duminică, 27 februarie 2011

Marţi, 1 martie, la ora 19 00
clubul Gin Do & Contrabass (Prohodnoi dvor) , str. Eminescu 72
lansarea volumului Tiuk! - o antologie de proză Klu.

Vor fi prezenţi autorii: Dumitru Crudu, Nicoleta Esinencu, Pavel Păduraru,
Iulian Ciocan, Alexandru Vakulovski.

Evenimentul marchează 1 an de existenţă al Revistei La Plic şi 10 ani de
Tiuk!

Muzonul este asigurat de Gonzo Deliriumovici (hardcore mix) & Faust (bass
turbat).
Igor Ursenco
ne zice


Dragi prieteni,
Va invit la lansarea celui mai recent volum de eseuri transculturale ''EgoBesTiaR''




Locul desfasurarii


Vineri 11 martie, ora 11, aula 101n din incinta Universitatii chisinauene ''Ion Creanga''


Moderator, criticul si cercetatorul literar Aliona Grati.


Va astept cu drag,
igor ursenco




P.S. Autorii antologati in ''Antologia poetilor maramureseni & basarabeni contemporani'' vor primi cate un titlu.

Sedinta de ieri a atelierului Vlad IOVITA

Ieri am discutat poezii de Kavafis si am citit fragmente din jurnalul lui Gombrowicz. Asupra unei poezi de Kavafis am stat cam vreo ora! E vorba despre poezia tarentenii petrec. Am intors-o pe toate fetele! Si, parca, pina la urma am reusit s-o intelegem. Au fost cam vreo 15 oameni. A fost foarte aproape de text Natalia Graur. Se pare ca interpretarea ei a fost si cea mai potrivita.Simbata viitoare citeste Cristi!

joi, 24 februarie 2011

Observator cultural, Nr. 305 / 17-23 februarie 2011


O carte în dezbatere: Viaţa lui Kostas Venetis, de Octavian Soviany

Şerban Axinte , Bogdan Creţu, Alina Purcaru


De unde vine tot răul
autor: Şerban Axinte


Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany suportă mai multe interpretări. E genul de scriere care, prin însăşi natura ei, reactivează în orizontul de aşteptare al cititorilor mai multe vîrste ale romanului. Din acest motiv, există un nivel la care proza de faţă comunică cu multe altele ce i-au servit drept model. Mă refer la o retroconstrucţie a limbajului romanesc ce-şi află motivaţia în găsirea celei mai potrivite structuri prin care să poată fi restituit un anumit gen de real. Prin retro-construcţie nu înţeleg o reîntoarcere la un mod particular de scriere considerat în mod obişnuit depăşit, patrimonizat, ci la o anumită potenţialitate a vechiului ce vine înspre prezent şi îl resemantizează. În acest fel acţionează, la nivelul limbajului, Viaţa lui Kostas Venetis. Iar comportamentul celulei livreşti aflate în multiplicare continuă se răsfrînge şi asupra sensurilor întretăiate sau complementare ale unor poveşti închise unele într-altele ca într-o matrioşcă. Aş putea spune că, din punct de vedere stilistic, acestei cărţi nu i se poate reproşa nimic. Fiecare paragraf e atît de bine închegat şi finisat încît dă senzaţia unui univers lexical şi semantic suficient sieşi. Intensitatea vieţii se simte chiar în tenebrele misterioase ale cuvintelor redescoperite, ca o amintire pătrunzătoare căreia nu poţi să-i înţelegi pe deplin natura.

Voia lui Dumnezeu

Am citit această carte încercînd, într-un fel, să identific originea răului ce sălăşluieşte în fiinţa umană şi în Dumnezeu (după cum se insinuează în mod repetat). Eroul Kostas Venetis traversează toate ipostazele decăderii morale. Şi o face aproape metodic, nevrînd parcă să lase nimic neexplorat, necunoscut. E un fel de asceză întru împlinirea păcatului absolut. Interesant este că „spiritualitatea“ răului la care se ajunge se îngemănează cu reversul ei. Şi asta nu doar în virtutea faptului că binele şi răul formează împreună întregul. E ceva mai mult de atît. Se sare în afara psihologiei comune, fără însă a se ajunge la psihologia criminalului, pentru că nu ar fi însemnat cu adevărat o ieşire din banalitate. E ales un drum lateral. E luat din natură un individ ale cărui date primare contravin firescului. Cel puţin aşa se mărturiseşte protagonistul: „Există zgîrciţi şi risipitori, oameni pizmăreţi şi oameni trîndavi, oameni mîndri şi oameni lacomi, hoţi şi ucigaşi, beţivi şi curvari, fiecare născîndu-se cu mai multă aplecare spre un anumit păcat, şi numai Dumnezeu ştie de ce se întîmplă aşa. Iar atunci cînd ne strîmbă nu ne strîmbă la fel, menindu-ne feluri deosebite de strîmbătate, chiar dacă unii sînt mai strîmbi decît alţii. Eu, Kostas Venetis, sînt mai strîmb decît tine, Nemţoaico, dar nu mă găsesc vinovat pentru strîmbătatea mea, căci cu ea m-am născut, aşa după cum alţii se nasc orbi, muţi sau ologi, tot după voia lui Dumnezeu“.
În baza credinţei că toate lucrurile lumii vin de la Dumnezeu, are loc o descătuşare morală, o libertate de a fi împotriva naturii sub alibiul absenţei liberului arbitru. De mai multe ori apare pe parcursul relatării avertismentul că tot ceea ce se povesteşte pentru a rămîne undeva scris reprezintă, în fond, o întrepătrundere a două vieţi, una trăită, cealaltă visată: „unele din lucrurile pe care ţi le povestesc s-au petrecut poate cu adevărat, altele doar în vis şi-n închipuire. Fiecare dintre noi are o viaţă visată şi o viaţă trăită, între care nu trebuie însă să facem nici o deosebire, căci în faţa lui Dumnezeu, păcatul cu gîndul ori visul şi păcatul cu fapta sînt una“. Viaţa visată nu pare o alternativă la real. Este o împlinire a acestuia. Acel ceva ce dă coerenţă iraţionalului, restabileşte cauzalităţi întrerupte, regăseşte motivaţiile spulberate ale unor acţiuni atroce.

De la purgatoriu la infern şi retur

Pentru că, „după ce carnea putrezeşte în adîncul pămîntului, iar sufletul se reîntrupează într-un alt corp“, rămîne povestea, cititorul este invitat să urmeze firul a numeroase istorii care, deşi aparţin unor protagonişti diferiţi, seamănă între ele destul de mult. Explicaţia ar putea fi aceea că, indiferent de felul în care le este conturat destinul, eroii nu pot evada din nişte şabloane existenţiale determinate de cei care deţin puterea. Şi tiranii seamănă leit unii cu alţii. Dinamica romanului se hrăneşte, practic, din toate eschivele, îndîrjirile, capitulările, speranţele, constrîngerile trăite pe drumul de la purgatoriu la infern şi retur. Poate că depinde într-o măsură mult prea mare de toate acestea. Răul, oricît de spectaculos ar fi el, dacă se multiplică la nesfîrşit şi prin modalităţi similare, ajunge să fie, dacă nu banal, cel puţin monoton şi uşor neveridic. Romanului îi lipsesc gradaţia, pulsul neregulat şi doza de imperfecţiune care să-i mai diminueze din livresc. În ceea ce-i priveşte pe protagonişti, cu excepţia eroului principal şi a altor cîteva figuri pasagere, majoritatea celorlalţi par conturaţi şi individualizaţi doar examinaţi fiecare în parte. Împreună ei nu fac decît să se repete şi să-l repete pe Kostas Venetis. Mai există o serie de personaje ce nu par a fi oameni vii, ci funcţii. Şi-l amintesc aici doar pe beizadea Mihalache. Nu acelaşi lucru se poate spune însă şi despre călăul Pierre Jouenne. Discursul său, scurt şi concis, dezvăluie sinteza dintre un modus vivendi singular, controversat, damnat şi mentalitatea unei epoci aflate aproape de crepuscul. Şi povestea sa nu se uită uşor. Minusurile semnalate pot fi puse însă pe seama stilisticii valoroase în sine, care, totuşi, uniformizează şi acolo unde ar fi trebuit lăsate reliefurile mai abrupte.

Cercurile infernale ale fiinţei

Miza cea mai importantă a romanului are legătură cu deja amintita „spiritualitate“ a răului ce primeşte pe parcursul desfăşurării narative valenţe complexe (complementare sau contradictorii, în funcţie de situaţie). Confesiunea, mărturisirea păcatelor de moarte pot duce la iluminare. Dar la aceasta nu se ajunge doar după o despovărare religioasă, ci în urma unui proces de clarificare interioară. Astfel, faptele sînt transferate din istoria personală, din gînd şi din vis în ficţiune. Povestea trebuie lăsată apoi să lucreze în oameni ca un medicament. Pentru că ea este spiritualitate şi cunoaştere deopotrivă. Dacă răul pătrunde în lume prin om, acesta poate să-l convertească prin povestire şi să-l restituie lumii. Cercurile infernale ale fiinţei (picioarele, pîntecele, inima, capul) – fiecare în parte surprinse la modul metaforic şi simbolic în capitole distincte – sprijină ultimul cerc, coroana: „cred că am înţeles în cele din urmă povestea lui Kostas Venetis. Mi-am amintit despre cercul care se învîrte înainte şi înapoi şi am priceput că totul se face în lume prin lucrarea celor zece puteri care izvorăsc din Cel Nesfîrşit, binecuvîntat fie-i Numele. Iar omul e alcătuit tot din aceste puteri: în picioare e Temelia, Slava Pămîntească – în pîntece. Lumina – în inimă, Coroana Sfinţeniei – în creştetul capului. […] Cercul e prins între cele două mîini ale lui Dumnezeu: mîna care apucă şi mîna care sloboade. Cuvîntul pleacă din gura lui Dumnezeu, e spînzurat pe Crucea Materiei şi se întoarce apoi în gura lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi purcede din Spirit şi se întoarce în Spirit. Iar rotirea cercului – de la Coroană la Temelie şi înapoi – e zugrăvită amănunţit pe Arcadele Majore ale Tarotului“.
Viaţa lui Kostas Venetis de Octavian Soviany este o carte care se reţine. Şi asta în ciuda minusurilor semnalate. Este o dovadă în plus că genul romanesc continuă să se reformeze chiar şi atunci cînd, în aparenţă, nu face decît să revină la formele sale iniţiale.




O viaţă care capătă sens mutată în carte
autor: Bogdan Creţu
Puţine lucruri din opera de pînă acum a lui Octavian Soviany anunţau un roman de calibrul şi turnuraVieţii lui Kostas Venetis. Ceea ce atrage atenţia mai întîi de toate în carte sînt imaginaţia epică, apetitul pentru poveste al autorului. Sincer, nu credeam că Octavian Soviany ar avea răbdare, resurse şi „oase groase“ pentru a construi un roman atît de epic, doldora de istorii şi de evenimente.

La o primă vedere, e vorba de un roman biografic în cel mai pur înţeles al termenului: strategiile, liantele dintre episoade, artificiile sînt minime. Din cînd în cînd, povestea protagonistului se intersectează cu poveştile altor personaje în modul cel mai firesc. Ramele naraţiunii sînt şi ele mai curînd convenţionale decît funcţionale: autorul vorbeşte despre un manuscris descoperit, pe care nu face decît să-l traducă; textul propriu-zis este povestit de Kostas, aflat pe patul de moarte, şi scris de tînărul său amant (care introduce şi unele pasaje privitoare la daravelele sale), dar permanent verificat de cel care îşi deapănă cursul vieţii. Procedeul e vechi, dacă ne gîndim că memoriile lui Marco Polo au fost scrise, de fapt, de către colegul de celulă, autor de romane de curte, Rustichello da Pisa. Doar că, de data aceasta, Kostas revede manuscrisul, îl modifică, îl supraveghează, avertizîndu-şi necontenit ucenicul să nu modifice nimic şi să nu pună nimic de la el. Mai mult decît atît, Kostas îşi simte sfîrşitul foarte aproape şi face orice să îl amîne pînă cînd va termina de povestit istoria vieţii sale. Altfel spus, pînă cînd viaţa sa va deveni o carte. De ce este atît de important acest lucru? În faţa cui are de dat seama acest personaj căruia nici un viciu nu i-a fost străin? Se simte vinovat faţă de cineva? Are remuşcări, are conştiinţa încărcată? Nu, o spune el însuşi: „Nu mă căiesc petru nici una din faptele pe care ţi le voi povesti“.

Şi atunci? Viaţa sa ascunde o anumită filozofie, care nu este plauzibilă atunci cînd este rezumată sec, fără argumente. La început, ai impresia că personajului îi plac paradoxurile şi tinzi să nu acorzi mare importanţă unor replici care capătă greutate ulterior, prin repetiţie, pe parcursul romanului. De pildă, Kostas Venetis, ajuns, după cum consideră, la vîrsta înţelepciunii, crede în necesitatea răului. Toate există prin voia lui Dumnezeu, care a creat „şi trandafirul, şi şarpele“. Cei care comit răul o fac tot prin dispoziţie divină, căci şi de rău este nevoie în lume, pentru a pregăti un bine mai mult sau mai puţin iluzoriu. De aceea, fidel acestei credinţe dualiste, asemănătoare pînă la un punct bogomilismului şi altor gnoze medievale, Kostas Venetis este împăcat cu sine: el ştie că răul în slujba căruia şi-a pus întreaga viaţă face parte tot din planul lui Dumnezeu; mai ştie şi că „strîmbătatea“ lui din naştere, pe care o evocă atît de des, nu a fost alegerea sa, ci a fost înscrisă, prin voinţă divină, în datele destinului său. „Să nu crezi că vreau să mă fudulesc cu păcatele mele“, îi spune el la un moment dat scribului, „căci păcatele – ca şi faptele bune – vin de la Dumnezeu, iar noi nu sîntem decît uneltele Sale, cu care El săvîrşeşte răul şi binele, după o judecată de nepătruns pentru minţile omeneşti.“


Aşa se face că romanul, deşi urmăreşte cronologic etapele vieţii protagonistului, nu este structurat în funcţie de aceste evenimente, ci capătă o turnură simbolică, realizînd un fel de categorisire a păcatelor: capitolele se intitulează „Picioarele“, „Pîntecele“, „Inima“, „Capul“, „Coroana“, trimiţînd la vicii specifice, de la cel al sexualităţii la ură, trufie, sete de putere, crimă ş.a.m.d. Prin urmare, nu avem de-a face cu o banală biografie, ci cu una exemplară, simbolică, paradigmatică.
Biografia unui om căruia nu-i e străină nici o formă a răului
Atunci cînd îşi derulează firul vieţii, Kostas încearcă să păstreze o distanţă igienică faţă de propriile experienţe: nu se judecă, nu se învinovăţeşte şi nu se dezvinovăţeşte, nu se menajează şi nu încearcă să îşi justifice în vreun fel faptele. Pur şi simplu, le prezintă aşa cum au fost, considerînd că logica destinului său nu îi aparţine. Adevărul e că biografia acestui personaj este una ieşită din comun. Viaţa lui Kostas Venetis este, dincolo de înţelesurile simbolice pe care le voi decripta, un roman picaresc, de aventuri, colorat cu de toate, de la dorinţe ilicite la violuri, crime, revoluţii, trădări, fugi, comploturi, iubiri nepermise şi împreunări împotriva firii. Totul începe cu o copilărie dominată de figura perversă a mamei, fire bărbătoasă, nemulţumită de soţul efeminat pe care i l-a hărăzit protectorul cel bogat căruia i-a fost ţiitoare.

Ura faţă de femei a lui Kostas Venetis de aici porneşte: el va vedea în fiecare femeie figura mamei pe care a urît-o atîta. Ce e drept, aceasta împinge ticăloşia pînă acolo, încît se joacă cu simţurile adormite ale puberului, pe care le stîrneşte într-un joc grotesc, incestuos. Momentul în care mama îşi dezveleşte, în faţa copilului speriat de propriile dorinţe, sexul marchează smulgerea lui Kostas din copilărie. De acum, naivitatea nu mai este posibilă, de acum, orice dorinţă devine păcătoasă. Inima adolescentului îngheaţă şi din trufia sa răsare mereu ura: cea care îl face să-l ucidă pe turcul Mustafa şi care, de acum încolo, îi va dicta relaţiile încordate faţă de ceilalţi. Două sînt trăsăturile de caracter ale grecului Kostas Venetis: trufia şi ura permanentă faţă de toată lumea. Cum mama l-a schilodit sufleteşte, cum peste tentativa erotică eşuată cu micuţa Kiva nu poate trece, cum amintirea sexului putrezit al Iepuroaicei (o femeie bolnavă, cu mulţi copii) nu îl părăseşte, tînărul devine convins că femeia este cauza răului în lume şi capătă o ură grea faţă de ea. Mai tîrziu, în toate femeile pe care le va urî sau le va ucide, de la cîrciumăreasa Frosa la servitoarea Marcelline sau la contesa von Andrassy, îşi va urî şi ucide, de fapt, mama. Aşa stînd lucrurile, homosexualitatea sa este absolut explicabilă. Kostas nu se simte vinovat pentru acest lucru, chiar dacă experienţele pe care le cunoaşte (trece prin patul unor turci, de la blîndul Yussuf la scîrbavnicul Fatih-Efendi, devine amantul efeminatului Manoil, secretarul boierului-diavol Mihalache, apreciază brutalitatea lui Leon, dar şi frigiditatea arhiducelui Imperiului Habsburgic, Rudolf) sînt de un grotesc în stare să zdruncine sensibilitatea oricărui cititor. Pentru Kostas Venetis însă, nu e vorba de o alegere, ci de un blestem. Senzualitatea sa, ca şi silueta apetisantă, îl transformă fie în victimă, fie în fiinţă adorată. Doar că el nu poate simţi nimic pentru nimeni, avînd inima împietrită pe vecie. Iar atunci cînd e aproape de pasiune, devine crud şi răzbunător.
Pactul faustic

Crimele iniţiale, răzbunările sale, ura faţă de ceilalţi sînt un răspuns dat unui destin care nu i-a lăsat posibilitatea de a alege. Totul pare să capete un sens odată cu intrarea în rîndul armatei de slujitori ai boierului Mihalache. Doar că acest misterios boier chior, amic şi, totodată, duşman al lui Cuza, cu iscoade peste tot, nu este un simplu intrigant, ci pare a fi un membru important al unei organizaţii secrete, oculte, a unei frăţii cu braţe întinse în toată lumea, care pune la cale revoluţii şi care intenţionează să schimbe lumea din temelii. Mai mult decît atît, boierul Mihalache pare a fi Diavolul însuşi. Aşa vorbeşte, aşa este descris. Atunci cînd cîştigă partida de cărţi cu tînărul Kostas Venetis, el îi spune franc că îi va lua în stăpînire inima, după care îl înfierează cu semnul său, steaua în cinci colţuri, urmînd să aibă putere deplină asupra sa. Tot ce va face de acum încolo Kostas va fi cumva pus la cale de boierul cel chior. Acesta propovăduieşte o religie a răului şi se declară în slujba unei puteri „care săvîrşeşte răul în numele binelui ce va urma după rău, năruieşte pentru ca să poată zidi, înrobeşte ca să poată apoi slobozi şi pregăteşte războiul pentru a înscăuna Pacea de o mie de ani“. După cum se vede, el este iniţiatorul lui Kostas, pe care îl convinge prin frică, prin puterea sa nelumească de a paraliza voinţa celuilalt. Cuvintele sale sînt categorice şi întorc pe dos evangheliile: „Nu vei cunoaşte alt dumnezeu decît pe mine care spun «urăşte-ţi aproapele», care poruncesc să minţi, să furi, să ucizi şi să te lepezi de Dumnezeul celor nevolnici“. Intrat în acest joc, vînzîndu-şi, din trufie, sufletul, pe care oricum nu pune mare preţ, Kostas Venetis ajunge în mijlocul unor mişcări anarhiste ba la Paris, ba la Viena, parcurgînd un drum semănat cu desfrîu şi crime, jucînd un rol care nici lui nu i se pare foarte limpede. Şi nici nu este, pentru că din toate acţiunile sale nici una nu pare a fi hotărîtoare. Diavolul cel chior pare a-l pune la încercare în vederea unei misiuni importante, care se tot amînă. Uneori se simte un răsfăţat, alteori un blestemat, dar îşi vede de amorurile sale sodomiste şi ratează mereu şansa de a deveni erou. Chiar unul în slujba unei cauze ale cărei rădăcini nu îi sînt desluşite. Abia către final, cînd este închis într-un ospiciu pentru a fi protejat de acuzarea de crimă, apare beizadea Mihalache, care îi devoalează cîteva idei ce ţin de un program utopic: după un război cum n-a mai fost vreodată, toţi oamenii vor scăpa de sărăcie, se va instaura „împărăţia belşugului“, dar prin asta ei vor deveni controlabili. Pecetea răului va lua locul semnelor sfinte. „Vom înlocui simbolurile religioase cu falusul şi dragostea de aproape cu prostituţia.“ Sigur, totul seamănă cu programul de controlare a fiinţei prin satisfacerea necesităţilor primare, pe care îl cunoaştem din Noi sau Minunata lume nouă. Diavolul ştie că, dacă îi promite omului bunăstarea, îi poate obţine foarte uşor sufletul. Poate fi citită aici o aluzie la consumismul zilelor noastre, dar nu aş insista prea mult asupra acestei piste.
Un final provizoriu
Aici îşi încheie Kostas Venetis povestea vieţii. După care smulge pana din mîna iubitului şi se apucă frenetic de scris. În cele din urmă, dispare fără urmă, iar novicele descoperă manuscrisul sub un pod. Să nu uităm: grecul îşi deapănă povestea la 30 de ani după evenimentele narate. Prin urmare, e doar o parte a vieţii sale, poate nu cea mai importantă. Ce s-a întîmplat între timp, de vreme ce Kostas se află în Veneţia, grav bolnav, hăituit de autorităţi, cîştigîndu-şi traiul ca scamator, nu ştim. Mie unuia, acest final mi se pare hazardat. Sau accidental. Sau provizoriu. „Din orice poveste care se termină se naşte mereu o altă poveste“, sîntem avertizaţi în final. După care aceeaşi voce a ucenicului încheie cartea astfel: „Cine ştie, poate Kostas Venetis n-a murit niciodată“. Prin urmare, o continuare e oricînd posibilă. Şi chiar de dorit. Ce e drept, aşa cum e construit romanul, el se putea încheia cu cîteva zeci de pagini mai devreme sau mai putea îmbogăţi şirul aventurilor cu alte cîteva. La nivel de construcţie, nimic nu ar fi diferit. Destinul lui Kostas Venetis ar fi fost acelaşi, căci el nu vrea să fie unul plauzibil în logica istoriei de secol al XIX-lea, ci credibil la nivel simbolic, ca personaj care săvîrşeşte cam toate păcatele capitale şi totuşi nu devine un monstru.

Kostas Venetis nu e un personaj negativ. Toată povestea sa ascunde o mare tristeţe: aceea a omului care nu mai e stăpîn pe propriul destin şi care nu este responsabil pentru metehnele sale. E o anumită fatalitate care îşi pune amprenta asupra acestui grec trufaş, crud, desfrînat, răzbunător, dar nefericit, teribil de nefericit. O nefericire pe care speră să o răscumpere transformîndu-şi viaţa într-o carte.


Cît despre stilul romanului, ar fi multe de spus. Mă mulţumesc să precizez că e vorba de o manieră a aluviunilor groteşti, poetice, exotice, care frapează ochiul, dar dau culoare şi mai ales ritm lecturii. Numele lui Eugen Barbu a fost corect invocat, doar că aici epicul este mult mai viguros decît în Princepele sau Săptămîna nebunilor. Estet cu vechi state, Octavian Soviany nu se dă în lături să creeze scene de o cruzime care uneori frizează patologicul, descrise însă cu un calm placid: dacă aşa este lumea, de ce să ne mai mirăm, pare a spune el. Şi totuşi, uneori impresia este de abuz: prea sînt toate personajele dereglate, perverse, prea se dedau fără să respire la „pidosnicii“ (termen care revine sufocant în roman, obsesiv chiar). Nu e loc de fiinţe luminoase, naive, pur şi simplu bune în lumea lui Kostas Venetis. De ce? Pentru că este o lume care slujeşte răul în numele unui bine iluzoriu.

Oricum, Viaţa lui Kostas Venetis este un roman care îşi ţine în priză cititorul de la prima la ultima pagină. Are ritm, are poveste, are suspans, are şi morală. Octavian Soviany a devenit un prozator de calibru. Care, sper să nu mă înşel, nu a scăpat de fantoma lui Kostas Venetis.



Despre demoni, în răspăr
autor: Alina Purcaru

Pentru cei care preferă lucrurile clare şi descrierile precise, Viaţa lui Kostas Venetis, romanul lui Octavian Soviany, suportă nenumărate etichete: îl poţi vinde ca roman de aventuri, ca roman de formare, ca un nou catehism al decadentismului şi estetismului, în răspăr cu aerul timpului, în fine, ca roman istoric, ezoteric, ocult şi chiar ca roman apocaliptic. Pentru cei care caută suspans, mister, un pic din teoria conspiraţiei, plus intrigă în care ar pica bine un strop de religie, şi asta se poate. Nici cititorii care vînează romane de atmosferă, senzualitate, subtilităţi psihologice (şi textuale) sau, dimpotrivă, realism gros, sordid, cuplat cu un erotism violent şi asprimi ieşite din cadenţa celor 1001 de nopţi, nu vor termina cartea nesatisfăcuţi. Atît de densă, de just cîntărită şi de bogată e istoria acestui personaj pe care Soviany îl propune, încît să încerci să găseşti argumente care i-ar recomanda romanul în fiecare dintre felurile enumerate mai sus ar însemna să-i dedici un studiu, şi nu o recenzie.

Povestea lui Kostas Venetis, bătrîn picaro nărăvit în rele, începe (însă numai pentru cititor) în Veneţia. Aici, trăindu-şi ultimele clipe, slăbit, dar prin nici un gest mai blînd ca-n alte dăţi, îşi povesteşte, asemenea unei Şeherezade epuizate, păţaniile de-o viaţă. Cel care le ascultă şi le notează cum poate mai precis e tînărul său amant, pentru ale cărui gene lungi e alintat „Nemţoaica“. Prin gura unui păcătos şi prin fraza tremurată a unui adolescent şovăielnic, cititorul e transportat din Veneţia tocmai într-un sătuc uscat de lîngă Thessaloniki, locul naşterii lui Kostas, şi, de acolo, odată cu drumurile şi crizele acestuia, în Istanbulul toropit de păcate, în Bucureştiul din timpul domniei lui Cuza-Vodă, în Viena decadentă, în Parisul revoluţionar şi în Veneţia unor ultime imprecaţii şi sulfuroase prevestiri.
Crezul unui păcătos

Mărturisirea, căci mărturisire este lunga şi agitata biografie a lui Kostas Venetis, sodomit trecut prin cele mai atroce probe ale răului şi ale cruzimii, e cea a unui damnat desăvîrşit în rău, practicant juruit pe viaţă unei liturghii negre. Avem însă în faţa ochilor, chiar scrisă cu catran şi pucioasă, mărturia de credinţă a unuia care, vîndut Întunericului, din trufie şi porniri faustice, e de la început şi rămîne pînă în ultima clipă conştient de locul pe care îl ocupă într-o ordine desăvîrşită a singurului Dumnezeu, „care risipeşte spre a aduna, dezbină ca să unească şi distruge pentru a zidi“.

Unealtă a răului, indispensabilă roţii divine, Kostas Venetis se încumetă la un destin al cărui combustibil e duhul trufiei şi se struneşte să facă răul nu din slăbiciune, ci asumat, ca parte din propria natură, diferită de gloată. Nu din neştiinţă, greşeală ori nevolnicie, ci din propria voinţă călită prin imperative nietzscheene şi trecută prin orgoliu superior: „Cei mai mulţi oameni săvîrşesc răul din slăbiciune“, cugetă Kostas. „Răul din slăbiciune e răul care vine din pîntece. Cei puternici săvîrşesc un altfel de rău, răul care vine din minte, unde sălăşluiesc duhul trufiei şi duhul slavei deşarte. De asta sărăcia cu duhul e mai bună decît deşteptăciunea, iar cel care ştie să-şi smerească mintea are stăpînire asupra păcatului. Dar sărăcia cu duhul şi smerenia vin de la Dumnezeu, aşa după cum trufia tot de la Dumnezeu vine, pentru că unii trebuie să fie smeriţi şi alţii trufaşi, iar cercul se mişcă înainte şi înapoi.“

O coborîre în infern care ascunde şi relevă, printre rînduri, o cale atroce, care, oricît de infamă, tot la credinţă duce. Povestea lui, ireverenţioasă, provocatoare, adevărată asceză pe calea păcatului, are forţa unei hagiografii, scrise însă cu devoţiune eretică, blasfemiatoare, dar nu mai puţin ardentă. Aşa ar putea fi introdus parcursul rătăcirilor lui Kostas, care, din sătucul unde babele bisericoase îl cred atins de graţia divină, ajunge, prinzînd gustul păcatului, pînă în Parisul zguduit de comploturile anarhiştilor sau în Viena roasă deja de umorile exceselor care-i anunţă sfîrşitul, şi, odată cu el, crepusculul care va învălui întreaga Europă la sfîrşitul de secol al XIX-lea.
Un cavaler al Apocalipsei

Kostas Venetis e vestitorul acestui crepuscul şi unul dintre damnaţii purtători de aripi negre care vor întuneca orizontul unei Europe de mult în derivă, iar lucrarea la care se juruieşte Venetis e una a distrugerii, cu scopul unei noi zidiri. Însemnat cu pecetea de beizadea Mihalache, personaj misterios, de groaza căruia tremură tot Bucureştiul, leit încarnarea Diavolului şi cap de reţea al unei conspiraţii secrete, menite să sfarme ordinea vechii lumi, Kostas se lasă racolat în armata obscură a celor care vor împlini teribila profeţie: „Un mare război e în pregătire“, spune beizadea Mihalache. „Copiii se vor ridica asupra părinţilor, tatăl îşi va sugruma fiul şi îşi va necinsti fiica, femeia se va răzvrăti împotriva bărbatului ei, săracii se vor ridica asupra bogaţilor şi o împărăţie asupra alteia, tronurile împăraţilor se vor prăbuşi, vor fi răscoale şi revoluţii, foamete şi mare vărsare de sînge. La pregătirea acestui război – după care vor domni Pacea de o mie de ani şi împărăţia dreptăţii-trudeşte pe ascuns, aşa cum ţi-am spus, o mare mulţime de oameni: de acum te numeri şi tu printre ei, sortit fiindu-ţi să lupţi, sub poruncile mele, împotriva rînduielii de astăzi pentru a aduce rînduiala de mîine şi să sapi la temelia zidirilor pentru a pregăti o nouă zidire.“
O liturghie neagră şi o lume nouă, pe dos

Cum tot romanul e construit pornind de la o matrice răsturnată, à rebours, în stilul fixat, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, de J.K. Huysmans, patriarh al tuturor decadenţilor care i-au urmat, şi acest personaj întunecat, hotărît să zguduie ordinea lumii, e opusul unui arhanghel bine-vestitor, iar profeţiile lui anunţă răsturnarea credinţei pe care s-a sprijinit lumea creştină: „Îndrăzneşte!“, îl îndeamnă pe Kostas, discipol al unei învăţături răsturnate. „Eu am biruit în mine glasul Dumnezeului vostru, spînzurat de un lemn, căci acela e Dumnezeul celor bicisnici. O nouă religie îl va aduce în loc de Dumnezeul robilor pe Dumnezeul stăpînilor, în loc de Dumnezeul iertării pe Dumnezeul neîndurării, în loc de Dumnezeul făcătorilor de pace pe Dumnezeul făcătorilor de război.“

Monologul „negru“ al acestui inginer al unei noi lumi, care-şi întoarce faţa de la morala creştină, îl atrage şi îl scîrbeşte pe Kostas, care trebuie, pînă la urmă, să-l primească pentru a împlini ceea ce este de împlinit. Parcursul evoluţiei lui e străbătut, de la un capăt la altul, de însemne ale religiosului, şi romanul, ridicat pe o structură ezoterică, evidentă la simpla citire a titlurilor de capitole, o oglindeşte cu fidelitate. Este o carte în care matricea de bază se regăseşte la toate etajele şi condensează un adevăr profund al păcătosului Kostas: credinţa, certitudinea că, deşi e o făptură strîmbă, înăcrită de rău, rămîne o făptură a lui Dumnezeu, „care cu o mînă apucă şi cu una sloboade“.
Pelerinaj printr-o Europă fanată

La acest nivel, al meditaţiei de natură religioasă, cu o problematică a binelui şi a răului investigată prin optica subversivă a excesului, prin practica pariului eretic, iconoclast, care riscă apostazia, cartea lui Octavian Soviany îşi provoacă cititorul la acelaşi tip de meditaţie, tentîndu-l, în acelaşi timp, la o lectură-viteză, graţie rezervoarelor doldora de încrengături, de întîmplări şi de istorii adiacente pe care i le oferă din belşug. Şi cu toate astea, romanul nu se frînge şi nu riscă nici o clipă să se prăbuşească sub greutatea propriei încărcături. Întîmplările care alimentează firul principal, al pelegrinărilor lui Kostas prin fel de fel de lumi şi medii, curg firesc, povestite într-o limbă arhaică şi spumoasă, care nu sună străin, care nu pune distanţă. Nimic din ambiţia creatorului de atmosferă pe care-l simţi hipnotizat de abisul în care coboară să recreeze şi să pună în faţa cititorului o lume cum nu mai există azi. Ai mai degrabă impresia că autorul, cizelînd acest roman (în care a turnat şi documentare istorică, şi detaliu de epocă, şi o limbă care să le lege organic pe toate), a plonjat, asemenea bătrînelor scufundătoare japoneze, căutătoare de perle, şi n-a adus la suprafaţă nimic altceva.
Nimic nu se termină niciodată

Există totuşi un capăt de poveste care rămîne suspendat: aventurile Nemţoaicei, amantul-scrib, care, pe măsură ce umple foile şi ne intermediază gîndurile lui Kostas, în nopţi de nesomn, intră, la rîndul lui, în încurcături. Cum înţeleg că romanul e parte dintr-o trilogie care îşi aşteaptă finalul, ceea ce începe să trăiască şi să descopere tînărul sodomit într-o Veneţie care colcăie de suspiciuni şi pericole, rămîne, fără să ştirbească nimic din efectul final al acestei cărţi, ca o promisiune pentru o alta.

Acest roman şi acest personaj amintesc, însă, de o încărcătură aparte prin care o poveste ar trebui să trăiască, urmînd alte legi decît ale hazardului cotidian, şi mai amintesc de un tip de suspans a cărui finalitate trimite la alegeri esenţiale, iarăşi lucruri cu care te întîlneşti rar. Construcţia, atenţia, grija cu care avansează istorisirile, cînd magmatic, cînd alert, sînt iarăşi calităţi care ţin de disciplina unui artizan. Ceea ce, în general, e denunţat ca estetism gol lui Octavian Soviany nu i se poate reproşa: nu e steril, nu e contrafăcut, nu e devitalizat. E, pe rînd, problematic, real, complicat, firesc, abscons şi transparent în doze care se echilibrează şi dau formă unui text bătut cu migală, asemenea unei tapiserii. Una din care ai mereu senzaţia că poate coborî oricînd, să te strîngă de gît, cine ştie ce exaltat din categoria demonilor lui Dostoievski.


Octavian Soviany
Viaţa lui Kostas Venetis
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011, 416 p.

miercuri, 23 februarie 2011

Viorel OANCEA

Glossă

de Viorel Oancea

Tu eşti mort de pe acum.
Viaţa trece. Moartea vine -
Clipa de sfârşit de drum.
Totu-i rău. Nimic nu-i bine.
Viaţa-i drumul către moarte.
Ce e stea, ca steaua pică.
Perisabile sunt toate.
Totu-i inutil, adică.

Poţi trăi durata-ntreagă,
Străbătând secoli de-a rândul.
De fiinţă nu te leagă
Nici fiinţa şi nici gândul.
Tovarăş grăbitei soarte,
Călător pe ultimul drum,
Ca un tren cu staţii moarte
Tu eşti mort de pe acum.

Dacă eşti, deja ai fost.
Nu-ţi ştii viaţa, fiindcă moartea
Ţi-o recită pe de rost.
Viaţa? Nu-i a ta. Doar soarta.
Poţi să nu afli-ntr-o viaţă
Cum? De ce? Când? Unde? Cine?
La o carte ai prefaţă.
Viaţa trece. Moartea vine.

Te poţi dedica ştiinţei
Sau din viaţă să-ţi faci ţel.
La-mpărţirea nefiinţei
Nu vei şti: eşti tu? E El?
Ca o mască fără artă
Eşti o flacără din scrum.
Vremea vine. Şi e moartă
Clipa de sfârşit de drum.

În registrul vieţii tale
Poţi să treci doar faptă bună.
În alaiuri triumfale
Nu te-aştepta să te pună.
Mori degeaba căci înalta
Faptă minte nu se ţine
Asta-i viaţa. N-avem alta.
Totu-i rău. Nimic nu-i bine.

În programul deplasării
Trenul vieţii nu-ntârzie.
Ţi se par mai acătării
Zilele ce or să vie;
Dar să ştii că niciodată
Soarta nu te ia de toarte.
Eşti. Ai fost. Ai fost odată.
Viaţa-i drumul către moarte.

Strălucirea îi orbeşte
Pe cei mulţi care te strigă.
Poţi să le arunci tu peşte.
Îţi vor cere mămăligă.
Individ aflat în turmă,
Construieşti ce alţii strică.
Fără zgomot, fără urmă,
Ce e stea, ca steaua pică.

Garanţie se aplică
La tot felul de produse.
La conserve, la păpică,
Dar la viaţă nu. Se duse.
Dacă vrei despăgubire
Pentru soartă nu se poate.
Sănătate sau iubire -
Perisabile sunt toate.

Poţi trăi în patru scânduri,
În nimic sau în hotare.
Sentimente dai şi gânduri
Omului ce-n tine moare.
Scrii cu sete, mori cu ură,
De iubeşti, iubeşti cu frică.
Muribundă creatură!
Totu-i inutil, adică.

Totu-i inutil, adică.
Perisabile sunt toate.
Ce e stea, ca steaua pică.
Viaţa-i drumul către moarte.
Totu-i rău. Nimic nu-i bine.
Clipa de sfârşit de drum-
Viaţa trece. Moartea vine.
Tu eşti mort de pe acum.

duminică, 20 februarie 2011

Ieri a citit Moni Stanila la VLAD IOVITA! A citit sase poezii, majoritatea foarte faine, care anunta o noua Moni STANILA! Un nou mod de-a face poezie! O noua poezie! Complet diferita fata de celelalte texte ale ei! O alt fel de poezie! O poezie scrisa pe citeva voci poetice! O poezie taiaoasa ca vintul de afara. O poezie aspra ca gerul din SIberia, intr-un apartament in care nu se incalzeste! O poezie de razboi, asa cum a zis Buzu. O poezie in care e o alternare intre eul poetic si cel metafizic! O alternare continua! O alternare ca un leagan! Un leagan al sensurilor noi! Al sensurilor unei lumi si al unui pamint nou, cum spune Moni!O poezie foarte autentica, asa cum a spus Natalia si Ecaterina! E o poezie care face toate paralele! Felicitari, Moni!

Simbata viitoare o sa citeasca Buzu si Cristi!
Si vor fi si alte surprize!

miercuri, 16 februarie 2011

România liberă, Nr. din 22 ianuarie 2011


Poezia, dincolo de boemă: Scoţi un volum de versuri şi plăteşti chiria o lună

Interviu cu Claudiu Komartin


Deşi a publicat trei volume de poezie până în prezent, fiind considerat unul dintre cei mai talentaţi poeţi ai generaţiei sale, bucureşteanul de 27 de ani Claudiu Komartin a câştigat, cel mai mult din vânzarea operei sale, suma derizorie de 1.200 de lei. Pentru a se întreţine, acesta face traduceri din franceză sau coordonează proiecte literare.


Care ar fi, în opinia ta, cel mai valoros poet român apărut după ‘90?

C.K.: Cel mai preţuit este Cristian Popescu, poet care a murit tânăr şi a publicat două-trei volume în care forţează limitele limbajului şi ale poeticităţii.

De ce nu sunt cunoscuţi poeţii contemporani publicului larg aşa cum era pe vremea lui Eminescu?

C.K.: S-ar putea ca poezia să nu fi fost niciodată de mare interes în sine, ci ceea ce se întâmplă în jurul ei, felul în care era privită ca rezonanţă culturală şi socială. Azi nu mai este importantă din punct de vedere social pentru că suntem împărţiţi în mult prea multe direcţii: divertismentul de masă, cultura populară care a năvălit peste noi după ‘90 sau televiziunile care ne spală creierii, poezia rămânând undeva pe fundal. Există, se face, dar este pentru nişte sute sau mii de persoane. Tendinţa asta este în toată Europa: în ţări precum Franţa sau Germania sunt poeţi foarte valoroşi publicaţi în tiraje ridicule. Cred că acum aura de mare poet, atotcuprinzătoare, este o imposibilitate fizică: ceea ce faci nu poate ajunge la o receptare unanimă, universală, poţi fi cel mult o figură populară în anumite cercuri.

Există ceva din Eminescu în poezia de azi?
C.K.: Dacă ne referim la stricta contemporaneitate, nu prea. Sunt însă poeţi care au influenţat generaţia de acum precum Stănescu sau Blandiana..

Pe vremea lui Eminescu, artiştii avea o anumită boemă. Cum este să fii artist în anul 2011?

C.K.: Este o chestiune de voinţă personală, faci boemă dacă eşti înzestrat sau dacă ai un tip de ideal artistic care include asta. Lumea de azi e orânduită în aşa fel încât boema e o chestie care ţine de inadaptare - un simbol al ratării, pe când înainte boema ţinea de boierie. În plus, în România de azi sunt puţini scriitori care pot trăi din ceea ce scriu - poate Cărtărescu şi încă vreo doi, iar în momentul în care nu poţi câştiga bani din ceea ce îţi place, trebuie să faci şi altceva.

Câţi bani ai câştigat până acum din poezie?

C.K.: Câştig foarte puţini bani din poezie. Sunt premiile literare care au o valoare ridicolă dacă luăm în considerare salariul unui corporatist - Premiul Academiei Române, o distincţie foarte importantă pe care am luat-o în urmă cu 3 ani, este de 500 de euro. Apoi, cel mai mult dintr-o carte am câştigat 12 milioane de lei vechi şi asta nu prea s-a întâmplat cu mulţi poeţi în ultimii ani.

Cu ce te mai ocupi în afară de poezie?

C.K.: De câţiva ani, m-am apucat de tradus cărţi din franceză, lucru pe care mi-l doream încă de mic. Pe lângă asta, conduc o revistă literară - Poesis International care a ajuns deja la numărul trei.


Adrian Păunescu a fost unul dintre poeţii bogaţi ai zilelor noastre. Care este părerea ta despre poetul Păunescu?
C.K.: Foarte mulţi apreciază uşurinţa de versificator, voioşia şi transparenţa lui Păunescu. Eu l-am citit cu atenţie şi nu cred că este nici un foarte bun versificator: întotdeauna găseşti câte un metru şchiop, o rimă falsă, o figură de stil riscantă, lucruri pe care la marii poeţi nu le întâlneşti pentru că au nas, fler, experienţă şi stimă de sine ca să nu lase orice să curgă pe foaie. Acest poet nu a tăcut niciodată şi nu a încetat să scrie niciodată. Dacă e onestă istoria literaturii române, nu îl va reţine mai mult ca pe Aron Cotrus sau Octavian Goga. Păunescu este un poet al naţionalismului lătrat, exprimat cu emfază şi cu patos - o anumită tradiţie a literaturii care sper să se sfârşească odată cu Păunescu.

De ce este totuşi Păunescu cunoscut de elevii de azi?

C.K.: Pentru că a fost foarte mediatizat. A fost un tânăr poet extrem de talentat, charismatic, care când a apărut a uimit pe mulţi. A debutat devreme, la 22 de ani şi a publicat 3 cărţi bune de poezie. La un moment-dat însă a avut de ales între a fi poet sau vedetă şi a ales să fie vedetă, portavoce, glas al celor mulţi şi neiniţiaţi. O personalitate care emite mereu adevăruri. I-au plăcut onorurile, bogăţia şi puterea. A fost expresia naţionalismului de după 1966.

Dacă partea materială este derizorie, care este cea mai mare satisfacţie pe care o ai ca şi poet?

C.K.: Este extraordinar să vină la tine un necunoscut şi să îţi spună că te-a citit şi că i-ai înseninat o după-amiază. Din partea criticii am avut o primire foarte spectaculoasă şi am fost elogiat încă de la debut dar acum nu mă mai bucură o critică favorabilă. Nu e inutil să scoţi o carte în momentul în care te citesc 500 -1000 de oameni. Aş vrea ca cei care mă citesc să o facă nu pentru că am urinat pe statuia lui Eminescu sau sunt o vedetă care aberează la TV.

Se mai pot scoate bani din poezie?

C.K.: Nu cred. Tot ce putem face este să ne promovăm peste tot cărţile, să fim văzuţi. Un poet geman mediocru, de exemplu, are 8-10 lecturi pe lună, plătite cu câteva sute de euro. Eu am primit de 2-3 ori câteva milioane pentru că lectură nu e privită ca un serviciu adus comunităţii.


Interviu realizat de Roxana Grosu
Caravana filmului românesc în Republica Moldova
Vis de ianuarie la Chi inău

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chi inău cu sprijinul Centrului Na ional al
Cinematografiei din România i Arhivei Na ionale de Filme – Cinemateca Română organizează
joi, 17 februarie 2011, orele 18.00, la Centrul Cultural Gaudeamus din Chi inău, proiec ia
filmului Vis de ianuarie (1978), regia Nicolae Opri escu. Evenimentul va avea loc în cadrul
programului „Caravana filmului românesc în Republica Moldova – Cinemateca Română la
Chi inău” i va fi prezentat de prof.univ.dr. Manuela Cernat, critic de film. Intrarea este liberă.

Vis de ianuarie (scenariul: Anda Boldur; regia: Nicolae Opriţescu; imaginea: Doru Mitran;
distribu ie: Gabriela Cuc, Marcel Iureş, Gelu Niţu, Gelu Colceag, Rodica Tapalagă, Tudor
Gheorghe, Tamara Buciuceanu, Teofil Vâlcu, Dumitru Onofrei, Ion Vâlcu, Dionisie Vitcu,
Andrei Finţi) este un film istoric dedicat anului 1848. Studenţii români aflaţi la Paris sunt puternic
animaţi de ideile revoluţionare ale lui Nicolae Bălcescu. Printre ei, se află şi Nicu Vernescu,
căruia, din cauza activită ii sale, îi este interzisă intrarea în Principatul Moldovei. Totuşi, cu un
paşaport fals, împreună cu prietenul său Iordache Vultur, se întoarce în ţară, cu intenţia de a tipări
şi răspândi discursul pe care Bălcescu îl va ţine în noaptea de Anul Nou la Biblioteca română
din Paris. În plină iarnă, cei doi sosesc la casa clucerului Vultur, de a cărui fiică, Dafina, Nicu
era îndrăgostit. În acelaşi timp, în Moldova soseşte, într-un turneu, şi compozitorul Liszt, care e
găzduit tot de familia Vultur.

Manuela Cernat este unul dintre reprezentanţii de seamă ai vieţii academice româneşti în
domeniul cinematografiei. Născută la Paris, descendentă a unor familii cu vechi rădăcini în
istoria Moldovei (Stroici şi Boldur) şi a Mehedinţilor (Coandă şi Igiroşianu), Manuela Cernat este
fiică a scriitoarei Anda Boldur şi a scriitorului şi diplomatului Iosif Igiroşianu, primul Însărcinat
cu Afaceri al României în Franţa postbelică. Şefă a Catedrei de Comunicare Audiovizuală a
Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, „I.L.Caragiale“, cercetător principal la
Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, membră a New York Science Academic, membră
în Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române, membră a Uniunii
Scriitorilor şi a Uniunii Cineaştilor, membră în Consiliul Societăţii Europene de Cultură (Veneţia)
şi Secretar General al Centrului Român al acestei prestigioase societăţi, Preşedintă a Fundaţiei
Române pentru Cooperare cu Europa Centrală şi de Est, Membră a Board of Trustees al Fundaţiei
ALPHA TV (Budapesta), Membră a Board of Advisors al European Film College (Ebeltoft,
Danemarca). Corespondentă la anuarul “International Film Guide” (Londra, New York) a
revistei “Variety” (New York). Printre volume publicate: Jean Negulesco, Un român la Hollywood
(Ed. “alo, Bucureşti”, 2000), Noapte de Crăciun (poveşti religioase pentru copii, Ed. V&I Integral,
Bucureşti, 1996), Concise History of Romanian Cinema (Ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1983),
Arms and the Film (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983).

Contact media: Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu ecaterina@icr.ro

luni, 14 februarie 2011

O sedinta interesanta

Simbata au fost doisprezece oameni, inclusiv oameni noi. A citit Cristi si Vera si a fost o sedinta foarte interesanta. S-a discutat mult si cu pasiune. Nimeni nu a tacut, toti au avut ceva de spus. Cristi a citit o proza noua. E a treia sa povestire pe care o citeste in cadrul atelierului. E diferita fata de celelalte. Si asta e imbucurator. Vera a citit pentru prima data si doar o poezie. O asteptam data viitoare cu mai multe texte. La sfirsit, am sarbatorit ziua de nastere a Elenei Bogus.

vineri, 11 februarie 2011

Dumitru Marian
către Ana-Felicia, Angela, Artur, Aureliu, Cristina, Denis, Dragos, mine, George, Ghenadie, Igor, Ina, Ion, Leontina, Liuba, Marin, Marin, Marin, Mircea, Oleg, Oleg, Olga, Otilia, Pavel, Radu, Ruslan

arată detaliile 16:55 (acum 19 minute)

Dragi prieteni,

am primit o invitatie de la Festivalul International de Film din Sofia. Ei au
un event care se numeste Sofia Meetings, iar anul acesta tema discutiilor este
Distributia de film. Nu stiu daca eu o sa am timp sa merg, dar fara mine poate
merge altcineva care poate reprezenta tara si cunoaste situatia de la noi:))
Ei achita cazarea si transportul in limite rezonabile.
Daca e cineva interesat, Va rog sa dati de stire.

Toate bune

>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>>
Dear Dumitru,
always count Mira's invitations :))
...so you are highly welcome! Please let us know for your final decision
in order to arrange your accommodation and transportation.
I would like to ask you to recommend some other person from Moldova, who
may come along with you (as you did it previous time, by car all the
long way trough here), or by himself if you can't make it.
We want to invite a professional to attend Sofia Meetings and take part
in film distribution discussions. It might be a person from your film
center or somebody involved in film funding in Moldova or a distributor.
I will appreciate your kind answer to this,
Best regards,
Kalina Goranova
Sofia Meetings

>>
>> Tel: +359 2 851 9351, +359 2 952 6467
>> Fax: +359 2 916 6714
>>
>> Address: 1, Bulgaria sq.,
>> 1463 Sofia, Bulgaria

joi, 10 februarie 2011

Caravana filmului românesc în Republica Moldova
Vis de ianuarie la Chi inău

Institutul Cultural Român „Mihai Eminescu” din Chi inău cu sprijinul Centrului Na ional al
Cinematografiei din România i Arhivei Na ionale de Filme – Cinemateca Română organizează
joi, 17 februarie 2011, orele 18.00, la Centrul Cultural Gaudeamus din Chi inău, proiec ia
filmului Vis de ianuarie (1978), regia Nicolae Opri escu. Evenimentul va avea loc în cadrul
programului „Caravana filmului românesc în Republica Moldova – Cinemateca Română la
Chi inău” i va fi prezentat de prof.univ.dr. Manuela Cernat, critic de film. Intrarea este liberă.

Vis de ianuarie (scenariul: Anda Boldur; regia: Nicolae Opriţescu; imaginea: Doru Mitran;
distribu ie: Gabriela Cuc, Marcel Iureş, Gelu Niţu, Gelu Colceag, Rodica Tapalagă, Tudor
Gheorghe, Tamara Buciuceanu, Teofil Vâlcu, Dumitru Onofrei, Ion Vâlcu, Dionisie Vitcu,
Andrei Finţi) este un film istoric dedicat anului 1848. Studenţii români aflaţi la Paris sunt puternic
animaţi de ideile revoluţionare ale lui Nicolae Bălcescu. Printre ei, se află şi Nicu Vernescu,
căruia, din cauza activită ii sale, îi este interzisă intrarea în Principatul Moldovei. Totuşi, cu un
paşaport fals, împreună cu prietenul său Iordache Vultur, se întoarce în ţară, cu intenţia de a tipări
şi răspândi discursul pe care Bălcescu îl va ţine în noaptea de Anul Nou la Biblioteca română
din Paris. În plină iarnă, cei doi sosesc la casa clucerului Vultur, de a cărui fiică, Dafina, Nicu
era îndrăgostit. În acelaşi timp, în Moldova soseşte, într-un turneu, şi compozitorul Liszt, care e
găzduit tot de familia Vultur.

Manuela Cernat este unul dintre reprezentanţii de seamă ai vieţii academice româneşti în
domeniul cinematografiei. Născută la Paris, descendentă a unor familii cu vechi rădăcini în
istoria Moldovei (Stroici şi Boldur) şi a Mehedinţilor (Coandă şi Igiroşianu), Manuela Cernat este
fiică a scriitoarei Anda Boldur şi a scriitorului şi diplomatului Iosif Igiroşianu, primul Însărcinat
cu Afaceri al României în Franţa postbelică. Şefă a Catedrei de Comunicare Audiovizuală a
Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică, „I.L.Caragiale“, cercetător principal la
Institutul de Istoria Artei al Academiei Române, membră a New York Science Academic, membră
în Consiliul Ştiinţific al Institutului de Istoria Artei al Academiei Române, membră a Uniunii
Scriitorilor şi a Uniunii Cineaştilor, membră în Consiliul Societăţii Europene de Cultură (Veneţia)
şi Secretar General al Centrului Român al acestei prestigioase societăţi, Preşedintă a Fundaţiei
Române pentru Cooperare cu Europa Centrală şi de Est, Membră a Board of Trustees al Fundaţiei
ALPHA TV (Budapesta), Membră a Board of Advisors al European Film College (Ebeltoft,
Danemarca). Corespondentă la anuarul “International Film Guide” (Londra, New York) a
revistei “Variety” (New York). Printre volume publicate: Jean Negulesco, Un român la Hollywood
(Ed. “alo, Bucureşti”, 2000), Noapte de Crăciun (poveşti religioase pentru copii, Ed. V&I Integral,
Bucureşti, 1996), Concise History of Romanian Cinema (Ed. Enciclopedică, Bucureşti , 1983),
Arms and the Film (Ed. Meridiane, Bucureşti, 1983).

Contact media: Ecaterina Dimancea-Dumbrăveanu ecaterina@icr.ro
lema Veche, Nr. 363 / 27 ianuarie-2 februarie 2011


Cine sînt dictatorii

Alice Georgescu


Dintre toţi artiştii ce participă la crearea spectacolului teatral, regizorul e singurul care nu se poate exprima pe scenă în mod direct. Blestemul acestui „dictator“ care, în teoriile dedicate artei dramatice, dă numele unui secol întreg (secolul XX, zis şi „al regiei“ sau „al regizorului“), este acela de a nu putea controla nicicum viaţa şi soarta creaţiei sale, odată ce aceasta iese din „atelier“ (adică, odată ce repetiţiile se încheie) şi îşi începe drumul prin lume şi spre lume (adică, odată ce spectacolul ajunge în faţa publicului, în reprezentaţii succesive). Desigur, el poate asista, vizibil ori „din umbră“, la un număr dintre aceste reprezentaţii, poate, în funcţie de constatările „punctuale“, să poarte discuţii lămuritoare (şi, cîteodată, contondente) cu distribuţia, poate, la rigoare, să reia repetiţiile, modificîndu-şi (substanţial, uneori) viziunea iniţială pentru a o adapta realităţii – pe care, spre ghinionul lui, a descoperit-o prea tîrziu... –, dar, după toate şi dincolo de ele, situaţia rămîne, în esenţă, neschimbată: controlul său efectiv asupra spectacolului încetează imediat ce acesta, spectacolul, se naşte. Şi, încă, dacă această naştere ar fi una definitivă... Cum însă spectacolul se naşte seară de seară, mai uşor sau cu un chinuitor travaliu, după cum actorii sînt „în dispoziţie de joc“ ori nu, după cum specialiştii de la lumini şi de la sonorizare sînt cu chef sau nu, după cum „sala“ e mai „caldă“ sau mai „rece“ (stare misterioasă, căreia nimeni nu-i cunoaşte formula, reţeta sau remediul), regizorul e condamnat, seară de seară, să-şi vadă opera supusă atîtor imponderabile, fără a putea face nimic în apărarea ei. Pentru că, inteligent sau stupid, sensibil sau butucănos, talentat sau dimpotrivă, regizorul s-a exprimat prin spectacol; orice intervenţie publică ulterioară, în mass-media sau în felurite adunări, vizînd explicitarea viziunii sale şi a fizionomiei spectacolului, denunţarea vinovaţilor de eventuala degradare a acestei viziuni ş.a.m.d., riscă să-l acopere de ridicol sau să-i creeze renumele de scandalagiu – mai ales dacă intenţia de a spori astfel vînzarea biletelor la respectivul spectacol e evidentă. (Şi, uneori, este.) Aici, desigur, regizorul stă faţă în faţă cu propria conştiinţă şi – mai grav – cu propriile (ne)putinţe, cu propriile slăbiciuni, cu propria viaţă.

Nu e sănătos să fii dictator, mai ales cînd doctorii sînt doar felceri.
Este, s-ar putea zice într-un rezumat „promoţional“ (nu mult mai idiot decît media televizuală), concluzia spectacolului montat de Alexander Hausvater la Teatrul Naţional din Timişoara: Julius Caesar de Shakespeare. (Paranteză filologic-chiţibuşară: titlul montării timişorene, aşa cum apare pe afiş şi în alte materiale publicitare, este Iulius Caesar, formulă hibridizînd titlul original – şi numele originar al personajului principal, totodată al personalităţii istorice – cu un soi de variantă românească a lor; de tot româneşte ar fi fost Iuliu. Dacă presupun că e la mijloc o trimitere la popularul Iulius Mall din urbe se va zice că sînt răutăcioasă, nu-i aşa?) Frumosul caiet-program redactat de Codruţa Popov argumentează cu varii citate ideea legitimităţii discutabile a asasinatului politic, care, dacă s-ar justifica prin rezultatul său, ar putea fi, la urma urmei, acceptat; cînd însă urmarea lui este o reinstaurare a dictaturii sub alt chip şi altă firmă, sau haosul total, un asemenea asasinat nu mai echivalează decît cu o crimă ordinară. Oricine îl cunoaşte cît de cît pe Alexander Hausvater, ca om şi ca artist, ştie că un asemenea subiect (subiectul piesei, în fond: constatînd că odinioară eroicul Caius Julius Caesar s-a transformat pe neobservate în tiran, cîţiva senatori – printre care şi ruda sa, Brutus – îl ucid spre a-i salva renumele şi a revigora democraţia romană, oferind astfel şi un exemplu drastic inamicilor acesteia; complotul va avea ca efect instaurarea imperiului condus de Octavianus Augustus – care este în istorie, printre altele, cel ce l-a exilat pe Ovidiu la Tomis) nu putea avea pentru el decît un răsunet şi o semnificaţie nemijlocit actuale. De aceea, în arena-circ concepută de talentata scenografă Judit Kóthay-Dobre pătrund violent simboluri ale tiraniei din toate timpurile, dar şi ale democraţiei originale din jurul nostru, într-un vîrtej (vîrtejul istoriei!) de imagini şi sunete năucitoare (muzica: Yves Chamberlain; mişcarea: Răzvan Mazilu, care şi joacă un personaj inventat, numit Profesorul). Hausvater este un artist posedat de mirajul adevărurilor ultime, al abnegaţiilor supreme, al simţămintelor incandescente – pînă într-atît încît, spre a-şi încarna fantasmele, tinde să forţeze limitele posibilului şi să ignore amănunte minore, precum faptul că, de pildă, într-un anume teatru nu are, pur şi simplu, la dispoziţie mijloacele materiale şi – mai ales – umane care i-ar trebui. Sub aspect material, la Timişoara nu cred că a întîlnit piedici; în cealaltă direcţie însă... Aşa cum se prezintă la ora de faţă, ansamblul Naţionalului timişorean este într-o febrilă căutare a identităţii; afluxul masiv de tineri i-a mărit „forţa de luptă“, dar nu şi forţa artistică, încă mai de mult slăbită. Pe scurt, din numeroasa distribuţie nu servesc ideea regizorală (şi ei cu unele oscilaţii de tonus) decît Ion Rizea (un Brutus melancolic şi „intelectual“, trecînd fără voinţă la acţiune), Alina Reus (impecabilă în Portia, soţia lui Brutus), Ana Maria Cojocaru (Calpurnia, soţia lui Caesar) şi, în două-trei momente, Doru Iosif (Caesar). În rest, rîvna excesivă a interpreţilor face adeseori ininteligibilă – întîmplarea scenică şi plictisitoare – urmărirea agitaţiei lor necontenite.

Soarta dictatorilor este, cum spuneam, imprevizibilă şi tristă...



( acest text ii apartine lui Alice Georgescu)
Radiografia puterii

Bogdan Creţu


Din 2004, cînd apărea primul său roman, Şotronul. Tălpi, Nichita Danilov pare a fi devenit un romancier impetuos, care, deşi nu se îndepărtează de temele şi atmosfera din poemele care l-au consacrat, publică volume din ce în ce mai consistente. Dintre toate cele patru romane care i-au apărut în ultimii şase ani, cel din 2010, Ambasadorul invizibil, mi se pare cel mai bine articulat, cel mai puternic.

Nu e vorba de o migală a artificiilor narative obişnuite, de un joc atent bibilit al secvenţelor epice. Danilov nu este un romancier care se ambiţionează să concureze realitatea reproducînd-o în tuşe cît mai fidele, ci, dimpotrivă, creîndu-i pliuri nebănuite, fantaste, alternative. Autorul se arată perfect conştient de structura compzită a cărţii sale, pe care o subintitulează „roman în şase tablouri“. Fiecare dintre ele dînd în vileag o altă latură a psihicului, o altă parte întunecată a sufletului omenesc. De aceea, întîmplările, cîte sînt, se vor simple documente în monografierea acestui domeniu fascinant, dar imposibil de aproximat cu instrumentele ştiinţei exacte: psihicul.
„În fond, ce este omul?“

Asta este fascinaţia lui Danilov, în tot ce a scris, de la poezie la prozele scurte şi romane: „în fond, ce este omul?“. Cum se explică un amestec atît de straniu de miracol şi oroare, de sublim şi grotesc, de demnitate şi ticăloşie, de tandreţe şi cruzime? Ce anume decide cum este un om? Ce cheiţe, ce resorturi îl fac să îşi depăşească limitele naturale şi să comită gesturi de o cruzime incredibilă? Răspunsul lui Danilov merge către una dintre marile probleme dostoievskiene: religia, mai precis, credinţa. Lipsit de credinţă, omul se poate deda oricărei fantasme; îşi ignoră condiţia firească şi produce dezastre, forţa sa devine distructivă. Morala neascunsă a primelor părţi ale romanuluiAndroginii este formulată, via Dostoievski, direct: „Lipsa de credinţă naşte monştri. Şi excesul de credinţă la fel“.
De ce apare „teza“ cărţii încă din această primă parte? Pentru că aici avem de a face, aparent, cu oameni obişnuiţi, stimulaţi de un un joc al hazardului să depăşească linia normalităţii în care se înscriseseră pînă atunci şi că comită un anumit hybris. Pe de o parte, doi fraţi folosesc cadavrul părintelui înecat ca momeală pentru anghile, pentru că e vorba de o captură bogată şi extrem de bănoasă. În scurt timp, întregul sat împrumută metoda, iar autorităţile înăbuşă scandalul, pedepsindu-i doar pe iniţiatori. Prin urmare, lipsit de credinţă, omul se arată dispus să profaneze lucrurile sacre. Pe de alta, dintr-un abuz de credinţă, el ajunge la acelaşi rezultat. Din fanatism religios, o sectă a scopiţilor profanează morminte şi practică un comerţ la fel de profitabil cu bunurile astfel cîştigate. Scena înmormîntării unui nenorocit capătă accente burleşti, caragialiene, soţia şi prieteniii apropiaţi fiind dispuşi să-l deshumeze pentru a recupera un bilet de loterie, pe care oricum nu-l mai găsesc asupra sa. Secvenţa este cinematografică, cu personaje memorabile (se reţine Galina, „mama tuturor morţilor“). Iată o altă demonstraţie că, de dragul unor valori futile, omul este capabil să le sacrifice pe cele cu greutate.
Această primă parte a romanului joacă rolul unei bune introduceri în miezul său, care reprezintă o radiografiere a puterii: care este mecanismul său, cum funcţionează ea asupra unor indivizi care nu au cultura politică necesară, ci doar o sete de parvenire care îi vitalizează? Deocamdată, avem documentarea faptului că, odată ce hazardul (se speculează intens asupra acestui factor în roman) îi pune omului în faţă posibilitatea de a-şi depăşi condiţia umilă, el nu ezită să calce pe cadavre, la propriu. Că este capabil să mînjească orice, să batjocorească valorile care îl definesc, să se dezrădăcineze. Ce se întîmplă cînd acest om simte gustul ispititor al puterii?
Patologia lui Lenin

Citim celealte două părţi ale romanului lui Nichita Danilov, intitulate Ambasadorul invizibil şiSosiile şi vedem. Şi de această dată, liantul povestirilor este Evgheni Lein, diplomat care are înţelepciunea de a judeca şi din afara jocului politic mecanismul puterii, presiunea pe care aceasta o pune asupra aluatului fraged al fiinţei umane. El nu este un îmbolnăvit de putere, păstrîndu-şi calitatea de martor. Ştie însă foarte bine ce înseamnă aceasa. Prima lecţie i-o ţine, aparent paradoxal, un şofer de la ambasada statului ex-sovietic la care lucrează. Acesta îi explică tranşant că funcţia nu înseamnă neapărat şi exercitarea directă a puterii: „Ştiţi cum e la ambasadă… Tot ce se vede e doar de faţadă. Adevăratele mişcări se fac pe dedesubt. Diplomaţia lucrează cu aşii scoşi din manşetă. Niciodată nu ştii cu cine joci. Cînd arunci cărţile pe masă trebuie să fii pregătit să vezi şi jocul ce se desfăşoară dedesubtul ei. Mă înţelegeţi? De aceea, niciodată nu poţi afla cine conduce misiunea. Întotdeauna sînt doi ambasadori. Unul vizibil, altul invizibil, care controlează totul. Cel vizibil e doar o marionetă. El se mişcă în funcţie de ce-i dictează celălalt“. Sigur, nu e nimic inedit într-o astfel de teorie, iar dacă ar fi rămas la atît, Nichita Danilov nu ar fi ieşit din zona convenţionalului. Doar că uneltele sale nu sînt cele ale politologului şi nici ale psihiatrului. El nu face aici filozofia istoriei ori teorii despre implementarea ideologiei. Pentru el, aceste scenarii ale puterii sînt simple pretexte pentru a aduce în prim-plan personaje cît se poate de vii.

Printre ele, un oarecare Alexei, caz straniu, de personalitate nelimpezită. Pe de o parte, acesta se crede un fel de încarnare a nefericitului ţarevici Alexei Romanov, ucis de sovietici. Pe de alta, teoriile sale sînt dintre cele mai elucubrante, în ordine strict realistă, presupunînd oculte comploturi universale. După îndelungi tatonări, scrisori, el îi trimite diplomatului un manuscris, intitulat O zi din viaţa lui Vladimir Ilici. Blestemul Casei Romanovilor. Soljeniţîn, sigur că da… Acesta este unul dintre cele mai interesante capitole ale romanului. În calitate de martor, deşi cu prezenţă insesizabilă, ca un abur, naratorul, Alexei („Eu, Alexei, eram acolo… Pluteam sub forma unui nor de gînduri în jurul frunţii lui… Cînd oboseam, mă aşezam pe raft…“) prezintă scene din viaţa lui Lenin. Iată-ne intraţi în intimitatea puterii. Avem de a face cu una dintre foarte puţinele tentative din literatura română de a construi personaje pornind de la un prototip atît de cunoscut, încît intimidează. Ei bine, cum este acest Lenin danilovian, urmărit în liniştea biroului, a alcovului, a cărui viaţă privată este atît de atent deconspirată în paginile cărţii? Este un intelectual abulic, devitalizat, lipsit de empatie, care resimte satisfacţii doar la ştirea unor cruzimi ieşite din comun. De pildă, tresaltă satisfăcut la aflarea unei scene de un sadism inutil: cîţiva soldaţi au legat nişte preoţi de aripile unei mori de vînt, pe care au început să o rotească, după care s-au apucat muncitoreşte să spintece burţile prelaţilor, atunci cînd aceştia ajungeau la nivelul lor. „Telegrama relata chinul acestor preoţi, descriind pînă şi faptul că, din pricina vijeliei stîrnite din senin, maţele le-au ieşit din burţile despicate şi s-au încolăcit ca nişte şerpi pe crengile mestecenilor crescuţi în jur...“ Care e reacţia lui Lenin în faţa unei asemenea orori? „Lenin citi întreg pasajul din telegramă, făcînd adnotări pe margine“. E calm, imperturbabil, nimic nu-l impresionează, nimic nu-l mişcă; manifestă un interes aşa-zicînd ştiinţific. Dar urmează: „«De reţinut ideea», scrisese el cîndva“. Şi chiar îşi imaginează „un fel de moară de vînt, ale cărei aripi să reteze capetele înşirate unul după altul pe eşafod“. Singura zonă pe care tortura o sensibilizează este raţiunea. Metodele de tortură, de exterminare se cer îmbunătăţite. Acest Lenin intră clar în zona patologicului. Un om normal nu ar putea exercita atîta putere, lasă să se înţeleagă Danilov. Niciodată istoria nu a stat la mîna unui om normal, doar nebunii, dezaxaţii, sadicii au deci soarta omenirii. Aşa stînd lucrurile, este firesc ca Lenin să se mîngîie cu gîndul („de o cruzime justificată exclusiv estetic“, comentează inspirat Antonio Patraş), de a purta mănuşi din piele de ţar. Mai mult decît atît, execuţia prin împuşcare a familiei Romanovilor i se pare nedrept de... banală. Mintea sa ar fi născocit o metodă mult mai „rafinată“, mai sofisticată. Mai chinuitoare, obligatoriu. Doar puterea pe care o deţine îi dă dreptul la orice. Este acesta un Lenin plauzibil? Dacă îl comparăm cu modelul său real, probabil că nu. Dar nu asta mă interesează. În logica romanului, personajul este perfect justificat. El reprezintă dovada cea mai clară că puterea fură şansele raţiunii de a cenzura pornirile patologice ale omului. Răul şade pitit în toţi oanenii, pare a fi morala acestui roman, puterea doar îl scoate la suprafaţă. Cînd? Atunci cînd nu există credinţă...
„Puterea e ca lepra“

Ultima parte a cărţii,Sosiile, poate fi citită ca o parabolă despre putere. Preşedintele Letinski îi explică subalternului său Kukin ce înseamnă puterea. Exemplul lui e cel mai potrivit. A pornit de jos, fiind un lingău pe lîngă fostul preşedinte – probă obligatorie, se pare. Acum, ajuns în vîrf, se consideră o victimă a ambiţiilor sale. A cîştigat puterea, dar acest lucru e mai curînd un blestem: „Oamenii se schimbă mereu, mereu se pervertesc. Puterea îi stoarce de orice simţămînt. Devin ca nişte cîrpe“. De altfel, el îi livrează sosiei sale şi reţeta acaparării puterii: „Va trebui să-mi creezi impresia că eşti o marionetă, un om de paie, care poate fi manevrat din umbră foarte uşor. Tu însă vei continua să sapi şi, la momentul oportun, o să pui mîna pe putere“. Doar că, atenţionează cel păţit, puterea e un blestem, ea neagă dreptul la normalitate, vertijul ei deformează oamenii. „Cînd vei deţine puterea supremă, fii atent. Cu puterea nu te joci. Devii sclavul ei, cum am devenit şi eu. Puterea e ca lepra. După ce ai fost contaminat nu mai ai scăpare. [...] Te transformi într-o fantoşă umblătoare. În loc să zîmbeşti, rînjeşti. În loc să vorbeşti, începi să urli. Şi te transformi nu numai tu, ci şi toţi ceilalţi care vin în contact cu tine. Nimeni nu rămîne întreg. Cu cît eşti mai hidos pe dinăuntru, cu atît eşti mai iubit“. Cum se explică această lecţie cinică despre putere? Letinski ştie ce e cu el, nu şi-a pierdut discernămîntul; şi totuşi, îi place să se lase în voia acestui joc, deşi ştie că, în final, „cu cît omul e mai inofesniv, cu atît puterea îl transformă într-o fiară“. De ce acceptă omul să devină o fiară? Din acelaşi motiv, putem subînţelege, pentru care nişte bieţi pescari chinuiţi de sărăcie acceptă să folosească cadavrul tatălui lor ca momeală pentru anghile. Chiar dacă miza e mult mai mică, mecanismul este acelaşi. Omul e mereu capabil de astfel de ticăloşii, dacă nu are cimentate nişte repere morale foarte trainice. Iar azimutul moral nu poate fi corect fixat decît prin credinţă. Aceasta cred că este „morala“ dostoievskiană pe care o pot desprinde din scenariile lui Nichita Danilov.
Mogîldeaţa Kant în ţarc
Altfel, ultimele pagini ale romanului aduc în scenă o procesiune grotescă, burlescă, dar şi tristă a unor sosii. Ies la iveală din menajeria preşedintelui Letinski toţi puternicii lumii, de la Moise, la Cezar, Vlad Ţepeş, Petru cel Mare, Napoleon, Lenin, Hitler, Stalin, în ipostaze caricaturale. Puterea aparţine prezentului, dă de înţeles preşedintele, trecutul nu poate decît să-i confirme justificările sumbre şi să i se subordoneze. Doar Ministerul Adevărului lucrează la turaţie maximă. Pe de altă parte, printre sosii se mai numără şi mari înţelepţi, de la Arhimede la Kant şi Cantemir. Imaginea cea mai elocventă este cea a părintelui fundamentării cunoaşterii raţonale: el este o „mogîldeaţă“ care stă într-un „ţarc din plasă de sîrmă ţesut cu ochiuri destul de dese, proaspăt vopsit în alb“. Kant, spune Letinski cu dispreţul faţă de cei contemplativi specific celor ajunşi la putere prin jocuri murdare, nu se pricepea la tras sfori. „Nu se pricepea decît la raţiunea pură.“ Cum se explică această umilire a imaginii marelui filozof al epocii raţiunii? Istoria s-a debarasat, între timp, de raţiune. Locul ei acolo e, în ţarc. „Omul e iraţional!“, decretează Letinski. Şi mă tem că are dreptate. Istoria secolului al XX-lea a demonstrat-o cu asupra de măsură. Cîtă vreme istoria este decisă de indivizi bolnavi de gustul puterii, pentru care politica nu înseamnă decît un şir neîntrerupt de jocuri murdare, de cruzimi demonstrative, de ticăloşii comise cu seninătate, mereu justificate prin scopul menţinerii puterii (care devine un scop în sine), raţiunea devine o Cenuşăreasă căreia i se refuză dreptul la revanşă. Este viziunea unei apocalipse („de carton“, îmi vine să adaug) a bunului-simţ, a valorilor umaniste, clasice, pe care s-a întemeiat marea cultură dintotdeauna. Mai are vreo legătură istoria ultimului veac cu această cultură? Mă tem că nu. În acest fel înţeleg mesajul romanului lui Nichita Danilov.

Roman polifonic, cinematografic în multe dintre paginile sale, Ambasadorul invizibil prilejuieşte o meditaţie pe tema puterii, vizitată în intimitatea ei. Deşi au mai scris-o şi alţii, reiau şi eu verdictul, pe care, de altfel, l-am semnat şi pe ultima copertă a cărţii: Ambasadorul invizibil este cel mai bun roman al lui Nichita Danilov (deocamdată!) şi, nu ezit să o spun, una dintre cele mai remarcabile apariţii din proza noastră de dată recentă.



( acest articol ii apartine lui Bogdan Cretu)

marți, 8 februarie 2011

Grandomania- o boala literara

Citind blogurile unor scriitori contemporani ajung la concluzia ca unii dintre ei sufera de boala grandomaniei. Nu toti, fireste. Dar multi. SE PROMOVEAZA IN DRACI!SE POPULARIZEAZA IN PROSTIE de parca ar fi scris deja SUFLETE MOARTE sau REZERVATIA PUSKIN!Unele dintre aceste bloguri sunt pur si simplu o culme a egoismului! VORBESC DOAR DESPRE EI sau surorile, sotiile sau verisorii lor! Sunt buni doar cei care-i lauda! Cei care au un alt punct de vedere sunt naspa! Si asa mai departe! E pur si simplu groaznic!

duminică, 6 februarie 2011

Numarul trei al revistei Algoritm Literar

Aici se gaseste revista
Algoritm Literar: o revista excelenta!


Adresa web:
www.revistaalgoritm.wordpress.com

Ecaterina Bargan

Se aude furtuna






Ai vrea să mănânci din frigiderul altuia.
Vrei măcar o dată pe săptămână să se schimbe
imaginea frigiderului de la balcon cu imaginea
oricărui alt frigider. Mai frumos, sau, mai urât,
doar să se schimbe. Să se întâmple anormalul acum.

Noaptea în care plouă încet. În faţa blocului, până la
scrânciob. Ajungi la el. Îl ştergi îndelung cu palmele de apă.
Te aşezi. Ai iluzia că ai atins fericirea supremă.
Te uiţi în dreapta şi observi lanţul. E noapte, plouă în
scrânciobul acesta nechituit, prins cu un lanţ gros de fier.
Fredonezi o piesă pe care nu o ştii, până răguşeşti.
Din câteva ferestre se vede lumină.
Din câteva ferestre se văd fotolii.
Vrei să îţi legi şireturile. Şireturile mereu
ţi-au dat o pauză de gândire, dar nu ai şireturi.
Se-aude furtuna.

Gheorghe Craciun

Gheorghe Craciun

Aisbergul poeziei moderne

Încercarile teoretice de definire a limbajului poeziei moderne au avut o soarta ingrata în spatiul literar românesc. Exista convingerea potrivit careia diversitatea fenomenului poetic modern nu poate fi analizata si definita prin impunerea unui model teoretic riguros. În cadrul studiilor literare românesti, putine au fost încercarile de caracterizare a limbajului poeziei moderne bazate pe fundamente teoretice riguroase. Majoritatea acestor demersuri s-au revendicat de la judecatile criticii literare, suporturile teoretice ocupînd un loc secundar, daca nu chiar un loc cu o însemnatate minimala. Limbajul poetic a fost abandonat nisipurilor miscatoare ale inefabilului imposibil de atins de teoria literara. Datorita prejudecatilor enuntate mai sus, studiile literare românesti au fost incapabile sa produca un studiu al poeziei moderne, o sinteza construita de pe pozitii teoretice riguroase care sa ofere o anvergura europeana unui asemenea demers. Din aceste motive consider initiativa Editurii Paralela 45 de a reedita studiul lui Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne, unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale acestui an. Daca luam în considerare tirajul minuscul al primei editii si lipsa unui raspuns adecvat din partea criticilor si teoreticienilor literari, atunci putem considera aceasta noua editie o a doua lansare. Cartea lui Gheorghe Craciun nu a beneficiat de nici o discutie importanta, desi studiul sau are potentialul de înnoire si anvergura destinate unei cariere europene.

Întotdeauna am considerat orice demers teoretic de definire a limbajului poetic ca fiind motivat de o atitudine pedagogica indirecta asupra poeziei. Sînt convins ca Aisbergul poeziei moderne reprezinta o adevarata Didactica nova pentru studiile literare românesti, desi în cazul lui Gheorghe Craciun nu se poate vorbi de impunerea unui model de predare a poeziei ci, mai degraba, de deconstruirea unor prejudecati cu care s-au confruntat studiile dedicate poeziei moderne.

Poate cea mai rezistenta dintre aceste prejudecati a fost convingerea potrivit careia poezia s-a confundat cu vointa instituirii unei esente a poeziei si a descoperirii unui limbaj poetic pur, nesupus contingentelor, autodeterminat, autoreflexiv, închis în sine. Încercarile teoretice de definire a poeziei moderne au fost caracterizate de subordonarea acestor demersuri unei „metafizici a profunzimii si a valorilor invariabile“, depasind istoricitatea diferitelor limbaje poetice, în cautarea unor principii ultime ale creatiei poetice. Gheorghe Craciun depaseste cu eleganta prejudecata esentialista a limbajului poetic: „În ultima instanta, pentru cititorul de poezie, important poate ramîne doar faptul ca poezia e un alt limbaj, strain de limbajul obisnuit. Dar care sînt trasaturile lui? Complicatiile încep de aici încolo, de la încercarea de a da un raspuns la aceasta întrebare. Poezia moderna se dovedeste un spatiu lingvistic de o diversitate monstruoasa, ce provoaca deruta si inhibitia.

Oricît de rabdator si bine intentionat s-ar dovedi el, cititorul care intra în contact cu limbajul acestei poezii, parcurgîndu-i cu toata atentia reliefurile si formele de manifestare, descopera stupefiat ca îi e imposibil sa spuna cu exactitate prin ce se caracterizeaza acest limbaj, ce este adevar si ce este doar iluzie în conformatiile de multe ori incerte, ale fizionomiei sale multiplu accidentate.“ În capitolul intitulat „Paradoxala esenta“, Gheorghe Craciun pune la îndoiala existenta unui limbaj poetic privilegiat, supus unei ontologii aristotelice a esentelor: „exista o esenta, o suma de invariante atemporale ale modului lingvistic (si ontologic) aparte în care se constituie substanta poeziei? [...] este, pe de alta parte, poezia un fenomen de deformare semantica, de deviere si abstragere de la normele limbajului instrumental?“. Specificitatea limbajului poetic nu mai poate fi sustinuta în cazul poeziei moderne considerate în diversitatea sa, mai ales cînd sentimentul ca textul unui poem citit este construit cu mijloace diferite, deviante de la rostirea uzuala, nu se mai manifesta decît cu o infima convingere – este cazul poeziei contemporane enuntiative nonmetaforice, tranzitive în cuvintele lui Gheorghe Craciun, o poezie ce si-ar putea gasi o posibila descriere în afirmatiile lui T.S. Eliot: „o poezie care sa fie poezie în esenta, fara nimic poetic, poezia dezvaluindu-se goala, cu oasele goale – sau o poezie atît de transparenta, încît nu am mai vedea poezia, ci doar ceea ce trebuie sa vedem cu ajutorul poeziei, o poezie atît de transparenta, încît citind-o, am fi atenti la ceea ce arata poemul, si nu la poezie“ (Eseuri).

Însa acest limbaj al transparentei cerut de Eliot nu însemna altceva decît confundarea cu caracterul sau referential. Nu-l mai interesau muzica interioara a versului, metafora sau „spatiul irealitatii metafizice“. Este un mod de a vorbi despre existent asemanator filozofilor care formuleaza afirmatii valide despre lumea reala, o limba descoperita de Eliot, Joel Oppenheimer sau de obiectivistii americani. „Prin acesti poeti, limbajul poeziei moderne – ce parea, în sfîrsit, la începutul secolului trecut, sa se stabilizeze într-un model distinct de extractie simbolista – a devenit din nou, doar în cîtiva zeci de ani, aproape de nerecunoscut“, fara ca aceasta modificare fundamentala, aceasta transfuzie de sînge operata de poeti precum Eliot, William C. Williams, e.e. cummings, Louis Zukovsky, George Oppen si apoi Robert Lowell, Charles Olson si Frank O’Hara, iar pe batrînul continent de poeti precum Anna Ahmatova, Osip Mandelstam, Constantin Kavafis, Fernando Pessoa, Bacovia, Francis Ponge, Eugenio Montale sa fie luata în seama de teoreticienii limbajului poetic. Formele marcat antipoetice ale acestui nou limbaj au fost suspectate de lipsa de profunzime si de valoare. Orice lectura a acestor poeti respinge prejudecata criticilor care confunda un limbaj al directetii cu actiunea demolatoare si negativista a avangardistilor de la începutul secolului XX. Dimpotriva, acestia urmaresc sa salveze si sa conserve un limbaj poetic amenintat de primejdia închiderii în sine si de pierderea legaturii cu viata. Pentru Gheorghe Craciun, eroarea celor mai multe studii dedicate limbajului poeziei moderne porneste de la prejudecata ca poezia reprezinta literatura în forma sa cea mai pura, iar „stabilirea datelor inconfundabile ale poeticului pare o cale sigura de acces catre «misterele tehnice» ale creatiei literare în general, cu toata «monstruoasa» sa diversificare pe genuri, specii, subspecii, idiomuri, stiluri, scriituri, etc.“, cu alte cuvinte acel precipitat estetic intranzitiv capabil sa determine acea „esenta“ a poeziei ca limbaj privilegiat. „Nu este însa foarte sigur ca intranzivitatea poeziei e o trasatura metafizica, atemporala, de factura orfica. Aceasta se poate dovedi, la o privire atenta, o simpla calitate formala a textului poetic, pe care o putem identifica si în scrierile legate de cel mai strict cotidian, lipsite de o transcendenta a mesajului si ilustrînd asa-zisa «poetica a anti-poeticului», în care metafora si celelalte figuri de stil consacrate nu mai joaca rolul esential. Se poate dovedi ca intranzitivitatea poeziei nu este determinata de configuratia limbajului sau, ci de atitudinea fata de text a celui care scrie.“

Derapajele si pericolele cu care se confrunta teoreticienii limbajului poetic modern au la baza o identificare a liricii moderne cu metafizica, transcendenta, magia sonora, idealismul, metafora, orfismul, vizionarismul, impersonalitatea, autoreflexivitatea discursului si motivarea limbajului, actiune ce nu poate reprezenta decît o parte a creatiei poetice moderne, creînd o imensa prapastie între poezie si cititor. Gheorghe Craciun marcheaza de foarte multe ori, pe parcursul studiului sau, pericolele reductionismului esentialist al teoriei limbajului poetic. Autorul Frumoasei fara corp este si un teoretician cu o intuitie stralucita atunci cînd afirma ca o directie dominanta în poezie nu poate fi transformata în unica directie valabila, chiar daca mimetismul poetic si modelele teoretice sau contextul istorico-literar înclina spre acest deziderat. „Limbajul poeziei a fost întotdeauna un limbaj deschis spre cele mai diferite forme de exprimare. În ceea ce priveste ideea puritatii acestui limbaj, lucrurile nu pot fi absolutizate. Opiniile de gust si convingerile teoretice ale celor care sustin punctul de vedere esentialist sînt, si ele, rezultate din lecturi si dintr-un anume tip de educatie prin poezie, si nu pot fi confundate cu adevaruri definitive, metafizice, date o data pentru totdeauna.“

O genealogie nepopulara

Gheorghe Craciun asaza la baza studiului sau o pereche de notiuni, nu foarte prezenta în limbajul critic, însa cu sensuri mult mai nuantate si mai exacte. Este vorba de cuplul tranzitiv/ reflexiv, notiuni împrumutate din Dubla intentie a limbajului si problema stilului, faimosul eseu al lui Tudor Vianu. Dincolo de rigoarea studiului lui Vianu si de pozitia ocupata de acesta în ierarhia figurilor importante, cu un potential de influenta în studiile literare românesti, este de ajuns sa constatam simpla popularitate sporita a criticii literare în defavoarea teoriei, un fenomen caracteristic spatiului literar românesc. Nu voi intra în detalii cu aceasta ocazie. Este însa de ajuns sa observam ca personajele cu cea mai mare autoritate în istoria literaturii române, au fost, într-o buna masura, criticii literari, si nu teoreticienii. Voi aminti numai doua nume – G. Calinescu si Tudor Vianu. Se poate argumenta anvergura europeana a operei celui de-al doilea, însa nimeni nu a încercat sa arate lipsa potentialului european al operei lui Calinescu. Analiza acestui fenomen si a consecintelor sale face însa obiectul unui alt studiu. Ceea ce vreau sa semnalez în acest caz este faptul ca deficitul de receptare a studiului lui Gheorghe Craciun se bazeaza si pe dominatia exercitata de critica literara în interiorul studiilor literare din România. Cît timp aceasta dominatie va fi exercitata, studiile construite pe fundamente teoretice solide, vor întîmpina dificultati în consolidarea unei pozitii în cîmpul literar.

Revenind acum la dubla intentia a limbajului, trebuie mentionat ca cele doua intentionalitati dominante, tranzitiva/ reflexiva nu se afla neaparat într-o relatie de contradictie. Dimensiunea tranzitiva sau reflexiva creste sau scade în functie de continutul comunicarii. Examenul lui Gheorghe Craciun evidentiaza foarte bine acest lucru: „Cu cît mesajul transmis este mai general, cu atît e sacrificata intimitatea celui care vorbeste“. Acelasi aspect era evidentiat de Vianu însusi: „Cine vorbeste comunica si se comunica. O face pentru altii si o face pentru el. În limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat în dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este, în aceeasi vreme, «reflexiv» si «tranzitiv». Se reflecta în el omul care îl produce si sînt atinsi, prin el, toti oamenii care îl cunosc. În manifestarile limbii radiaza un focar de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare“.

Gheorghe Craciun nu preia cele doua notiuni lansate de Vianu decît dupa un examen critic riguros. Este vorba despre o nuantarea a viziunii celor doua intentii ale limbajului în manifestarea lor literara si de eliminarea generalizarilor riscante. Vianu evidentia, la rîndul sau, pericolele absolutizarii uneia dintre cele doua intentionalitati ale limbajului. Potrivit esteticianului român, una dintre cauzele obscuritatii în literatura ar fi minimalizarea dimensiunii tranzitive, la fel cum minimalizarea dimensiunii reflexive si cresterea intentiei de a transmite mesajul ar împinge poetii catre superficialitate si conventionalism. Este locul în care Gheorghe Craciun se desparte de Vianu, pentru a re-valoriza distinctia sa. Primejdiile semnalate de Vianu, cu privire la minimalizarea uneia dintre intentionalitati sînt revazute de Gheorghe Craciun dintr-o perspectiva bazata pe o imagine globala a literaturii. „Totusi, aceste primejdii nu sînt atît de mari precum par. Ba chiar am putea spune ca bine puse în valoare de sensibilitatea unui scriitor adevarat, ele pot deveni niste sanse ale împrospatarii limbajului literar, ale depasirii conventiei. Obscuritatea nu este în orice situatie un echivalent al ininteligibilitatii. Tranzitivitatea mesajului literar nu conduce obligatoriu la superficialitate. Explorarea si valorificarea intensiva a componentelor subiective si obiective ale limbajului se constituie în demersuri artistice a caror îndreptatire nu mai poate fi pusa astazi sub semnul îndoielii.“ În aceste observatii si pe întreg parcursul studiului sau, Gheorghe Craciun se întîlneste cu Valéry si cu Wittgenstein. Pentru cei doi, tranzitivitatea limbajului este legata de trasatura sa conventionala. Limbajul are o natura provizorie, tranzitorie, instabila, instantanee. Tranzitivitatea se leaga de sensul adevarat al cuvintelor, care tine tocmai de caracterul lor provizoriu. La fel ca Wittgenstein si Valéry (analist al „poeziei pure“ – situatie de grad zero al tranzitivitatii si al maximei reflexivitati), sensul, pentru Gheorghe Craciun este creat de context. Cuvîntul nu poate fi redus la conditia de simplu adjuvant stilistic si nu poate fi confundat numai cu o sursa de pitoresc si expresivitate. Acesta nu are valoare si forta în lipsa unei acoperiri ontologice, existentiale. În cuvintele lui Gheorghe Craciun, „cuvîntul exista doar în masura în care el e corporalizat“, observatie valabila atît pentru proza cît si pentru poezie.

Prin re-descoperirea tranzitivitatii în limbajul poetic modern, studiul lui Gheorghe Craciun dezvaluie o alta tendinta a poeziei, ignorata pentru o perioada îndelungata de teoreticieni. Este vorba de cautarea „unor invariante ale eului în ceea ce are el comun cu toti ceilalti oameni“, trasatura accentuata în poemele lui William Carlos Williams sau Edgar Lee Masters, Robert Lowell, John Berryman si Frank O’Hara.

Apropierea de limbajul poeziei actuale


Tranzitivitatea are avantajul de a apropia cititorii de mesajul poeziei actuale, o exigenta cu atît mai necesara în spatiul românesc cu cît acesta este un depozitar al ideilor ready-made despre poezie. La nivelul cititorului neprofesionist, exista convingerea ca poezia, mai ales poezia moderna ramîne o parte a literaturii mai putin accesibila cititorului neinstruit. Aceasta prejudecata se bazeaza pe un set de convingeri legate de statutul privilegiat al limbajului poetic, de caracterul sau orfic, de viziunile esentialiste asupra limbajului poeziei moderne. Important mi se pare si rolul jucat de scoala româna care nu pune întotdeauna accentul pe istoricitatea diferitelor limbaje poetice. Rezultatul acestor convingeri consolidate de o didactica paguboasa este îndepartarea cititorului de poezia contemporana. Reorientarea poeziei spre cotidian, spre directete, lasa descumpanit cititorul român de poezie. De aceea gasesc extrem de importanta partea studiului intitulata de Gheorghe Craciun „Scurta istorie a poeziei tranzitive“, un capitol care ar putea fi publicat separat, dupa cum bine observa profesorul Mircea Martin în postfata cartii. Acest segment ar merita o discutie separata. Realizînd o microistorie a poeziei tranzitive începînd cu prefata lui Wordsworth la Balade lirice, acest segment deconstruieste cu inteligenta caracteristica lui Gheorghe Craciun cîteva dintre prejudecatile fundamentale referitoare la limbajul poeziei moderne. Lipsa spatiului nu îmi permite analiza ampla pe care acest capitol ar merita-o. As aminti aici analizele care vorbesc despre dimensiunea tranzitiva a volumelor tîrzii ale lui Bacovia, importantele consideratii despre tranzitivitatea pre-optzecista, avînd în vedere poezia lui Mircea Ivanescu si Virgil Mazilescu si actiunea poetica de forta a optzecismului poetic prin care dimensiunea accentuat tranzitiva este cautata programatic.

Ceea ce mi se pare, de asemenea, important este ca Gheorghe Craciun reuseste sa evite – prin analizarea cuplului intentional reflexiv/tranzitiv – excesele reductioniste ale demersurilor precedente prin nuantarea judecatilor sale: „Poezia reflexiva si poezia tranzitiva, asa cum am încercat sa le prezint aici, în cîteva contururi apasate, sînt niste produse de laborator. O puritate absoluta a celor doua tipuri e poezie nu are cum sa existe în realitate.“ În ceea ce ma priveste sînt, de asemenea, de acord cu o acceptie relativizanta a celor doua trasaturi. Cred ca dimensiunea reflexiva si dimensiunea tranzitiva trebuie analizate complementar, avantajele evidente fiind legate de includerea unei diversitati cît mai cuprinzatoare în analiza fenomenului poetic modern. Consecintele ultime ale studiului lui Gheorghe Craciun ar merita spatiul unui întreg volum. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale tranzitivitatii mesajului literar (incluzînd bineînteles proza) este aportul pe care îl poate aduce în problema transgresarii genurilor si speciilor literare. Tranzitivitatea se poate dovedi folositoare pentru descrierea operelor inclasabile, cu identitatea scindata între proza si poezie.

Valoarea nerecunoscuta a acestui studiu este data de actualitatea judecatilor sale. Este de ajuns sa parcurgem volumele de poezie aparute dupa anul 2000 în spatiul românesc pentru a constata accentuata dimensiune tranzitiva a poeziei actuale. Pîna cînd aceasta dimensiune nu va fi recunoscuta si luata în serios de scoala româneasca si de teoreticienii si criticii români, poezia va fi închisa în acelasi turn de fildes, va ramîne un limbaj care nu mai poate fi aparat, de care nu va mai fi nevoie. „Deschiderea spre existenta a poetului tranzitiv este totala. Extensiva sau intensiva, explorarea lumii si a vietii obisnuite devine o aventura la fel de pasionanta ca si acea comandata de principiile imaginatiei sau ale fanteziei [...] În poezia tranzitiva realitatea are o singura dimensiune certa: propria ei suprafata.“ Conditia poetilor care-si propun sa atace realitatea frontal, încercînd s-o transforme într-o imagine plauzibila este deosebit de inconfortabila si de riscanta. Sansa acordata poeziei tranzitive este esentiala supravietuirii poeziei ca specie a comunicarii

Adaugat de : alexzzuta

sedinta de ieri

Ieri la atelierul Vlad Iovita au fost cincipsrezece oameni. Sedinta a avut loc ca de obicei la Biblioteca Hasdeu si a inceput la ora 17.00. S-a citit si s-a discutat cateva poezii din C. Williams, o poezie din Breton, o alta poezie de-a lui Celan. S-a citit nuvela lui Vlad Iovita Sirena. S-a discutat o poezie de Nina Caraman. De fapt doua variante ale ei: una, lunga, a Ninei, si alta scurta, tot a Ninei, dar condensata de Ecaterina Bargan. Despre cea lunga s-a zis că ar semăna cu un text rap, iar cea scurta a fost considerata ca apartinind poeziei. A fost o sedinta foarte interesanta. S-a discutat aprins si foarte mult. Sedinta s-a terminat la ora opt. Au venit si cativa oameni noi.

Citat gasit de Ecaterina Bargan

"Viaţa e scurtă. Omul e singur. Cred că toate astea sunt destul de triste pentru a mă determina să scriu."
Serghei Dovlatov

Leo Butnaru

leo butnaru




POEME ŞI POEŢI ŢINÂNDU-SE DE MÂNĂ


La nouă dimineaţa,
e Arctica.
(Sylvia Plath)

La unul din poli
pe catedrale de gheţari
unde se află Vaticanul pinguinilor imperiali
papalitatea păpătorilor de heringi argintii-albaştri
acolo mi s-a întâmplat un poem laconic încât
poate fi reprodus şi aici –
(pe creasta unui nor – semiluna
ca o focă de foc
pe vârful aisbergului din tărâmurile unde
exoticele noastre dorinţe
se întretaie cu recea
realitate) – de fapt trecuta şi prezenta zămislire
întâmplându-mi-se la Neptun în dreptul Vilei Stancu unde
marea poartă botniţă şi zăbală de stabilopozi caraghioşi
întinzându-şi pe ţărm balele melanjului de spumă
alge şi meduze lentiloforme
lunecoase simpatico-greţoase
uneori îngogoşate în placente de petrol
suprapuse şi supraexpuse ca năzdrăvăniile din textele
zise dadaist-suprarealiste
comentate de veleitari cu ochii încercănaţi
împupilaţi ca un ombilic dedublat al oboselii şi posibil
începutului bolii de rinichi
şi atunci şi acum mirându-mă cum iată
toatele se leagă în lumea aceasta dacă
liantul este reţeaua liberală a poeziei în care
sensurile circulă în toate sensurile
până fireşte se întâmplă accidentul finalului de poem
sau poate de poet precum în cazul Sylviei Plath care
în rochie albă cu trenă lungă de tul transparent
e mireasa ce zboară peste catedralele gheţarilor
eu unul având impresia că bărbatul ce o ţine de braţ
(exact: ca într-o pictură de Chagall)
e unul din viitorii poeţi români sinucigaşi
ambii
cu picioarele gracile plutind deasupra stranelor
altarelor reci precum scria
condrumeaţa sau poate chiar iubita colegului nostru care
în loc să traverseze Styxul traversează
Oceanul Îngheţat de Nord.


18 august 2002
(Cetatea nu e gata de război, 2003)


DIN VACANŢELE DE LA NEPTUN


Conştient că din partea Cuiva mitul n-ar fi decât o
atitudine politicoasă – dar cu un incert subtext indiferent
la sensul gratuităţii existenţei umane (...creatoare...)
nici eu nu sunt din cei ce ar renunţa la fascinanta poveste (totuşi)
ba invocându-l pe Orfeu craiul purtător de liră ba
comunicând via Internet cu Zeus cârmaciul Olimpului ba
la Neptun în preajma Vilei Stancu dându-i bineţe lui Octavian Paler sau
lui Hermes ce se plimbă pe ţărm prin spuma valurilor ce-i înfloreşte
aripile de la glezne îngreuindu-i-le –
în timp ce inşii goi ce fac plajă
colegii ceva mai tineri i se plâng de lipsa căilor de acces către zei sau
– fie! – barem către muzele lehuze ce au
trandafiri în loc de viscere şi un ironic zâmbet pe buze
(ceva mai departe – un segment de mare căruia i s-a pus botniţă de
stabilopozi (sau... stabilo-plozi?)); adică acolo
printre muze şi hurmuze în preajma Vilei Stancu
se manifestă necesitatea exprimării încât vară de vară
pe parcursul a câtorva amiezi cineva e aproape fericit
nici pe departe gândindu-se că i s-ar putea întâmpla ca
ultimul vers sau cel din urmă poem să-l trăiască fatal într-o
maşină a Salvării care nu va mai avea rost să ajungă la destinaţie
în urmă în exterior rămânând umanitatea debusolată
şi busola deumanizată şi filmul vechi în care aleargă
cele dintâi locomotive cu panaşuri de fum fluierător în
marginea în gingia de arină a pustiului ce îşi aduce până
în preajma metropolelor sfincşii itineranţi ai dunelor în măciniş
(pustiul ce uimeşte şi umileşte cu fascinaţia second hand a mirajelor
şi cu rumoarea nisipurilor – ziceam – dislocate...)...


...astfel că prietene tu Don Herodot al bătăliilor pe tabla de şah
nu-mi mai spune că nu ai încredere în supra(i)realism de parcă
realitatea ne-ar oferi mai multe premise pentru a ne încrede ei...


7.IV.2003
(Sfinxul itinerant, 2004)




ÎN PREAJMA VILEI STANCU


totul palpită
zodiacul îşi roteşte hora greco-superstiţioasă
lentă ca începutul de Sirtakis


de pe pământ ridicându-se, roua
mai adăstă sub reversul frunzişului
sub venele rămurişului, puţin
dar parcă prelungind totuşi ceva – o
durată, o stare, un hazard de prospeţime


năvoade cu nimic sau, poate
cu lumină; mirt pe fruntea sfârâitoare a
după-amiezii; restricţia pauzei de prânz
închide difuzoarele; răscopt
câte un fruct încearcă să zâmbească a râde
câte o libelulă năucă se loveşte de lentilele
ochelarilor de soare
peşti zburători poposesc pe binoclul căpitanului
Olandezului zburător


e timpul intens, condensat al traiectoriilor
peste care strigă muezinii Balcanilor
în paralelismul religiilor guralive


mi-i dor de Balcic şi re-
compun pe nisip harta într-un chip pur geometric
dând din cap a nu cu gestul de da al bulgarilor


un interpret de folclor apăsându-şi peruca pe che-
lie (sună aproape italieneşte: che-
lie...) când înoată prin golfuleţul ocrotit de stabilopozi stu-
pizi, ţinând – cântăreţul – capul ridicat precum
reptilele mezozoicului
şi cârlionţii artificiali îi scapătă peste ochi


sub paravane de plajă – picioare ridicându-se pe rând
în presupusa artă a nudismului
indivizi ce aduc a borne ruginii
sau, din contră, a stâlpi de sare; talie medie, €uro-
peană; realismul plajei nudiştilor
lipsă de tentaţii, ca şi cum vara e
anotimpul emasculaţiei parţiale a populaţiei


ioc stele şi căluţi de mare
ce se mai află doar prin enciclopedii, dicţionare
prin CD-urile entropiei exoticului, dar
şi derizoriului
printre risipirea de nervi a algelor – pescăruşi
cu aripi de tuş ţipă ceva din procesul intentat lui Bau-
delaire


încerc să-mi reamintesc ermetisme/ barbisme
întru a mă convinge că am foarte puţin în comun cu papa-
galii – aversiunea faţă de mulţime; ies din provizoria criptă a
nisipişului, dându-vă astfel, sper (naivul!), o veste oarecum opti-
mistă în această viaţă de permanentă murire prin(tre) nisipăriile uni-
versului-(şi)-versului)... À bientôt!


20 iunie 2003
(Sfinxul itinerant, 2004)

(Aceste texte ii apartin lui Leo Butnaru

sâmbătă, 5 februarie 2011

Dear Friends,

Dear Sir or Madam,



please find enclosed the call for application for the Central European Initiative Writers in Residence Fellowship for year 2011. We would appreciate it very much if you helped us disseminate the information.



Eligible applicants are young writers (up to 35 years old) from: Albania, Belarus, Bosnia and Herzegovina, Croatia, Macedonia, Moldova, Montenegro, Serbia and Ukraine.



The deadline is 1 May 2011.





For any further information please do not hesitate to contact us.





Nice regards,



Slovene Writers' Association



Maja Kavzar

Festival Vilenica/ Vilenica Festival

asistentka projekta / Project Assistant



Društvo slovenskih pisateljev

Slovene Writers' Association

Tomšičeva 12, Ljubljana

T: 00386 (0)1 25 14 144

F: 00386 (0)1 42 16 430

E: maja.kavzar@vilenica.si

W: www.vilenica.si

Imie este sila!

Multi m-au intrebat de ce nu mai scriu in blogul meu. Pentru ca mi-e sila! Mi-e sila cind intru pe unele bloguri unde autorii acestora se lustruiesc, se periaza, se tamiaza prin toate mijloacele. Publica orice rermarca, orice cuvintel care se spune despre ei. Orice. Nimic nu le scapa. Toate recenziile, cronicile, toate opiniile despre mareata lor creatie. Toate fotografiile lor. Toate impresiile despre ei. Toate gindurile care le trec prin cap. Am impresai ca sunt narcisiaci pina in unghii. Un egoism mai mare nu am mai intilnit. Isi inalta un momnument parfumat.Cind ma gindesc ca si eu as putea face la fel mi se face o sila uriasa. De aia, nici nu mai scriu in blogul meu, dar nici blogurile altora nu le citesc. Prefer sa citesc carti.Alea cel putin nu sint egoiste.