O lansare horror a CASEI VERZI

După cinci minute, am văzut gheaţa din ochii lor şi scârba şi marea plictiseală. Nu numai că le era silă de tot ceea ce se întâmpla, dar mă priveau cu sictir. Stăteau în semicerc în jurul meu şi mă studiau cu ură. În sensul, da ce dracului mai vrea şi pârlitul ăsta de la noi? Chiar, ce voiam? Nu voiam nimic. Venisem la întâlnirea aia la invitaţia unor colege bibliotecare. Ele organizaseră întâlnirea, care nici măcar nu se desfăşura la biblioteca mea, ci la o bibliotecă din inima oraşului. Dincolo de geam colcăia viaţa cafenelelor, viaţa străzii, iar ei stăteau ciucure în jurul meu şi mă priveau cu dezgust. De la un punct încolo, şi asta se întâmpla cam la câteva minute după ce lansarea începuse, lansarea antologiei tinerilor scriitori basarabeni CASA VERDE, pe care o prezentam eu, eu singur, fiindcă nu am reuşit să-i mai adun şi pe alţii,  am simţit că parcă aş urca pe eşafod şi ştreangul s-ar strânge în jurul gâtului meu. Doi tipi de vizavi, care se găseau la doi paşi distanţă, îmi râdeau în faţă. Nici măcar nu se stinghereau că-i vedeam că râdeau de mine. Mi-am întors capul spre dreapta şi am dat de acelaşi tablou. Alţi trei tipi îmi râdeau în faţă. Un pic mai încolo, câteva tipe mă măsurau cu nişte ochi batjocoritori.

PE NIMENI NU INTERESA CARTEA PE CARE  O PREZENTAM. TOŢI ABIA AŞTEPTAU SĂ SE CARE. Fuseseră aduşi cu japca la acea lansare, dar comportamentul lor sfidător şi arogant mă dezarmase. Chiar şi dacă nu cred în prostiile legate de energii negative şi pozitive, am simţit un vânt rece ca gheaţa bătând dinspre sală. Şi chicotele. Şi privirile sarcastice. Şi superioritatea cu care mă măsurau din cap până în picioare.

Primul vorbi un adolescent din clasa zecea, care îi rugă pe toţi cei prezenţi să deschidă cartea la pagina 84 şi citi un fragment dintr-un poem de-al unei tinere poete incluse în antologie şi declară în faţa asistenţei batjocoritoare că alea nu sunt poezii, că cu asemenea poezii ne vom face de ruşine în faţa tinerilor din Ucraina sau Rusia.. Astea nu sunt poezii. Pentru că sunt cu vers alb. Nu au rime. Ăştia nu sunt scriitori. Şi aşa mai departe.

Toţi îl ascultau cu plăcere, cu excepţia mea. L-am rugat să nu scoată cele patru versuri din context şi să citească tot poemul, care are vreo 10 pagini, dar adolescentul ăla încrezut în sine nu vru.
L-am întrerupt din nou şi i-am întrebat pe  adolescenţii aroganţi din jurul meu dacă nu au şi o altă părere.
Nu aveau. Toţi tăceau. Tăceau oarecum victorioşi. Sau, mai bine zis, sastisiţi, până peste poate.


"Ei bine, în cazul ăsta nu mai are rost întâlnirea", le-am zis şi am ieşit din sală.
Am mers într-o farmacie şi am băut nişte pastile.
Mă simţeam foarte rău.
Mă simţeam umilit şi călcat în picioare.
Nu ştiu de ce.

Apoi m-am mai liniştit şi mi-am dat seama că, pentru câteva clipe, am fost într-o lume paralelă, în care parcă tot moldoveni trăiesc, dar sunt alt fel de moldoveni, pe care nu-i interesează LITERATURA BASARABEANĂ, şi LITERATURA în general. Pentru câteva clipe , am fost într-o lume paralelă a unor moldoveni de bani gata. A unor moldoveni care abia aşteaptă să se care din ţara asta.

Dar eu nu vreau să plec nicăieri.
Dar nici nu vreau să scriu pentru asemenea oameni. Decât aşa, vorba poetului, mai bine să scrii în limba rusă sau ucraineană sau în găgăuză.

După asemenea întâlniri mă mir că nu am ajuns în spital.
Acum ştiu că scriitorii români din Republica Moldova nu au public. Pentru că pur şi simplu acesta nu există. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să scriem. Şi că nu trebuie să publicăm ceea ce scriem. Dar să anunţăm o grevă a publicului, şi să nu mai participăm la asemenea întâlniri.

În definitiv, doar nu pentru asemenea public scriem.

Eu de astăzi refuz să mai merg la întâlniri de tipul ăsta. Mai bine citesc o carte sau mai scriu o pagină. Sau pur şi simplu mă uit în tavan.