Igor Isac

           PLICTISEALA  DOMNULUI  MIRCEA V. CIOBANU

     Dacă încerci să vorbesti despre o carte citită din fugă, adică pe diagonală, cum se spune, riști să nu o înțelegi cu adevărat sau, ceea ce e și mai grav, riști s-o înțelegi destul de superficial și s-o înterpretezi ca atare. Într-un cuvânt, riști să te plictisești. Or, dacă te plictisește o carte, desigur, nu o citești și, respectiv, nu ești în stare să scrii despre ea. Dacă, totuși o faci, nu te lași copleșit, la modul facil, de spuma valurilor, ci  încerci, cu efortul de rigoare  (care presupune, după cum se știe, nu mai puțină transpirație decât cea consumată de autorul cărții) să sondezi, cu mare atenție, adâncul mării (uneori impenetrabil) pentru a descoperi perlele, îngropate în nisip.  Am avut sensația, uneori la limita certitudinii, că aceasta face distinsul critic literar  Mircea V. Ciobanu, în cronica sa Scriitura egocentristă (publicată în Contrafort, nr.7-8, anul curent) despre volmul meu Cartea așteptării.

    A afirma că dragostea nevinovată față de Tarkovski este snobism, mi se pare, pur și simplu, un gest de rea voință. Și domnul critic procedează ca pe timpuri (când se dorea a compromite o persoană); scoate din context o frază și cu aceasta jonglează după bunul plac. În cazul de față ia din textul meu doar fraza „că nu l-am înțeles” și omite cuvântul de alături, „integral”, care, totuși, reflectă o nuanță importantă, parcă neobservând nici fraza „l-am înțeles parțial”. Dar, mai important este sensul aliniatului care denotă dragostea față de autorul Oglinzii, unde este explicat clar că-i duceam la film pe amicii mei să-i fac să „retrăiască și să se emoționeze, împreună cu mine”. Or, cred, mai important decât a înțelege este a te îndrăgosti de ceva, în cazul de față de o operă de artă. Și impactul prim și firesc cu o operă de artă este să-ți trezească sentimente și emoții. Iar dragostea, după cum se știe, nu poate fi înțeleasă; ea ori există, ori nu. Înțelegerea vine mai târziu, când apare curiozitatea de a vedea  care-i mecanismul ce face posibil miracolul numit dragoste. Cel mai trist în această poveste este că mi-am amintitit (risc cu acest cuvănt să-l enervez, din nou, pe domnul critic, dar nu am ce face) cum pe la sfârșitul anilor 70, am fost pedepsit pentru același lucru, adică tot pentru dragostea față de o operă de artă, de data aceasta era vorba de Elegiile de la Duino, de R. M. Rilke, pe care am îndrăznit să le pun în scenă, cu o mână de adolescenți din Durlești. În ziarul ce apărea pe timpuri „Învățământul public”, am fost învinuit, în mod public, de către un oarecare ziarist Leonid Busuioc, de...snobism! Articolul chiar așa și se întitula „Oricând, oricum snobismul atacă!” Din păcate, acest titlu se potrivește și pentru dragostea mea față de Tarkovski, culmea, tot de atunci, dar „deconspirată” în mod neașteptat de domnul MVC de abia acum.

       De la a mă învinui de snobism până la o altă vină, aceea de a-l concepe pe Tarkovski „statuar și monumental” (de parcă monumentalismul ar fi o meteahnă), nu-i decât un pas.  Desigur, poate s-a speculat mult pe filosofia filmelor lui Tarkovski, dar s-a speculat prost, poate de aceea, în mare, am apelat la un specialist în domeniu (filosoful I. Evlampiev) care, mi s-a părut extrem de apropiat de sufletul și conștiința celebrului regizor rus. A pune în umbră (după cum sugerează MVC) semnificațiile extracinematografice, adică metafizica filmelor sale, înseamnă a pune sub semnul întrebării ceea ce, de fapt, este esențial și profund în filmele lui Tarkovski. (De altfel, distinsul nostru scriitor Octavian Paler, afirma, odată, că Tarkovski e unicul cineast din lume, care a reușit să introducă în cinematografie metafizica. Există în carte o scrisoare adresată domnului O. Paler, mă mir, cum de MVC nu l-a întrodus în lista, existentă în cronică, a personalităților față de care îmi exhib egocentrismul?! Probabil, automat, textul a fost inclus la capitolul „a lua-o razna”). Spre deosebire de unii regizori celebri, care doar au cochetat cu metafizica, Tarkovski chiar a crezut că există un ceva dincolo de imagine și cuvânt. Și-n lipsa acelui ceva, care mișcă „sori și stele”, cum zice Poetul, imaginile cinematografice din filmele sale, oricât ar părea de frumoase ar fi fost seci, adică lipsite de vlagă și sens.

     „Sunt de acord: Oglinda este capodopera absolută a cineastului.” Iată, în sfârșit, un lucru bun, pe care îl aflăm din cronică. Dar, imediat, în fraza următoare autorul cronicii nu  pierde ocazia să mă tragă de urechi, afirmând că nu e bine să ignor celelalte filme ale lui Tarkovski, de parcă în carte ar exista vreo aluzie în acest sens sau cartea ar fi dedicată operei acestuia. Afirmații ca „Oglinda este capodopera absolută”, „portretele în esență sunt autoportrete”, „lipsa totală de concept” etc., sunt, cred, niște afirmații gratuite. Când afirmi ceva, fără să încerci, măcar cât de cât, să explici de ce, e ca și cum nu ai spune nimic. Aceste afirmații par să fie niște clișee, pe de o parte cu aplomb de veridict, iar pe de altă parte cu iz de invectivă. Mi s-a creat impresia că MVC are despre creația lui Tarkovski niște păreri preconcepute și, astfel, nu poate să vadă în  În oglinda așteptării, studiul după capodopera Oglinda, (pe care criticul nici nu binevoiește să-l numească) decât, doar „locuri comune și comentarii de suprafață”. M-am oprit, în mod special, la acest film, deoarece, se încadrează mai bine la tema cărții. Toate filmele distinsului regizor, sunt pătrunse de o stare lungă și grea de așteptare, dar în Oglinda, se pare, eroul așteaptă un lucru cu totul deosebit. El își rememorează viața întreagă, nu doar de dragul amintirilor în sine, ci, sigur, dintr-un motiv cu mult mai important și anume din necesitatea profundă de a se mântui. Acesta e sensul așteptării eroului tarkovskian pe întreaga durată a filmului. Și acest miracol, până la urmă, cred, se și întâmplă; ce-i drept grație frumuseții și adevărului relevat, furnizate de amintirile în cauză.

     Poate că, s-ar fi putut face o analogie mai mult sau mai puțin reușită (și, aici, risc, în continuare să fiu socotit un egocentrist sadea) între așteptarea eroului tarkovskian (care nu e pogorât din cer, ci, este și el un neîmplinit, cu păcate, ce încearcă să-și asume vina imensă față de mamă, de fosta soție și copii, etc.) și a personajului-narator din propria-mi carte ce, de asemena, își rememorează întreaga viață și, chiar, la un moment dat, este tentat de a comite un „sacrificiu”. Dar, după stilul deja cunoscut el și de data aceasta eșuează, lamentabil. Dorind să comită un „sacrificiu”, era cât pe ce să facă o crimă. Mă și mir, cum aici MVC nu a fost ispitit să se „agățe” de cele două cuvinte „picante” – sacrificiul și crima – pe care, probabil, le putea lesne transforma în motiv de suspiciune sau de zeflemea. Sunt sincer emoționat de tăcerea adâncă, înțelegătoare, sper, vizavi de aceste două lucruri complicate.  Din „fericire” crima  eșuează la propriu, nu și la figurat. Iar, după credința creștină o moarte gândită e la fel de gravă ca și una adevărată. De aici încolo s-ar fi putut specula (mai mult sau mai puțin spectaculos) pe așteptarea personajului-narator, așa încât, aceasta, poate avea, totuși, să ducă spre ceva, nu chiar spre nicăieri, după cum concluzionează ușor domnul MVC Dar, nu intenționez să-i sugerez domnului critic despre ce ar fi putut să scrie, după cum, la rândul său, domnia sa îmi dă mai multe sfaturi. Înțeleg, e de datoria sa s-o facă, în calitate de critic ( pentru care îi mulțumesc), dar aș fi preferat să se întâmple tete-a-tete  (la o cafea sau, chiar la un pahar de vin), poate era mai eficient, decât să obosească cititorii cu stilul său, aparent bonom, dar în esență malițios de a căuta cu orice preț nod în papură.    

     De două sau trei ori am (în carte) o atitudine ironică față de postmodernism, iar domnul critic se grăbește să ajungă la concluzia, de obicei tranșantă, că sunt departe de a înțelege acest concept al artei moderne. Ca această afirmație să aibă acoperire ar fi trebuit să existe în carte măcar un text, unde, cu argumentele, mai mult sau mai puțin, de rigoare, să vorbesc despre postmodernism sau doar de modernism. Nu există așa ceva, însă, există, culmea, un text, „Arta și banii”, în care încerc să mă apropii curios și cu admirație (străduindu-mă chiar și s-o descos) de o operă de artă postmodernă. Ca să nu mai vorbesc de cartea lui A. Bitov  „În așteptatea maimuțelor”, o operă sută la sută postmodernă . Ce-i drept, critcul se amuză copios de textul despre cartea lui Bitov; m-am simțit măgulit, dar m-am și întristat - din păcate, el nu a văzut și „replica” de substanță a cărei lipsă o constată. Oare, eu nu am fost suficient de convingător sau de vină e, totuși, graba criticului de a parcurge cartea ?  De asemenea, în câteva rânduri, mi se amintește  că am fost un cineast amator. Înainte de a face aceste afirmații insistente era mai onest și de bun simț, ca MVC să-și dorească să vadă filmul Luceafărul ( pe care l-am creat la sfârșitul anilor 70). Sau, fiindcă aceasta e aproape imposibil, putea măcar să încerce să stea de vorbă cu unii martori binevoitori (inclusiv cu amicul nostru comun, distinsul scriitor V. Beșleagă), care au văzut pe timpuri filmul. Astfel, poate cronicarul ar fi înțeles că adevărul afirmat nu e atât de cert după cum pare, ci are subtilitățile, coplexitățile și ambiguitățile firești care-l scot de pe orbita adevărului preconceput. Simplu spus, mijloacele de lucru asupra filmului au fost amatoricești, însă rezultatul (în mod miraculos și asta a fost surpiza neașteptată) în multe privințe a fost profesionist. Și asta au recunoscut-o cam toți specialiștii, de atunci, în domeniu.

    Sincer să fiu, niciodată nu m-am crezut buricul pământului, adică n-am raportat totul la mine, ci, mai degrabă, am crezut că totul trebuie să treacă prin sine. Ceea ce e cu totul altceva. Și apoi nu pot să înțeleg cum pot fi egocentric, când deopotrivă de aspru sunt cu sine, după cum și cu „neisprăviții” (termenul îi apaține lui MVC) printre care am trăit? De fapt, acești „neisprăviți” au fost amicii și prietenii mei (unii, încă, mai sunt). Și, dacă, uneori am fost dur cu ei, asta nu pentru a mă diferenția și detașa prea mult de aceștia, ci, dintr-un sentiment izbăvitor de sinceritate, pentru a putea, astfel, mai ușor, împreună, dispera. Pe de altă parte această stare, mai mult sau mai puțin egocentrică, în perioada de tristă amintire, vine dintr-un reflex normal de autoapărare. Cred, că era mai bine să fi fost, într-o măsură oarecare egocentrist, decât să te fi lăsat călcat în picioare de toate leprele odioase ale timpului. Așa precum, tot atunci, unii pentru a fi liberi, în primul rând în interior, au simulat că sunt nebuni. Deși, atunci, se dorea a fi un act de eroism, astăzi pare un lucru jenant și cam facil. Dar, chiar și așa, în regimul totalitar, demnitatea individuală a avut de câștigat, în comparație cu faptul că o bună parte care au acceptat să îmbrace cămașa de forță a regimului, au devinit ulterior, din păcate,  niște indivizi penibili și lași.

    A vorbi de „scornelile de sorginte securistă” și a omite să vorbești despre întâlnirea memorabilă a personajului-narator cu Securitatea, despre șovinismul rus care era în vogă, pe timpuri, la Chișinău (din păcate, acest șovinism este viu și-n prezent și se ascunde, cu abilitate, după masca democarției, dar despre asta într-o altă carte), dar și despre drama, chiar aș zice tragedia basarabeană, pe care m-am străduit s-o oglindesc, cât mai fidel, e un lucru care nu poate să nu te pună pe gânduri. Să-l bagi pe bietul poet E. Cioclea sau pe bietul actor Gh. Grâu după nu știu care bârfe (îi cunosc foarte bine pe domnii E.Cioclea, V. Bordei, M. Ciobanu, V.Ciotu, etc. astfel am încercat să respect cât mai fidel biografiile lor, suficient de fabuloase, ca să mai adaug la acestea și momente false sau bârfe, după cum presupune cronicarul) și să nu amintești de personajele (fie și la modul general) „grele” și cu adevărat diabolice ale vremurilor de restriște, mi se pare un lucru, cel puțin, lipsit de  fairplay. O bună parte din plictiseala distinsului critic, sunt sigur, vine din faptul că domnia sa cunoaște lucrurile din interior, adică pentru el, din start, unele situații erau previzibile și nu mai avea răbdarea să fie atent la detalii. Desigur, poate era mai simplu să scriu o nuvelă, după modelul știut, cum îmi sugerează MVC împăcând capra cu varza, trecând, cred aproape neobservat pe lângă sufletul cititorului.

     Să fie clar; nu-mi este frică de critică ! Dar, îmi doresc una la obiect, profundă și subtilă. Aș încheia această replică, încercând, până la urmă, să cred că unicul motiv care l-a determinat pe Mircea V. Ciobanu să scrie despre Cartea așteptării a fost o dragoste mare față de aceasta, pe care, din păcate, pe alocuri, nu am înțeles-o. E clar, nu doar dorința „de a spune totul ” e nocivă, ci și dragostea exagerată, adică tot ce depășește limita. Pentru orice eventualitate, vreau să dau de știre deopotrivă prietenilor și dușmanilor mei, că „loviturile” aplicate cu grație de către MVC nu m-au înfrânt (după cum, probabil, se aștepta) dimpotrivă mi-au dat curaj și putere s-o iau de la început. Cum se zice, în asemenea cazuri, tot ce nu ucide întărește. Iar o nouă carte e un nou început.