vineri, 30 noiembrie 2012

Oraşul Bălţi privit din vîrful unui pantof
 Cu toată fericirea de a mă îndepărta de plaiurile natale săteşti, viaţa de orăşean îmi pare a fi foarte atractivă, cu mari perspective şi libertăţi. Nu pretind a spune că aici, în acest orăşel „de provincie”, nu aş putea îmbrăţişa toate bucuriile vieţii la care am visat dintotdeauna, însă un lucru e cert n– am reuşit  să găsesc aici un loc de refugiu şi reculegere...
http://www.ziarulnatiunea.ro/wp-content/uploads/2012/02/visarion-puiu.jpgÎn obişnuinţa mea de a mă plimbla ades prin margini de străzi şi cărăruşi bălţene, nici o clipă n-am ezitat în ideea că fiecare zidărie, fiecare îngrăditură, cotitură  şi îngustări de uliţă nu m-ar recunoaşte... E evident că nu mi-au devenit familiale  şi pe deplin cunoscute, au devenit parte din viaţa mea... Aici aerul respiră odată cu mine..., iar paşii mei grăbiţi  de gîndul la căminul meu familial mă transpun pe artera principală a oraşului pentru a ajunge cît mai repede acasă.
Rectangular Callout: Sfinţia Sa Visarion Puiu  Marele scriitor Lucian Blaga spunea odată că veşnicia s-a născut la sat. Am încercat să iau veşnicia cu mine la Bălţi, locuind la sol, zile liniştite şi fericite împreună cu familia mea. Uneori mă pierd de-o nesfîrşită tihnă în serile umbrite de căderi de frunze coapte ale vişinului din ograda mea, pe cînd crizantemele culese de îngheţuri din grădină mă salută în fiecare dimineaţă, atunci cînd le privesc prin geam în timp ce-mi beau cafeaua. Soarele luceşte cu razele sale fierbinţi pavajul drumului, iar în urma maşinilor se ridică un nour de colb, care-mi vestejeşte florile.
... E ora dimineţii plină de ceaţă, timpul cînd aştept troleibuzul. În aşteptarea mea nerăbdătoare, îmi aprind o ţigară şi privesc  oamenii care aşteaptă în staţie, la fel ca mine. Şi toţi ne gîndim: „oare va veni troleibuzul la timp...?” Stăm fiecare departe unul de altul, fără să facem vreo mişcare, cu un aer resemnat şi trist. Din adîncul depărtărilor se arată troleibuzul, iar noi îl privim cu lăcomie...  Prin geamul troleibuzului din epoca sovietică, uzat şi învechit, urmăresc imaginar, cum s-a schimbat oraşul în această zonă unde locuiesc.
  În partea de Vest a oraşului  se înalţă trei hornuri statornice, care răzbat pînă la înălţimea cerului prin nebuloasele de fum cenuşiu şi apăsător ce-l emană necruţător în văzduh.  Acestea sînt „onorabilele” ţevi ale Centralei de Termoficare şi Electricitate. Aceasta irigă locuinţele bălţenilor cu „arşiţă”, pe timp de viscol, şi nămeţi, în fiecare an.
 Aidoma unei mărgele răzleţe, pierdute din salba de nestemate, la un capăt de oraş, se vede  Combinatul de Pîine, care şi-a început activitatea spre sfîrşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Cocea pîine, patiserie, fel de fel de bunătăţuri din făină, de Paşti şi  alte sărbători, întocmai ca bunica, care la fel îşi trăgea jăraticul în vatră, pregătind ulterioara tavă de aluat, în timp ce poporul aştepta cu nerăbdare pîinea cu mirosul ei îmbătător.
În acea perioadă  şi-a deschis uşile şi Fabrica de Lapte.  Această maşinărie era cufundată într-un ocean de lapte adus de prin toată regiunea de Nord a ţării. În acest tremor de bucurie din imensitatea materiei prime de lactate. Primăria decide construcţia unei alte fabrici de lapte, de o dimensiune mai mare, pentru a asigura oraşul, deja masiv şi extins. Fabrica de Carne are aceeaşi soartă ca şi Fabrica de lapte.  Iar cea mai veche instituţie medicală deschisă în perioada ţaristă a fost unicul Spital de zemstvă – un spital senin, uscat şi aproape călduţ. Aici se tratau orăşenii, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tot aici se tratau  nazişti, fiind ocupanţii acestui teritoriu.  Iarba strivită din jurul spitalului ascundea cimitirul improvizat din teritoriul acestei instituţii. În prezent, acest edificiu găzduieşte „carabinerii”, care posibil nici nu-şi imaginează că în aceşti pereţi a fost cîndva un loc de vindecări trupeşti. O altă instituţie medicală a fost Spitalul Israelit, în care se tratau evreii băştinaşi. Odată cu construcţia Spitalului Israelit a fost construit şi Spitalul Militar, în care se tratau  militarii, apărătorii ţării.        
O mărgea din colier este şi Fabrica de Sticlă, cea care pe timpuri confecţiona diverse piese de sticlă şi  sticlă pentru geamurile lăcaşelor sfinte, instituţii şi întreprinderi.
  Un rol important în viaţa oraşului îl au Cazarmele. Nu  departe  de cazarme se simte mirosul parfumant al Combinatului de uleiuri.
   Privind aceste edificii demult învechite, gîndurile mele insistă asupra trecutului lor îndepărtat. Ele au fost aidoma unor piese vii, ce asigurau existenţa şi perpetuarea bălţenilor prin prestarea anumitor servicii premeditate. Aceste mecanisme, maşinării, care pe atunci păreau a fi construite pentru o veşnicie, astăzi au rămas doar o parte din ele, restul şi-au dat suflarea şi viaţa, rămînînd doar zidării cuprinse de un aer muced, rece... deşi nu demult viaţa clocotea în ele.
  Oare mai ştie cineva cu siguranţă vîrsta adevărată a acestui oraş...? Unii numesc oraşul Bălţi şi capitala de nord a ţării, cea care a fost fondată  cu siguranţă în 1620, iar după alţii este cel mai frumos oraş dintre cele pe care le-au cunoscut vreodată.  Despre acest oraş s-au scris multe: unii îl laudă, alţii îl urăsc. Eu  nu l-am îndrăgit... Oraşul s-a schimbat, atîta tot.  Şi noi ne schimbăm în timp şi oraşul se schimbă odată cu noi, într-un mod ireversibil. Bălţiul e aidoma unui stejar bătrîn, secular.
Geo Bogza Geo Bogza este cel care a caracterizat Bălţiul pentru prima dată, acest fel de denumire nu e numai platonică. Realitatea la care face iluzie e imediată şi îngrozitor de elocventă. Mizeria socială a oraşului, complicată cu aceea a insalubrelor condiţii geografice — şi iată viaţa de pe aceste meleaguri, zbătutîndu-se sub un odios blestem, sub o zodie cumplită şi nemiloasă.[1]
  De la întemeiere, acest oraş a fost unul mic, cu o bisericuţă mică de lemn şi cu un cimitir. Mai tîrziu însă acesta se dezvoltă: apar case noi pe locuri sfinte, fabrici şi uzine. Toate acestea au dus la dezastrul ecologic, la indiferenţa Administraţiei publice locale atît din acea perioadă, cît şi din prezent. Cimitire pline cu cadavre şi altul cu cadavre ale cailor care se aflau în raza actuală a căminului Meridian.
Rectangular Callout: Geo  Bogza  Poetul George Bogza, vorbeşte despre drumurile de humă ale Basarabiei, care fără o singură piatră pe ele, s-au uscat. Prin unele locuri, un praf subţire şi negru s-a aşezat deasupra ca un strat de pudră; prin altele mai sînt rînduri adînci, de cîte jumătate de metru, bolovănoase, gloduroase, aşa cum s-a zvîntat noroiul, păstrînd încă în el urma căruţelor care îi brăzdase pasta de lut. Poetul, parcă a văzut ca prin oglindă descrierea unui oraş din nordul ţării. Este vorba de tîrgul Bălţi. Mai tîrziu, în anul 1934, va face o călătorie în acest oraş. Aici el va fi martorul ocular al vieţii acestui oraş. El va numi acest oraş Un oraş din infern. Geo Bogza mai aminteşte că oraşele basarabene sînt oraşele sinuciderii, foamei şi mizeriei, că satele ei sînt satele celei mai mari, mai cumplite nenorociri. El[2] a reuşit să descrie oraşul Bălţi în perioada interbelică. Voiajul său în Basarabia a atins cel mai dramatic şi mai uluitor episod. În  timp ce am străbătut oraşul acesta, în nenumărate rînduri m-am frecat la ochi, am căutat să-mi revin, mi-am sfîşiat cu unghiile carnea, am făcut tot ce se poate pentru a-mi da seama că nu sînt pradă unui vis îngrozitor, că tot ceea ce văd există în realitate....  Ceea  ce l-a făcut pe Bogza să spună că acest oraş este oraşul infernului e tot ce poate fi mai îngrozitor pe faţa pămîntului. Venind de la Bucureşti la cel mai mare tîrg de cai,  la gară, a  făcut cunoştinţă cu un negustor evreu din Lipcani. Bogza exemplifică mirosul urît care persista aici cu: un cîmp pe care s-ar afla o sută de mii de cadavre de cai intrate în descompunere. ... De cum porneşti  de la gară, pe strada care duce spre centru, un val de putoare pestilenţială (contagioasă), de cadavru intrat în descompunere, te ia în primire şi nu te mai lasă pînă ce nu părăseşti oraşul. Aşa întîmpină oraşul Bălţi pe toată lumea, aşa m-a întîmpinat şi pe mine. Ca şi cum mizeria din tîrgurile de pînă acum n-ar fi fost decît un preludiu, n-ar fi făcut decît să o pregătească pe aceasta, oraşul Bălţi, care e de altfel municipiu, reuşeşte să fie o chintestenţă a tot ceea ce e murdărie, urîţenie şi disperare, în întreaga provincie basarabeană. Că a fost proclamat municipiu, cînd ar fi trebuit să fie numit oraşul lepros, oraşul  cangrenă, cel mai bolnav şi mai putred al ţării, aceasta e o eroare de matematică edilitară care, neţinînd seama decît de numărul mare al  oamenilor din această vale fetidă, a numit-o municipiu fără să se uite la dărăpănăturile sinistre în care locuiesc, la spectacolul macabru şi infernal al străzii. Municipiu e Bălţi, dar un municipiu al foamei, al mizeriei şi al deznădejdii. Oraş mai bîntuit de  atîtea flagele, mai canceros şi mai penibil, nici că  se poate.
Geo Bogza vorbeşte  şi de trăsurile cu cai, care aşteptau pasagerii bogaţi care soseau în oraş. Azi oraşul e plin de transport. Ca şi trăsura, troleibuzul este un transport  ecologic, iar  restul transporturilor poluează aerul. În viziunea sa, trăsurile sînt uşoare şi mici cît o cutiuţă. Trase numai de un singur cal, acesta are deasupra hamului un jug de lemn, ornamental, ca vechile troice ruseşti, din filme, din cîntece şi din fotografii.
Rectangular Callout: Eugen Coşeriuhttp://www.usv.ro/upimg/usv/EugenCoseriu.jpg     Bălţi este unul dintre cele mai mari oraşe din nordul ţării. Mare prin densitate şi istorie. Acest minunat oraş a găzduit diverse evenimente. Aici au învăţat, au locuit şi au activat diverse personalităţi: Ion Pelivan , Emanoil Catelli,  Visarion Puiu,  Eugen Coșeriu, Nisn Belțer, Etti-Rosa Spirer, Traian Ataman (născut Răileanu),Vadim Pirogan, Nicolae Testemițanu, Gheorghe Briceag, Mihai Volontir, Nicolae Filip, Spiridon Vangheli, ş.a. Au existat şi diverse monumente de epocă, care au demonstrat voinicia acestui oraş. Acestea au fost: Biserica de lemn cu hramul Sf. Nicolae, Bisrica Catolică, Biserica lipovănească, Clopotniţa de la Catedrala Sf. Împăraţi Constantin şi Elena, Spitalul Israelit, Teatrul Scala, Seminarul Teologic, ş.a. Cea mai mare personalitate a neamului a fost episcopul de Bălţi şi Hotin, Visarion Puiu. Acesta, venind din Argeş, a pus pecetea dezvoltării culturii spirituale a orăşenilor, dar şi a judeţului Bălţi şi Hotin. Venind în acest oraş, posomorît  şi plin de evrei, polonezi, armeni, ruşi, a construit şi restaurat biserici - Catedrala Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, Episcopia, Biserica cu hramul Cuvioasa Parascheva şi alte nouă lăcaşuri. Aceste lăcaşuri, construite de Sfinţia Sa, au intrat în palmaresul istoric al oraşului.
http://melidoniumm.files.wordpress.com/2012/06/spiridon-vangheli.jpgOraşul Bălţi se poate bucura şi de alte case de epocă, care au mai rămas lîngă Gara de trenuri, Clădirea fostei Primării, Castele de apă, Casa Bodescu, clădirea Poştei centrale, clădirea Comisariatului de poliţie, Parcul pentru copii „Andrieş”, Clopotniţa, Biserica Sfîntul Nicolae, Complexul universitar, ş.a.
Rectangular Callout: Spiridon VangheliPe parcursul activităţii sale, a infiinţat episcopia de Hotin cu sediul la Bălţi. În  lucrarea sa, Visarion Puiu a descris oraşul în care exista doar o singură biserică ortodoxă şi murdăria din Cimitirul ortodox din centrul oraşului, de lîngă Centrul Comercial Unic şi fostul Spital Feroviar. El menţiona: ... cimitirul ortodox, aflat acum din pricina înmulţirii populaţiei în mijlocul oraşului, primeşte în gropile sale cadavre suprapuse cîte trei unele peste altele, lucru nici la sălbatici nu se vede. Mai mult încă, cimitirul acesta este neîngrădit, încît ziua şi noaptea el este trecătoare a soldaţilor cazarmelor vecine, a vitelor, şi adăpost tuturor oamenilor fără căpătîiu, pripăşiţi în număr atît de mare în acest oraş.[3] Fapt care impus Primăria să alocheze două terenuri de pămînt pentru viitoarele cimitire – Cimitirul Adormirea, numit de băştinaşi  de la Lungul, şi al doilea cel de lîngă Spitalul Clinic Municipal.
 Consider că aceste două mari personalităţi  au o mare dreptate. Oraşul acesta, sumbru şi obscur, este  plin cu bălţi, plin de noroi în zilele ploioase. Dacă-l priveşti din vîrful unui pantof, a unui pantof înglodat în mocirla zilelor cînd bălţile nu mai seacă, cînd mirosul pestilenţial domină în jur, atunci ai impresia că ai pătruns într-o băltoacă, într-un bîlci care nu mai are gură de scurgere.
Este oribil  să vezi drum pietruit doar în cartierele din Centru, pe cînd la Molodova, Ţigănăria, Slobozia, glodul e cît pragul. Dacă drumul asfaltat din aceste cartiere lipseşte cu desăvîrşire, atunci iluminarea străzilor nu este decît o glumă proastă. O stradă complet luminată nu s-a mai văzut de ani de zile.
Bălţiul s-a schimbat mult de la 1924-1934 pînă în prezent. Imperiul sovietic a demolat şi a distrus totul ce este istorie. Au construit blocuri cu multe etaje, au construit cartiere noi. Au construit pe cimitire case şi magazine. Au defăimat tot ce este sacru pentru poporul nostru.[4]
  Un lucru bun ce-a construit  Imperiul rus este Gara de trenuri Bălţi-Slobozia, apoi comuniştii-„creştini”de astăzi au construit şi inaugurat şi alte mărgele – monumentul Domnitorului Ştefan cel Mare, Biserica Catolică şi Aleea clasicilor. Dar aceste sînt foarte puţine pentru un astfel de regim comunist  instalat la Bălţi, cel care a distrus totul ceea ce este sfînt, după părerea mea, ei sînt obligaţi să construiască istoria distrusă de ei.
    Consider că oraşul este frumos atunci cînd administraţia are grijă de locuitorii săi. Nu distruge trecutul, dar îl conservează. Luptă ca băştinaşii să se simtă comod şi liber.
  Bălţiul nu şi-a schimbat hainele vechi ale Imperiului sovietic. Acesta se vede prin construcţiile sale primitive de blocuri construite fără gust, care  ne-au distrus partea bună a istoriei ...
Personalităţile Visarion Puiu şi Geo Bogza, în perioada interbelică, au văzut şi au simţit tot farmecul oraşului Bălţi, astfel şi eu simt farmecul nociv al acestui oraş. Împărtăşesc aceeaşi opinie ca şi ei.
     Acesta este oraşul meu, fără trecut şi fără viitor!
 Noie Rotaru,
student, anul II,
Facultatea de Filologie, USB


[1] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.
[2] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia  ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 77.
[3] Tomescu, Constantin,  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Cimitirile oraşului Bălţi, în 10 ani de la Reinfiinţarea episcopiei Hotinului, Bucureşti, 1935, p. 91.
[4] Bogza, Geo, Un oraş din infern, în Basarabia ţară de pămînt, Bucureşti, Editura  Ara, 1991, p. 79.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu