al revistei Hyperion. Lectura placuta.
Gellu Dorian


Hyperion_10-11-12_2012.pdfHyperion_10-11-12_2012.pdf
15701K   Vizualizaţi   Descărcaţi  

joi, 22 noiembrie 2012

Ieri a avut loc o noua sedinta a cenaclului NOII BARBARI condus de Anatol Grosu. A citit proza Ana Dontu.


Moldovenii: nişte oameni amestecaţi

(I)

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea, cine sunt şi ce sunt, de fapt, moldovenii, să ştiţi că răspunsul nu e deloc simplu. 
La prima vedere, în totalitarism, societatea moldovenească a fost una schizoidă, fiind compusă, pe de o parte, din oameni cărora le intrase comunismul în sânge şi dormeau cu portretele lui Lenin sub pernă, iar pe de altă parte, din opozanţi ai regimului sovietic. La o privire superficială, conformiştii sau oportuniştii predominau, iar rebelii erau o mână de oameni. Din acelaşi punct de vedere, un schimb de poziţii se produsese după 1989, când râuri de oameni curgeau pe fostul bulevard Lenin, cerând limbă şi alfabet, iar lichelele nu mai ştiau pe unde să-şi scoată cămaşa. Dacă am merge pe mâna acestei interpretări a realităţii totalitare, împărţind lumea doar în alb şi negru, s-ar putea să nu înţelegem prea bine sau chiar nimic din ce s-a întâmplat în acele vremuri şi să orbecăim şi mai departe în ceaţă. Nu neg faptul că societatea moldovenească din perioada comunistă a fost populată de conformişti, canalii, ticăloşi, rebeli, opozanţi, oameni dedublaţi care una ziceau şi cu totul altceva gândeau sau din tipi abili care ştiau când să-şi întoarcă mantaua după vânt. Nu vreau să demantelez pe nimeni şi nimic şi nu tăgăduiesc faptul că au fost şi moldoveni care au luptat contra regimului, după cum au fost şi destui moldoveni care se scăldau în acele timpuri în râuri de lapte şi miere. Cu toate astea, după părerea mea, moldovenii nu au fost niciodată în tranşee, luptând fie de-o parte a baricadei, fie de alta. Nu vreau să decomandez spiritul combativ al unor basarabeni şi capacitatea altora ieşită din comun de-a se adapta oricărui regim politic care s-ar instala afară, chiar şi dacă acesta ar fi unul thailandez, ci vreau să spun că moldovenii rebeli şi moldovenii sovietici au fost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, mai degrabă nişte excepţii.

Adică au fost nişte excepţii cei care au fost exclusiv doar canalii sau doar disidenţi, doar lichele sau doar rebeli, doar profitori fără niciun fel de scrupule sau doar opozanţi înflăcăraţi, cum spunea undeva şi Petru Negură. Nu zic că nu au fost şi moldoveni din aceştia. Au fost, fără doar şi poate, dar aceşti moldoveni au fost, aşa cum am mai spus mai la deal, mai curând nişte oi rătăcite de turmă.

Sau, hai să dau câteva exemple ca lucrurile să fie şi mai limpezi. Să-i luăm, de exemplu, pe Emilian Bucov şi pe Grigore Vieru. Părerea larg răspândită despre autorul poemului Cresc etajele e că a fost un profitor de pe urma regimului comunist, cântând ode kilometrice „măreţelor” realizări comuniste, doar pentru a-şi umple buzunarele cu bani. În acelaşi timp, percepţia cristalizată care a supravieţuit timpului asupra lui Grigore Vieru e că acesta a fost un opozant al regimului sovietic. Nu pun la îndoială că poetul care a cântat mama şi limba ca nimeni altul a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte conservarea identităţii naţionale a românilor basarabeni, dar, în acelaşi timp, tot lui Grigore Vieru îi aparţin unele dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Lenin. Pe de altă parte, nimeni altul decât Emilian Bucov i-a luat apărarea Leonidei Lari atunci când aceasta fusese întoarsă cu faţa la perete de către zbirii sovietici şi era luată în şuturi de către satrapii comunişti. Nu cred că cele câteva poezii realist-socialiste ale lui Grigore Vieru i-ar anula rolul pozitiv pe care l-a jucat în perioada sovietică, tot aşa cum nici faptele bune ale lui Emilian Bucov nu-l pot scoate basma curată pe poetul realist-socialist Emilian Bucov.

Cu toate acestea, aceste exemple relevă faptul că nu există rebeli pursânge sau oportunişti fără niciun Dumnezeu. Sau, altfel spus, vreau să susţin ideea, şi sper ca nimeni să nu intre la idee din această cauză, că moldoveanul dominant în perioada totalitară, dar care mai e central şi în post-totalitarism e moldoveanul amestecat, în care se întâlnesc contrariile, acesta putând fi în acelaşi timp şi un opozant contra regimului, dar şi un oportunist sau un laş în anumite situaţii. Un exemplu concludent pentru acest tip de om este poetul proletcultist Andrei Lupan. Cunosc sute de oameni, dacă nu mii, în acest oraş care pot să-mi demonstreze că a fost un om foarte bun, după cum cunosc şi foarte mulţi moldoveni care ar putea să-mi spună că a fost un oportunist. Cine are dreptate? Eu cred că ambele tabere, şi cei care-l admiră, dar şi cei care-l contestă. Adică, Andrei Lupan a fost un om amestecat în adevăratul înţeles al cuvântului.  Adică, omul amestecat e şi adevăratul moldovean de astăzi.

 

 

 (II)

Doi oameni mi-au marcat copilăria: bunicul meu Goriţă şi profesorul meu de istorie Petru Vasilievici Bulicanu. 
Pe bunicul meu Goriţă nu l-am cunoscut personal, acesta a murit cu mult înainte de-a mă naşte, dar parcă l-aş fi cunoscut, întrucât tatăl meu îmi împuiase urechile cu poveşti despre faptele sale misterioase şi ciudate în acelaşi timp. Ce mai la deal, la vale, cele mai multe dintre istoriile pe care mi le-a povestit taică-meu erau despre tatăl său vitreg. Da, da, domnul Goriţă nu era tatăl său drept, bunica Parascovia recăsătorindu-se cu el după moartea primului ei soţ, care, şi el, la rândul său, fusese o mare figură. Dar, cu toate astea, domnul Goriţă era pentru tatăl meu un tată în adevăratul înţeles al cuvântului, mai ales după ce acesta i-a scos din foamete. Tatăl meu pur şi simplu îl diviniza pe tatăl său vitreg. Chiar şi dacă acesta se mutase demult într-o altă lume, tatăl meu nu mai pregeta să-l admire. Şi avea şi pentru ce. Prin ’47, deasupra Cetirenilor se abătuseră nori negri, oamenii erau ridicaţi noaptea din pat şi erau trimişi în Siberia. Când soldaţii au început să bată cu picioarele şi în poarta sa, bunicul meu a deschis fereastra şi şi-a pierdut urmele în negura pădurii, unde a stat ascuns mai bine de jumătate de an. A revenit acasă doar după ce apele s-au mai liniştit. Însă nu pentru mult timp. În curând, oamenilor li s-au luat pământurile şi toate animalele de lângă casă, fiind lăsaţi în papuci. De la un punct încolo, comisarilor roşii le mai venise o idee înţeleaptă: să le ceară oamenilor să dea lapte la stat. Cu acest scop, au apărut şi în pragul casei bunicului meu, interesându-se dacă acestuia nu i-a mai rămas întâmplător vreo vacă sau vreo capră pe lângă casă. Bunicul era un mare miştocar şi le-a arătat cu mâna spre cuşca în care se ascundea un câine pricăjit.

- Da, după cum vedeţi, am o capră.
Politrucii însă nu prea gustau glumele şi i-au trecut o capră în condică.
- Dacă ai zis că ai o capră, atunci o să dai zilnic lapte la stat, i-au zis ei şi au venit a doua zi după lapte. Ca să nu fie băgat la zdup, bunicu-meu cumpăra lapte de la vecini şi îl dădea statului.

În cele din urmă, a fost şi el trimis în gulag. Iar asta s-a întâmplat în 1953, atunci când a murit Stalin. Bunicul se afla la moară, la măcinat făina şi când a auzit că a murit Stalin a început să ţopăie de bucurie, exclamând: a murit un câine. Bineînţeles că a fost turnat şi arestat în aceeaşi zi. Pentru cele câteva cuvinte pe care le-a zis despre Stalin a fost trimis în Siberia, unde a făcut şase ani grei de lagăr. EI bine, toate lucrurile astea mi le povestea taică-meu, seara înainte să ne culcăm, iar eu îi povesteam despre profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizam ca pe nimeni altul. Era profesorul meu îndrăgit, iar istoria era disciplina mea preferată. M-am îndrăgostit de istorie doar datorită lui, pentru că o preda cu o dragoste aparte. Unde mai pui că eram şi cel mai bun din clasă la istorie. Mergeam la olimpiade şi luam premii cu nemiluita, susţinând sus şi tare că Uniunea Sovietică e cea mi frumoasă ţară din lume.

Foarte mult timp nu mi-am putut explica de ce taică-meu strâmba din nas când îi povesteam despre Petru Vasilievici Bulicanu. Mi se părea o lipsă de bun-simţ şi de respect faţă de mine faptul că nu-l interesau poveştile mele despre profesorul de istorie pe care, eminamente, îl idolatrizam.

Doar după ce am terminat şcoala şi nu am mai avut nicio treabă cu acesta, mi-a spus adevărul. Cel care îi trimisese pe soldaţi la casa bunicului meu fusese profesorul meu de istorie, pe atunci un vajnic comsomolist. Şi tot el l-a forţat să cumpere lapte de la oameni şi să-l dea statului. Şi tot el l-a turnat în 1953 când acesta a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine.

Atunci mi-a căzut cerul în cap şi nu m-am mai dus să dau la istorie, aşa cum am visat în ultimii ani de şcoală. Mai mult decât atât, din acea clipă am înţeles că foarte multă vreme am trăit într-o realitate artificială şi utopică în care mă ademenise Petru Vasilievici Bulicanu şi că adevărata realitate era alta, era cea în care a trăit şi a pătimit bunicul meu Goriţă pe care toată viaţa sa l-a prigonit nimeni altcineva decât profesorul meu de istorie Petru Vasilievici Bulicanu.

 

 

(III)

Una dintre cele mai comerciale idei vândute occidentalilor sau ruşilor e că societatea din Republica Moldova  s-ar compune din două tabere rivale (din cei care visează ca Moldova să se unească cu Rusia şi din cei care militează pentru unirea cu România sau cu Uniunea Europeană), ireconciliabile, duşmănindu-se pe viaţă şi pe moarte. 
Nici vorbă că nu ar exista şi asemenea moldoveni, dar ponderea lor în societate e foarte mică. Predomină, în schimb, moldoveanul amestecat, care e şi cu ruşii, dar şi cu românii în acelaşi timp şi care vede aceste lucruri într-o cu totul altă lumină.

Dar cei care promovează ideea că societatea din Republica Moldova ar fi una scindată până la plăsele nu urmăresc nimic altceva decât un interes comercial. Până şi cei care flutură drapelul pacifist, susţinând că vor să creeze punţi de legătură şi vase comunicante între cele două tabere vrăjmaşe, tot la bani se gândesc.

Or, după mine, situaţia din R. Moldova nu e chiar aşa de albastră. Fireşte, există şi aceste tabere (chiar şi eu care pledez pentru integrarea europeană şi aşa mai departe, fac parte din una dintre ele), dar ele pălesc în raport cu majoritatea moldovenilor.

În perioada alegerilor electorale am mers o dată cu un microbuz şi am putut să văd următorul tablou. Afişele lipite pe parbriz ne îndemnau să-i votăm pe liberali, ca şi şoferul care se plângea că s-a săturat de comunişti şi visează ca liberalii să vină la putere. În acelaşi timp, acelaşi om asculta un post de radio rusesc. Ei bine, după părerea mea, acest moldovean face parte din categoria moldovenilor amestecaţi, care înglobează ambele extreme. Nu pun la îndoială faptul că l-a votat pe Ghimpu, liderul partidului liberal, tot aşa cum înclin să cred că, în această vară, le-a ţinut pumnii fotbaliştilor ruşi. Dacă m-aş fi luat după aparenţe, că asculta un post de radio rusesc, l-aş fi putut expedia cu repeziciune în categoria rău famată (şi pe bună dreptate) a mancurţilor. Sau dacă aş fi pus botul la afişele pe care chiar el le-a lipit (mi-a recunoscut asta) pe geamurile microbuzului oare n-aş fi denaturat realitatea zicând că e un mare patriot? Or, acest om e un fel de coctail, adică e ceea ce numesc eu un moldovean amestecat, în care se întâlnesc şi coexistă ambele extreme. Cu toate că îi place muzica rusească, iată că i-a votat pe liberali. Sau, am putea spune şi aşa, deşi i-a votat pe liberali, e un fan al fotbaliştilor ruşi. Deci, acesta este adevăratul moldovean şi nu cel care vrea doar unire cu România sau i se scurge saliva după Uniunea Sovietică. Adevăratului moldovean s-ar putea să fie şi romţnofil, dar şi nostalgic în acelaşi timp. Adică adevăratul moldovean e un om al paradoxurilor.

În opinia mea, a împărţi societatea moldovenească în alb şi în negru e absurd. Ca şi afirmaţia că toţi moldovenii se găsesc în tranşee. Mai degrabă, eu cred că bătălia din exterior s-a mutat în interiorul moldovenilor. Adică, cu trecerea timpului, cele două tabere ce se duşmăneau de moarte au început să-şi piardă adepţii, iar aceştia s-au transformat în oameni amestecaţi.

Cu alte cuvinte, nu este exclus ca sufletul omului amestecat, adică a adevăratului moldovean, să fie un fel de teren de luptă, în care se confruntă, pe de o parte, nostalgia sovietică, iar, pe de altă parte, dorinţa de a-şi europeniza viaţa.

Sau, poate că, nu este exclus ca foarte mulţi dintre oamenii amestecaţi să nu vadă nicio contradicţie între a-ţi plăcea cântecele lui Iosif Cobzon şi a-l vota pe liberalul şi pe românofilul Dorin Chirtoacă.

Eu, unul, nu ştiu dacă existenţa oamenilor amestecaţi e ceva bun sau ceva rău în sine, dar ştiu că acesta este esenţa adevăratului moldovean.  A celui care nu a plecat din Republica Moldova în alte ţări.
Or, cei care pleacă sunt reprezentanţii extremelor (zic extremă nu în sens negativ). Pleacă din ţară fie că românofilii, fie că pro-ruşii. Numărul acestora scade de la un an la altul. Iar cei care rămân sunt oamenii amestecacţi. Care înglobează ambele orientări. Aceştia şi sunt adevăraţii moldoveni, care ridiculizează ideea că societatea moldovenească ar fi divizată în două tabere vrăjmaşe.  


Oare cine va veni primul?

Niciodată nu apar  în acelaşi timp. Sau vine numai tata . Sau numai mama. Tata soseşte numai la Crăciun. Iar mama numai la Paşti. La ziua mea de naştere, pe 1 iulie, a venit doar tata. La ziua bunicii mele, pe 3 august, numai mama. Tata vine numai vineri. Mamei îi place să pice duminica. Niciodată nu apar împreună şi în acelaşi timp. Tot timpul sosesc separat. Pentru a nu se întâlni unul cu altul. Şi nu stau mult. Tata a stat cel mai mult două săptămâni, dar mama nu  mai mult de câteva zile. Recordul l-a bătut anul trecut când a stat cinci zile. Ambii se plictisesc foarte repede la noi, la Flutura. Nu ştiu de ce. Dar se plictisesc foarte repede şi încep să caşte şi nu te mai ascultă ce le spui. Iar eu le spun că îmi este cam trist fără ei. Iar eu le povestec cum m-a atacat zilele trecute bouţul nostru. Cum m-a izbit cu coarnele şi am căzut pe spate, pe pământ. Şi cum de atunci nu mai pot dormi noaptea, pentru că îmi apare şi în vis. Sau cum am căzut de pe cal şi mi-am pierdut cunoştinţa. Noroc că bunică-mea a chemat salvarea. Ei însă nu te mai ascultă. Te privesc în ochi, dar nu aud ce le spui. Mi-am dat seama de asta când i-am rugat să-mi cumpere bicicletă. Şi nu m-au auzit ce le-am spus. Nu m-a auzit nici mama şi nici tata. Ştiu. Ar fi trebuit să le spun  ce mă doare în primele ore de la sosirea lor, când sunt tot numai un zâmbet.

În ultima zi, atunci când şi-au făcut deja bagajele, se metamorfozează şi devin foarte atenţi cu noi şi ne iau în braţe şi ne pupă. Nu numai pe mine, dar şi pe ceilalţi doi frăţiori de-ai mei, cu mult mai mici decât mine. Atunci însă nu are rost să-i rogi nimic. Pentru că, oricum, nu se vor ţine de cuvânt.

Tatei îi place să sosească doar noaptea. Iar mama deschide uşa pe  nepusă masă. Apoi pleacă. Pleacă tata şi nu-l mai văd o jumate de an sau şi mai bine. Pleacă mama şi nu o mai văd cu anii. La început, însă, nu era aşa.

Acum vreo şase ani au mers  împreună la Roma. Pe atunci reveneau acasă în aceeaşi maşină şi îmi aduceau aceleaşi cadouri. Acum tata îmi face cadouri separat. La fel ca şi mama.

La Roma au divorţat. Cam după un an. Acum tata e singur. Iar mama are un soţ italian. Dar stau tot la Roma. Mama s-a căsătorit cu fiul italianului pe care-l îngrijea, iar tata a rămas singur. De trei ori m-au luat la ei. Roma pe care mi-a arătat-o mama e total diferită de Roma pe care mi-a arătat-o tata. Parcă ar fi fost două oraşe şi nu unul şi acelaşi.

De o săptămână a murit bunica şi noi am rămas singuri. Şi rudele noastre le-au trimis telegrame. Pe bunica am înmormântat-o joi. Pentru prima dată au venit şi ei împreună şi în acelaşi timp. Dar au plecat separat. A plecat mai întâi tata şi apoi mama. Acum noi stăm la o mătuşă de-a noastră. Şi-i aşteptăm să revină. Oare cine va veni primul?

Apă rece ca gheaţa

Am împins uşa albă a bucătăriei, scăldată în razele argintii ale unui bec lunguieţ şi am deschis robinetul: apa însă era tot rece, ceea ce m-a făcut să revin în cameră şi să mă cufund la masă în Lecţiile de literatură ale lui Nabokov. 
Nu peste mult, am călcat iar pragul bucătăriei şi iar am deschis robinetul, dar şuvoiul care îmi izbi palmele parcă era de gheaţă. Ieri, pe la ora asta, apa era caldă, dar astăzi nu. Apa care ţâşnea acum din robinet mă făcea să mă zgribulesc şi să mă dau cu un pas înapoi. Din robinet ţâşnea un jet algid şi friguros încât l-am oprit imediat, îndepărtându-mă de muntele de vase murdare, compus din farfurii, tigăi, cratiţe sau tacâmuri pe care nu le-am mai spălat de câteva zile. Nasul îmi curgea şi ochii îmi lăcrimau. Unde mai pui că începusem să şi tuşesc. Adică aveam un început de gripă şi a mă apuca în aceste condiţii de spălat vesela îngălată însemna să mă expun unui risc şi mai mare. În urmă cu o lună, am nesocotit acest lucru şi m-am aventurat să spăl farfuriile murdare cu apă rece şi, drept urmare, am zăcut o săptămână cu febră la pat. Acum nu mai eram dispus să risc. Mai bine am să aştept o oră sau două decât să-mi provoc o nouă răceală. Da, sigur că nu puteam să uit că astăzi urma să se întoarcă nevastă-mea de la mare, dar nici să mă îmbolnăvesc nu voiam. Se făcuse opt seară şi din robinet tot apă rece curgea. Mi-am lipit urechea de podea, dar dedesubt nu se auzea niciun zgomot. Ceea ce însemna că vecinii mei încă nu se întorseseră acasă. Oare pe unde hoinăresc astăzi? Sergiu şi Veronica sunt arhitecţi şi niciodată nu se întorc acasă la aceeaşi oră. Uneori, pot fi acasă pe la patru după-amiază, alteori însă nici după-miezul nopţii nu sunt acasă. Mi s-a făcut foame şi am vrut să pap un borş, pe care mi l-a făcut nevastă-mea înainte să plece vineri pe litoral. Intenţia nu era rea, dar părea a fi irealizabilă, pentru că în toată casa nu mai aveam nicio farfurie curată. Şi am preferat să rămân flămând decât să-mi spăl vreuna cu apă rece. Mi-am lipit iar urechea de podea, vrând să pricep dacă arhitecţii s-au întors sau nu acasă. Se pare că nu, pentru că din apartamentul lor se răspândea o linişte ciudată. Mi-a ţârâit mobilul. Era nevastă-mea care mă anunţa că, în urmă cu câteva minute, a coborât din avion. Vraful ăla de vase mucegăite vorbeau foarte explicit despre viaţa pe care am dus-o în lipsa ei, dar nici să răcesc nu voiam. Pe neprins de veste, am auzit scrâşnetul roţilor unei maşini şi am alergat glonte la fereastră. Nu mică mi-a fost bucuria când le-am recunoscut Mercedes-ul arhitecţilor. Am auzit o uşă trântindu-se şi pe ei doi ciondănindu-se în hol. Nu desluşeam ce-şi reproşau, îmi era clar însă că se certau la cuţite. Apoi am auzit susurul apei în bucătăria lor şi m-am repezit şi eu în bucătăria noastră sidefie şi am dat drumul robinetului. Ura, aveam apă caldă. Adică, asta însemna că ei porniseră încălzirea autonomă. Deci, acum puteam spăla vesela. Mi-am suflecat mânecile şi am luat prima farfurie în mână, când a început să zbârnâie telefonul. Mă temeam să nu fie nevastă-mea şi am închis robinetul şi am mers să răspund, vrând s-o previn că acum sunt foarte prins. Nu, nu era soţia mea. Era un traducător în engleză care mă anunţa că ar vrea să-mi traducă un roman de-al meu. Culmea e că noutatea asta nu putea să nu mă bucure şi să nu mă intereseze, dar în acelaşi timp ştiam că arhitecţii în curând o să oprească încălzirea autonomă şi o să rămân iar fără apă caldă. Iar el avea chef de vorbă. Într-un târziu, şi-a luat rămas bun de la mine, dar imediat m-a sunat şi nevastă-mea ca să mă anunţe că e jos. Şi în timp ce ea intra în bloc, eu am alergat ca din puşcă în bucătărie şi am dat drumul la robinet, dar, acum, curgea apă rece. Şi mi se păru că era cu mult mai rece decât de obicei.