Moldovenii: nişte oameni amestecaţi

(I)

Dacă v-aţi pus vreodată întrebarea, cine sunt şi ce sunt, de fapt, moldovenii, să ştiţi că răspunsul nu e deloc simplu. 

La prima vedere, în totalitarism, societatea moldovenească a fost una schizoidă, fiind compusă, pe de o parte, din oameni cărora le intrase comunismul în sânge şi dormeau cu portretele lui Lenin sub pernă, iar pe de altă parte, din opozanţi ai regimului sovietic. La o privire superficială, conformiştii sau oportuniştii predominau, iar rebelii erau o mână de oameni. Din acelaşi punct de vedere, un schimb de poziţii se produsese după 1989, când râuri de oameni curgeau pe fostul bulevard Lenin, cerând limbă şi alfabet, iar lichelele nu mai ştiau pe unde să-şi scoată cămaşa. Dacă am merge pe mâna acestei interpretări a realităţii totalitare, împărţind lumea doar în alb şi negru, s-ar putea să nu înţelegem prea bine sau chiar nimic din ce s-a întâmplat în acele vremuri şi să orbecăim şi mai departe în ceaţă. Nu neg faptul că societatea moldovenească din perioada comunistă a fost populată de conformişti, canalii, ticăloşi, rebeli, opozanţi, oameni dedublaţi care una ziceau şi cu totul altceva gândeau sau din tipi abili care ştiau când să-şi întoarcă mantaua după vânt. Nu vreau să demantelez pe nimeni şi nimic şi nu tăgăduiesc faptul că au fost şi moldoveni care au luptat contra regimului, după cum au fost şi destui moldoveni care se scăldau în acele timpuri în râuri de lapte şi miere. Cu toate astea, după părerea mea, moldovenii nu au fost niciodată în tranşee, luptând fie de-o parte a baricadei, fie de alta. Nu vreau să decomandez spiritul combativ al unor basarabeni şi capacitatea altora ieşită din comun de-a se adapta oricărui regim politic care s-ar instala afară, chiar şi dacă acesta ar fi unul thailandez, ci vreau să spun că moldovenii rebeli şi moldovenii sovietici au fost, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, mai degrabă nişte excepţii.

Adică au fost nişte excepţii cei care au fost exclusiv doar canalii sau doar disidenţi, doar lichele sau doar rebeli, doar profitori fără niciun fel de scrupule sau doar opozanţi înflăcăraţi, cum spunea undeva şi Petru Negură. Nu zic că nu au fost şi moldoveni din aceştia. Au fost, fără doar şi poate, dar aceşti moldoveni au fost, aşa cum am mai spus mai la deal, mai curând nişte oi rătăcite de turmă.

Sau, hai să dau câteva exemple ca lucrurile să fie şi mai limpezi. Să-i luăm, de exemplu, pe Emilian Bucov şi pe Grigore Vieru. Părerea larg răspândită despre autorul poemului Cresc etajele e că a fost un profitor de pe urma regimului comunist, cântând ode kilometrice „măreţelor” realizări comuniste, doar pentru a-şi umple buzunarele cu bani. În acelaşi timp, percepţia cristalizată care a supravieţuit timpului asupra lui Grigore Vieru e că acesta a fost un opozant al regimului sovietic. Nu pun la îndoială că poetul care a cântat mama şi limba ca nimeni altul a avut un rol deosebit în ceea ce priveşte conservarea identităţii naţionale a românilor basarabeni, dar, în acelaşi timp, tot lui Grigore Vieru îi aparţin unele dintre cele mai frumoase poezii dedicate lui Lenin. Pe de altă parte, nimeni altul decât Emilian Bucov i-a luat apărarea Leonidei Lari atunci când aceasta fusese întoarsă cu faţa la perete de către zbirii sovietici şi era luată în şuturi de către satrapii comunişti. Nu cred că cele câteva poezii realist-socialiste ale lui Grigore Vieru i-ar anula rolul pozitiv pe care l-a jucat în perioada sovietică, tot aşa cum nici faptele bune ale lui Emilian Bucov nu-l pot scoate basma curată pe poetul realist-socialist Emilian Bucov.

Cu toate acestea, aceste exemple relevă faptul că nu există rebeli pursânge sau oportunişti fără niciun Dumnezeu. Sau, altfel spus, vreau să susţin ideea, şi sper ca nimeni să nu intre la idee din această cauză, că moldoveanul dominant în perioada totalitară, dar care mai e central şi în post-totalitarism e moldoveanul amestecat, în care se întâlnesc contrariile, acesta putând fi în acelaşi timp şi un opozant contra regimului, dar şi un oportunist sau un laş în anumite situaţii. Un exemplu concludent pentru acest tip de om este poetul proletcultist Andrei Lupan. Cunosc sute de oameni, dacă nu mii, în acest oraş care pot să-mi demonstreze că a fost un om foarte bun, după cum cunosc şi foarte mulţi moldoveni care ar putea să-mi spună că a fost un oportunist. Cine are dreptate? Eu cred că ambele tabere, şi cei care-l admiră, dar şi cei care-l contestă. Adică, Andrei Lupan a fost un om amestecat în adevăratul înţeles al cuvântului.  Adică, omul amestecat e şi adevăratul moldovean de astăzi.

 

 

 (II)

Doi oameni mi-au marcat copilăria: bunicul meu Goriţă şi profesorul meu de istorie Petru Vasilievici Bulicanu. 

Pe bunicul meu Goriţă nu l-am cunoscut personal, acesta a murit cu mult înainte de-a mă naşte, dar parcă l-aş fi cunoscut, întrucât tatăl meu îmi împuiase urechile cu poveşti despre faptele sale misterioase şi ciudate în acelaşi timp. Ce mai la deal, la vale, cele mai multe dintre istoriile pe care mi le-a povestit taică-meu erau despre tatăl său vitreg. Da, da, domnul Goriţă nu era tatăl său drept, bunica Parascovia recăsătorindu-se cu el după moartea primului ei soţ, care, şi el, la rândul său, fusese o mare figură. Dar, cu toate astea, domnul Goriţă era pentru tatăl meu un tată în adevăratul înţeles al cuvântului, mai ales după ce acesta i-a scos din foamete. Tatăl meu pur şi simplu îl diviniza pe tatăl său vitreg. Chiar şi dacă acesta se mutase demult într-o altă lume, tatăl meu nu mai pregeta să-l admire. Şi avea şi pentru ce. Prin ’47, deasupra Cetirenilor se abătuseră nori negri, oamenii erau ridicaţi noaptea din pat şi erau trimişi în Siberia. Când soldaţii au început să bată cu picioarele şi în poarta sa, bunicul meu a deschis fereastra şi şi-a pierdut urmele în negura pădurii, unde a stat ascuns mai bine de jumătate de an. A revenit acasă doar după ce apele s-au mai liniştit. Însă nu pentru mult timp. În curând, oamenilor li s-au luat pământurile şi toate animalele de lângă casă, fiind lăsaţi în papuci. De la un punct încolo, comisarilor roşii le mai venise o idee înţeleaptă: să le ceară oamenilor să dea lapte la stat. Cu acest scop, au apărut şi în pragul casei bunicului meu, interesându-se dacă acestuia nu i-a mai rămas întâmplător vreo vacă sau vreo capră pe lângă casă. Bunicul era un mare miştocar şi le-a arătat cu mâna spre cuşca în care se ascundea un câine pricăjit.

- Da, după cum vedeţi, am o capră.
Politrucii însă nu prea gustau glumele şi i-au trecut o capră în condică.
- Dacă ai zis că ai o capră, atunci o să dai zilnic lapte la stat, i-au zis ei şi au venit a doua zi după lapte. Ca să nu fie băgat la zdup, bunicu-meu cumpăra lapte de la vecini şi îl dădea statului.

În cele din urmă, a fost şi el trimis în gulag. Iar asta s-a întâmplat în 1953, atunci când a murit Stalin. Bunicul se afla la moară, la măcinat făina şi când a auzit că a murit Stalin a început să ţopăie de bucurie, exclamând: a murit un câine. Bineînţeles că a fost turnat şi arestat în aceeaşi zi. Pentru cele câteva cuvinte pe care le-a zis despre Stalin a fost trimis în Siberia, unde a făcut şase ani grei de lagăr. EI bine, toate lucrurile astea mi le povestea taică-meu, seara înainte să ne culcăm, iar eu îi povesteam despre profesorul meu de istorie pe care-l idolatrizam ca pe nimeni altul. Era profesorul meu îndrăgit, iar istoria era disciplina mea preferată. M-am îndrăgostit de istorie doar datorită lui, pentru că o preda cu o dragoste aparte. Unde mai pui că eram şi cel mai bun din clasă la istorie. Mergeam la olimpiade şi luam premii cu nemiluita, susţinând sus şi tare că Uniunea Sovietică e cea mi frumoasă ţară din lume.

Foarte mult timp nu mi-am putut explica de ce taică-meu strâmba din nas când îi povesteam despre Petru Vasilievici Bulicanu. Mi se părea o lipsă de bun-simţ şi de respect faţă de mine faptul că nu-l interesau poveştile mele despre profesorul de istorie pe care, eminamente, îl idolatrizam.

Doar după ce am terminat şcoala şi nu am mai avut nicio treabă cu acesta, mi-a spus adevărul. Cel care îi trimisese pe soldaţi la casa bunicului meu fusese profesorul meu de istorie, pe atunci un vajnic comsomolist. Şi tot el l-a forţat să cumpere lapte de la oameni şi să-l dea statului. Şi tot el l-a turnat în 1953 când acesta a exclamat la moartea lui Stalin că a murit un câine.

Atunci mi-a căzut cerul în cap şi nu m-am mai dus să dau la istorie, aşa cum am visat în ultimii ani de şcoală. Mai mult decât atât, din acea clipă am înţeles că foarte multă vreme am trăit într-o realitate artificială şi utopică în care mă ademenise Petru Vasilievici Bulicanu şi că adevărata realitate era alta, era cea în care a trăit şi a pătimit bunicul meu Goriţă pe care toată viaţa sa l-a prigonit nimeni altcineva decât profesorul meu de istorie Petru Vasilievici Bulicanu.

 

 

(III)

Una dintre cele mai comerciale idei vândute occidentalilor sau ruşilor e că societatea din Republica Moldova  s-ar compune din două tabere rivale (din cei care visează ca Moldova să se unească cu Rusia şi din cei care militează pentru unirea cu România sau cu Uniunea Europeană), ireconciliabile, duşmănindu-se pe viaţă şi pe moarte. 

Nici vorbă că nu ar exista şi asemenea moldoveni, dar ponderea lor în societate e foarte mică. Predomină, în schimb, moldoveanul amestecat, care e şi cu ruşii, dar şi cu românii în acelaşi timp şi care vede aceste lucruri într-o cu totul altă lumină.

Dar cei care promovează ideea că societatea din Republica Moldova ar fi una scindată până la plăsele nu urmăresc nimic altceva decât un interes comercial. Până şi cei care flutură drapelul pacifist, susţinând că vor să creeze punţi de legătură şi vase comunicante între cele două tabere vrăjmaşe, tot la bani se gândesc.

Or, după mine, situaţia din R. Moldova nu e chiar aşa de albastră. Fireşte, există şi aceste tabere (chiar şi eu care pledez pentru integrarea europeană şi aşa mai departe, fac parte din una dintre ele), dar ele pălesc în raport cu majoritatea moldovenilor.

În perioada alegerilor electorale am mers o dată cu un microbuz şi am putut să văd următorul tablou. Afişele lipite pe parbriz ne îndemnau să-i votăm pe liberali, ca şi şoferul care se plângea că s-a săturat de comunişti şi visează ca liberalii să vină la putere. În acelaşi timp, acelaşi om asculta un post de radio rusesc. Ei bine, după părerea mea, acest moldovean face parte din categoria moldovenilor amestecaţi, care înglobează ambele extreme. Nu pun la îndoială faptul că l-a votat pe Ghimpu, liderul partidului liberal, tot aşa cum înclin să cred că, în această vară, le-a ţinut pumnii fotbaliştilor ruşi. Dacă m-aş fi luat după aparenţe, că asculta un post de radio rusesc, l-aş fi putut expedia cu repeziciune în categoria rău famată (şi pe bună dreptate) a mancurţilor. Sau dacă aş fi pus botul la afişele pe care chiar el le-a lipit (mi-a recunoscut asta) pe geamurile microbuzului oare n-aş fi denaturat realitatea zicând că e un mare patriot? Or, acest om e un fel de coctail, adică e ceea ce numesc eu un moldovean amestecat, în care se întâlnesc şi coexistă ambele extreme. Cu toate că îi place muzica rusească, iată că i-a votat pe liberali. Sau, am putea spune şi aşa, deşi i-a votat pe liberali, e un fan al fotbaliştilor ruşi. Deci, acesta este adevăratul moldovean şi nu cel care vrea doar unire cu România sau i se scurge saliva după Uniunea Sovietică. Adevăratului moldovean s-ar putea să fie şi romţnofil, dar şi nostalgic în acelaşi timp. Adică adevăratul moldovean e un om al paradoxurilor.

În opinia mea, a împărţi societatea moldovenească în alb şi în negru e absurd. Ca şi afirmaţia că toţi moldovenii se găsesc în tranşee. Mai degrabă, eu cred că bătălia din exterior s-a mutat în interiorul moldovenilor. Adică, cu trecerea timpului, cele două tabere ce se duşmăneau de moarte au început să-şi piardă adepţii, iar aceştia s-au transformat în oameni amestecaţi.

Cu alte cuvinte, nu este exclus ca sufletul omului amestecat, adică a adevăratului moldovean, să fie un fel de teren de luptă, în care se confruntă, pe de o parte, nostalgia sovietică, iar, pe de altă parte, dorinţa de a-şi europeniza viaţa.

Sau, poate că, nu este exclus ca foarte mulţi dintre oamenii amestecaţi să nu vadă nicio contradicţie între a-ţi plăcea cântecele lui Iosif Cobzon şi a-l vota pe liberalul şi pe românofilul Dorin Chirtoacă.

Eu, unul, nu ştiu dacă existenţa oamenilor amestecaţi e ceva bun sau ceva rău în sine, dar ştiu că acesta este esenţa adevăratului moldovean.  A celui care nu a plecat din Republica Moldova în alte ţări.

Or, cei care pleacă sunt reprezentanţii extremelor (zic extremă nu în sens negativ). Pleacă din ţară fie că românofilii, fie că pro-ruşii. Numărul acestora scade de la un an la altul. Iar cei care rămân sunt oamenii amestecacţi. Care înglobează ambele orientări. Aceştia şi sunt adevăraţii moldoveni, care ridiculizează ideea că societatea moldovenească ar fi divizată în două tabere vrăjmaşe.  

Oare cine va veni primul?

Niciodată nu apar  în acelaşi timp. Sau vine numai tata . Sau numai mama. Tata soseşte numai la Crăciun. Iar mama numai la Paşti. La ziua mea de naştere, pe 1 iulie, a venit doar tata. La ziua bunicii mele, pe 3 august, numai mama. Tata vine numai vineri. Mamei îi place să pice duminica. Niciodată nu apar împreună şi în acelaşi timp. Tot timpul sosesc separat. Pentru a nu se întâlni unul cu altul. Şi nu stau mult. Tata a stat cel mai mult două săptămâni, dar mama nu  mai mult de câteva zile. Recordul l-a bătut anul trecut când a stat cinci zile. Ambii se plictisesc foarte repede la noi, la Flutura. Nu ştiu de ce. Dar se plictisesc foarte repede şi încep să caşte şi nu te mai ascultă ce le spui. Iar eu le spun că îmi este cam trist fără ei. Iar eu le povestec cum m-a atacat zilele trecute bouţul nostru. Cum m-a izbit cu coarnele şi am căzut pe spate, pe pământ. Şi cum de atunci nu mai pot dormi noaptea, pentru că îmi apare şi în vis. Sau cum am căzut de pe cal şi mi-am pierdut cunoştinţa. Noroc că bunică-mea a chemat salvarea. Ei însă nu te mai ascultă. Te privesc în ochi, dar nu aud ce le spui. Mi-am dat seama de asta când i-am rugat să-mi cumpere bicicletă. Şi nu m-au auzit ce le-am spus. Nu m-a auzit nici mama şi nici tata. Ştiu. Ar fi trebuit să le spun  ce mă doare în primele ore de la sosirea lor, când sunt tot numai un zâmbet.

În ultima zi, atunci când şi-au făcut deja bagajele, se metamorfozează şi devin foarte atenţi cu noi şi ne iau în braţe şi ne pupă. Nu numai pe mine, dar şi pe ceilalţi doi frăţiori de-ai mei, cu mult mai mici decât mine. Atunci însă nu are rost să-i rogi nimic. Pentru că, oricum, nu se vor ţine de cuvânt.

Tatei îi place să sosească doar noaptea. Iar mama deschide uşa pe  nepusă masă. Apoi pleacă. Pleacă tata şi nu-l mai văd o jumate de an sau şi mai bine. Pleacă mama şi nu o mai văd cu anii. La început, însă, nu era aşa.

Acum vreo şase ani au mers  împreună la Roma. Pe atunci reveneau acasă în aceeaşi maşină şi îmi aduceau aceleaşi cadouri. Acum tata îmi face cadouri separat. La fel ca şi mama.

La Roma au divorţat. Cam după un an. Acum tata e singur. Iar mama are un soţ italian. Dar stau tot la Roma. Mama s-a căsătorit cu fiul italianului pe care-l îngrijea, iar tata a rămas singur. De trei ori m-au luat la ei. Roma pe care mi-a arătat-o mama e total diferită de Roma pe care mi-a arătat-o tata. Parcă ar fi fost două oraşe şi nu unul şi acelaşi.

De o săptămână a murit bunica şi noi am rămas singuri. Şi rudele noastre le-au trimis telegrame. Pe bunica am înmormântat-o joi. Pentru prima dată au venit şi ei împreună şi în acelaşi timp. Dar au plecat separat. A plecat mai întâi tata şi apoi mama. Acum noi stăm la o mătuşă de-a noastră. Şi-i aşteptăm să revină. Oare cine va veni primul?

Apă rece ca gheaţa

Am împins uşa albă a bucătăriei, scăldată în razele argintii ale unui bec lunguieţ şi am deschis robinetul: apa însă era tot rece, ceea ce m-a făcut să revin în cameră şi să mă cufund la masă în Lecţiile de literatură ale lui Nabokov. 

Nu peste mult, am călcat iar pragul bucătăriei şi iar am deschis robinetul, dar şuvoiul care îmi izbi palmele parcă era de gheaţă. Ieri, pe la ora asta, apa era caldă, dar astăzi nu. Apa care ţâşnea acum din robinet mă făcea să mă zgribulesc şi să mă dau cu un pas înapoi. Din robinet ţâşnea un jet algid şi friguros încât l-am oprit imediat, îndepărtându-mă de muntele de vase murdare, compus din farfurii, tigăi, cratiţe sau tacâmuri pe care nu le-am mai spălat de câteva zile. Nasul îmi curgea şi ochii îmi lăcrimau. Unde mai pui că începusem să şi tuşesc. Adică aveam un început de gripă şi a mă apuca în aceste condiţii de spălat vesela îngălată însemna să mă expun unui risc şi mai mare. În urmă cu o lună, am nesocotit acest lucru şi m-am aventurat să spăl farfuriile murdare cu apă rece şi, drept urmare, am zăcut o săptămână cu febră la pat. Acum nu mai eram dispus să risc. Mai bine am să aştept o oră sau două decât să-mi provoc o nouă răceală. Da, sigur că nu puteam să uit că astăzi urma să se întoarcă nevastă-mea de la mare, dar nici să mă îmbolnăvesc nu voiam. Se făcuse opt seară şi din robinet tot apă rece curgea. Mi-am lipit urechea de podea, dar dedesubt nu se auzea niciun zgomot. Ceea ce însemna că vecinii mei încă nu se întorseseră acasă. Oare pe unde hoinăresc astăzi? Sergiu şi Veronica sunt arhitecţi şi niciodată nu se întorc acasă la aceeaşi oră. Uneori, pot fi acasă pe la patru după-amiază, alteori însă nici după-miezul nopţii nu sunt acasă. Mi s-a făcut foame şi am vrut să pap un borş, pe care mi l-a făcut nevastă-mea înainte să plece vineri pe litoral. Intenţia nu era rea, dar părea a fi irealizabilă, pentru că în toată casa nu mai aveam nicio farfurie curată. Şi am preferat să rămân flămând decât să-mi spăl vreuna cu apă rece. Mi-am lipit iar urechea de podea, vrând să pricep dacă arhitecţii s-au întors sau nu acasă. Se pare că nu, pentru că din apartamentul lor se răspândea o linişte ciudată. Mi-a ţârâit mobilul. Era nevastă-mea care mă anunţa că, în urmă cu câteva minute, a coborât din avion. Vraful ăla de vase mucegăite vorbeau foarte explicit despre viaţa pe care am dus-o în lipsa ei, dar nici să răcesc nu voiam. Pe neprins de veste, am auzit scrâşnetul roţilor unei maşini şi am alergat glonte la fereastră. Nu mică mi-a fost bucuria când le-am recunoscut Mercedes-ul arhitecţilor. Am auzit o uşă trântindu-se şi pe ei doi ciondănindu-se în hol. Nu desluşeam ce-şi reproşau, îmi era clar însă că se certau la cuţite. Apoi am auzit susurul apei în bucătăria lor şi m-am repezit şi eu în bucătăria noastră sidefie şi am dat drumul robinetului. Ura, aveam apă caldă. Adică, asta însemna că ei porniseră încălzirea autonomă. Deci, acum puteam spăla vesela. Mi-am suflecat mânecile şi am luat prima farfurie în mână, când a început să zbârnâie telefonul. Mă temeam să nu fie nevastă-mea şi am închis robinetul şi am mers să răspund, vrând s-o previn că acum sunt foarte prins. Nu, nu era soţia mea. Era un traducător în engleză care mă anunţa că ar vrea să-mi traducă un roman de-al meu. Culmea e că noutatea asta nu putea să nu mă bucure şi să nu mă intereseze, dar în acelaşi timp ştiam că arhitecţii în curând o să oprească încălzirea autonomă şi o să rămân iar fără apă caldă. Iar el avea chef de vorbă. Într-un târziu, şi-a luat rămas bun de la mine, dar imediat m-a sunat şi nevastă-mea ca să mă anunţe că e jos. Şi în timp ce ea intra în bloc, eu am alergat ca din puşcă în bucătărie şi am dat drumul la robinet, dar, acum, curgea apă rece. Şi mi se păru că era cu mult mai rece decât de obicei.