Gheorghe Craciun

Gheorghe Craciun

Aisbergul poeziei moderne

Încercarile teoretice de definire a limbajului poeziei moderne au avut o soarta ingrata în spatiul literar românesc. Exista convingerea potrivit careia diversitatea fenomenului poetic modern nu poate fi analizata si definita prin impunerea unui model teoretic riguros. În cadrul studiilor literare românesti, putine au fost încercarile de caracterizare a limbajului poeziei moderne bazate pe fundamente teoretice riguroase. Majoritatea acestor demersuri s-au revendicat de la judecatile criticii literare, suporturile teoretice ocupînd un loc secundar, daca nu chiar un loc cu o însemnatate minimala. Limbajul poetic a fost abandonat nisipurilor miscatoare ale inefabilului imposibil de atins de teoria literara. Datorita prejudecatilor enuntate mai sus, studiile literare românesti au fost incapabile sa produca un studiu al poeziei moderne, o sinteza construita de pe pozitii teoretice riguroase care sa ofere o anvergura europeana unui asemenea demers. Din aceste motive consider initiativa Editurii Paralela 45 de a reedita studiul lui Gheorghe Craciun, Aisbergul poeziei moderne, unul dintre cele mai importante evenimente editoriale ale acestui an. Daca luam în considerare tirajul minuscul al primei editii si lipsa unui raspuns adecvat din partea criticilor si teoreticienilor literari, atunci putem considera aceasta noua editie o a doua lansare. Cartea lui Gheorghe Craciun nu a beneficiat de nici o discutie importanta, desi studiul sau are potentialul de înnoire si anvergura destinate unei cariere europene.

Întotdeauna am considerat orice demers teoretic de definire a limbajului poetic ca fiind motivat de o atitudine pedagogica indirecta asupra poeziei. Sînt convins ca Aisbergul poeziei moderne reprezinta o adevarata Didactica nova pentru studiile literare românesti, desi în cazul lui Gheorghe Craciun nu se poate vorbi de impunerea unui model de predare a poeziei ci, mai degraba, de deconstruirea unor prejudecati cu care s-au confruntat studiile dedicate poeziei moderne.

Poate cea mai rezistenta dintre aceste prejudecati a fost convingerea potrivit careia poezia s-a confundat cu vointa instituirii unei esente a poeziei si a descoperirii unui limbaj poetic pur, nesupus contingentelor, autodeterminat, autoreflexiv, închis în sine. Încercarile teoretice de definire a poeziei moderne au fost caracterizate de subordonarea acestor demersuri unei „metafizici a profunzimii si a valorilor invariabile“, depasind istoricitatea diferitelor limbaje poetice, în cautarea unor principii ultime ale creatiei poetice. Gheorghe Craciun depaseste cu eleganta prejudecata esentialista a limbajului poetic: „În ultima instanta, pentru cititorul de poezie, important poate ramîne doar faptul ca poezia e un alt limbaj, strain de limbajul obisnuit. Dar care sînt trasaturile lui? Complicatiile încep de aici încolo, de la încercarea de a da un raspuns la aceasta întrebare. Poezia moderna se dovedeste un spatiu lingvistic de o diversitate monstruoasa, ce provoaca deruta si inhibitia.

Oricît de rabdator si bine intentionat s-ar dovedi el, cititorul care intra în contact cu limbajul acestei poezii, parcurgîndu-i cu toata atentia reliefurile si formele de manifestare, descopera stupefiat ca îi e imposibil sa spuna cu exactitate prin ce se caracterizeaza acest limbaj, ce este adevar si ce este doar iluzie în conformatiile de multe ori incerte, ale fizionomiei sale multiplu accidentate.“ În capitolul intitulat „Paradoxala esenta“, Gheorghe Craciun pune la îndoiala existenta unui limbaj poetic privilegiat, supus unei ontologii aristotelice a esentelor: „exista o esenta, o suma de invariante atemporale ale modului lingvistic (si ontologic) aparte în care se constituie substanta poeziei? [...] este, pe de alta parte, poezia un fenomen de deformare semantica, de deviere si abstragere de la normele limbajului instrumental?“. Specificitatea limbajului poetic nu mai poate fi sustinuta în cazul poeziei moderne considerate în diversitatea sa, mai ales cînd sentimentul ca textul unui poem citit este construit cu mijloace diferite, deviante de la rostirea uzuala, nu se mai manifesta decît cu o infima convingere – este cazul poeziei contemporane enuntiative nonmetaforice, tranzitive în cuvintele lui Gheorghe Craciun, o poezie ce si-ar putea gasi o posibila descriere în afirmatiile lui T.S. Eliot: „o poezie care sa fie poezie în esenta, fara nimic poetic, poezia dezvaluindu-se goala, cu oasele goale – sau o poezie atît de transparenta, încît nu am mai vedea poezia, ci doar ceea ce trebuie sa vedem cu ajutorul poeziei, o poezie atît de transparenta, încît citind-o, am fi atenti la ceea ce arata poemul, si nu la poezie“ (Eseuri).

Însa acest limbaj al transparentei cerut de Eliot nu însemna altceva decît confundarea cu caracterul sau referential. Nu-l mai interesau muzica interioara a versului, metafora sau „spatiul irealitatii metafizice“. Este un mod de a vorbi despre existent asemanator filozofilor care formuleaza afirmatii valide despre lumea reala, o limba descoperita de Eliot, Joel Oppenheimer sau de obiectivistii americani. „Prin acesti poeti, limbajul poeziei moderne – ce parea, în sfîrsit, la începutul secolului trecut, sa se stabilizeze într-un model distinct de extractie simbolista – a devenit din nou, doar în cîtiva zeci de ani, aproape de nerecunoscut“, fara ca aceasta modificare fundamentala, aceasta transfuzie de sînge operata de poeti precum Eliot, William C. Williams, e.e. cummings, Louis Zukovsky, George Oppen si apoi Robert Lowell, Charles Olson si Frank O’Hara, iar pe batrînul continent de poeti precum Anna Ahmatova, Osip Mandelstam, Constantin Kavafis, Fernando Pessoa, Bacovia, Francis Ponge, Eugenio Montale sa fie luata în seama de teoreticienii limbajului poetic. Formele marcat antipoetice ale acestui nou limbaj au fost suspectate de lipsa de profunzime si de valoare. Orice lectura a acestor poeti respinge prejudecata criticilor care confunda un limbaj al directetii cu actiunea demolatoare si negativista a avangardistilor de la începutul secolului XX. Dimpotriva, acestia urmaresc sa salveze si sa conserve un limbaj poetic amenintat de primejdia închiderii în sine si de pierderea legaturii cu viata. Pentru Gheorghe Craciun, eroarea celor mai multe studii dedicate limbajului poeziei moderne porneste de la prejudecata ca poezia reprezinta literatura în forma sa cea mai pura, iar „stabilirea datelor inconfundabile ale poeticului pare o cale sigura de acces catre «misterele tehnice» ale creatiei literare în general, cu toata «monstruoasa» sa diversificare pe genuri, specii, subspecii, idiomuri, stiluri, scriituri, etc.“, cu alte cuvinte acel precipitat estetic intranzitiv capabil sa determine acea „esenta“ a poeziei ca limbaj privilegiat. „Nu este însa foarte sigur ca intranzivitatea poeziei e o trasatura metafizica, atemporala, de factura orfica. Aceasta se poate dovedi, la o privire atenta, o simpla calitate formala a textului poetic, pe care o putem identifica si în scrierile legate de cel mai strict cotidian, lipsite de o transcendenta a mesajului si ilustrînd asa-zisa «poetica a anti-poeticului», în care metafora si celelalte figuri de stil consacrate nu mai joaca rolul esential. Se poate dovedi ca intranzitivitatea poeziei nu este determinata de configuratia limbajului sau, ci de atitudinea fata de text a celui care scrie.“

Derapajele si pericolele cu care se confrunta teoreticienii limbajului poetic modern au la baza o identificare a liricii moderne cu metafizica, transcendenta, magia sonora, idealismul, metafora, orfismul, vizionarismul, impersonalitatea, autoreflexivitatea discursului si motivarea limbajului, actiune ce nu poate reprezenta decît o parte a creatiei poetice moderne, creînd o imensa prapastie între poezie si cititor. Gheorghe Craciun marcheaza de foarte multe ori, pe parcursul studiului sau, pericolele reductionismului esentialist al teoriei limbajului poetic. Autorul Frumoasei fara corp este si un teoretician cu o intuitie stralucita atunci cînd afirma ca o directie dominanta în poezie nu poate fi transformata în unica directie valabila, chiar daca mimetismul poetic si modelele teoretice sau contextul istorico-literar înclina spre acest deziderat. „Limbajul poeziei a fost întotdeauna un limbaj deschis spre cele mai diferite forme de exprimare. În ceea ce priveste ideea puritatii acestui limbaj, lucrurile nu pot fi absolutizate. Opiniile de gust si convingerile teoretice ale celor care sustin punctul de vedere esentialist sînt, si ele, rezultate din lecturi si dintr-un anume tip de educatie prin poezie, si nu pot fi confundate cu adevaruri definitive, metafizice, date o data pentru totdeauna.“

O genealogie nepopulara

Gheorghe Craciun asaza la baza studiului sau o pereche de notiuni, nu foarte prezenta în limbajul critic, însa cu sensuri mult mai nuantate si mai exacte. Este vorba de cuplul tranzitiv/ reflexiv, notiuni împrumutate din Dubla intentie a limbajului si problema stilului, faimosul eseu al lui Tudor Vianu. Dincolo de rigoarea studiului lui Vianu si de pozitia ocupata de acesta în ierarhia figurilor importante, cu un potential de influenta în studiile literare românesti, este de ajuns sa constatam simpla popularitate sporita a criticii literare în defavoarea teoriei, un fenomen caracteristic spatiului literar românesc. Nu voi intra în detalii cu aceasta ocazie. Este însa de ajuns sa observam ca personajele cu cea mai mare autoritate în istoria literaturii române, au fost, într-o buna masura, criticii literari, si nu teoreticienii. Voi aminti numai doua nume – G. Calinescu si Tudor Vianu. Se poate argumenta anvergura europeana a operei celui de-al doilea, însa nimeni nu a încercat sa arate lipsa potentialului european al operei lui Calinescu. Analiza acestui fenomen si a consecintelor sale face însa obiectul unui alt studiu. Ceea ce vreau sa semnalez în acest caz este faptul ca deficitul de receptare a studiului lui Gheorghe Craciun se bazeaza si pe dominatia exercitata de critica literara în interiorul studiilor literare din România. Cît timp aceasta dominatie va fi exercitata, studiile construite pe fundamente teoretice solide, vor întîmpina dificultati în consolidarea unei pozitii în cîmpul literar.

Revenind acum la dubla intentia a limbajului, trebuie mentionat ca cele doua intentionalitati dominante, tranzitiva/ reflexiva nu se afla neaparat într-o relatie de contradictie. Dimensiunea tranzitiva sau reflexiva creste sau scade în functie de continutul comunicarii. Examenul lui Gheorghe Craciun evidentiaza foarte bine acest lucru: „Cu cît mesajul transmis este mai general, cu atît e sacrificata intimitatea celui care vorbeste“. Acelasi aspect era evidentiat de Vianu însusi: „Cine vorbeste comunica si se comunica. O face pentru altii si o face pentru el. În limbaj se elibereaza o stare sufleteasca individuala si se organizeaza un raport social. Considerat în dubla sa intentie, se poate spune ca faptul lingvistic este, în aceeasi vreme, «reflexiv» si «tranzitiv». Se reflecta în el omul care îl produce si sînt atinsi, prin el, toti oamenii care îl cunosc. În manifestarile limbii radiaza un focar de viata si primeste caldura si lumina o comunitate omeneasca oarecare“.

Gheorghe Craciun nu preia cele doua notiuni lansate de Vianu decît dupa un examen critic riguros. Este vorba despre o nuantarea a viziunii celor doua intentii ale limbajului în manifestarea lor literara si de eliminarea generalizarilor riscante. Vianu evidentia, la rîndul sau, pericolele absolutizarii uneia dintre cele doua intentionalitati ale limbajului. Potrivit esteticianului român, una dintre cauzele obscuritatii în literatura ar fi minimalizarea dimensiunii tranzitive, la fel cum minimalizarea dimensiunii reflexive si cresterea intentiei de a transmite mesajul ar împinge poetii catre superficialitate si conventionalism. Este locul în care Gheorghe Craciun se desparte de Vianu, pentru a re-valoriza distinctia sa. Primejdiile semnalate de Vianu, cu privire la minimalizarea uneia dintre intentionalitati sînt revazute de Gheorghe Craciun dintr-o perspectiva bazata pe o imagine globala a literaturii. „Totusi, aceste primejdii nu sînt atît de mari precum par. Ba chiar am putea spune ca bine puse în valoare de sensibilitatea unui scriitor adevarat, ele pot deveni niste sanse ale împrospatarii limbajului literar, ale depasirii conventiei. Obscuritatea nu este în orice situatie un echivalent al ininteligibilitatii. Tranzitivitatea mesajului literar nu conduce obligatoriu la superficialitate. Explorarea si valorificarea intensiva a componentelor subiective si obiective ale limbajului se constituie în demersuri artistice a caror îndreptatire nu mai poate fi pusa astazi sub semnul îndoielii.“ În aceste observatii si pe întreg parcursul studiului sau, Gheorghe Craciun se întîlneste cu Valéry si cu Wittgenstein. Pentru cei doi, tranzitivitatea limbajului este legata de trasatura sa conventionala. Limbajul are o natura provizorie, tranzitorie, instabila, instantanee. Tranzitivitatea se leaga de sensul adevarat al cuvintelor, care tine tocmai de caracterul lor provizoriu. La fel ca Wittgenstein si Valéry (analist al „poeziei pure“ – situatie de grad zero al tranzitivitatii si al maximei reflexivitati), sensul, pentru Gheorghe Craciun este creat de context. Cuvîntul nu poate fi redus la conditia de simplu adjuvant stilistic si nu poate fi confundat numai cu o sursa de pitoresc si expresivitate. Acesta nu are valoare si forta în lipsa unei acoperiri ontologice, existentiale. În cuvintele lui Gheorghe Craciun, „cuvîntul exista doar în masura în care el e corporalizat“, observatie valabila atît pentru proza cît si pentru poezie.

Prin re-descoperirea tranzitivitatii în limbajul poetic modern, studiul lui Gheorghe Craciun dezvaluie o alta tendinta a poeziei, ignorata pentru o perioada îndelungata de teoreticieni. Este vorba de cautarea „unor invariante ale eului în ceea ce are el comun cu toti ceilalti oameni“, trasatura accentuata în poemele lui William Carlos Williams sau Edgar Lee Masters, Robert Lowell, John Berryman si Frank O’Hara.

Apropierea de limbajul poeziei actuale


Tranzitivitatea are avantajul de a apropia cititorii de mesajul poeziei actuale, o exigenta cu atît mai necesara în spatiul românesc cu cît acesta este un depozitar al ideilor ready-made despre poezie. La nivelul cititorului neprofesionist, exista convingerea ca poezia, mai ales poezia moderna ramîne o parte a literaturii mai putin accesibila cititorului neinstruit. Aceasta prejudecata se bazeaza pe un set de convingeri legate de statutul privilegiat al limbajului poetic, de caracterul sau orfic, de viziunile esentialiste asupra limbajului poeziei moderne. Important mi se pare si rolul jucat de scoala româna care nu pune întotdeauna accentul pe istoricitatea diferitelor limbaje poetice. Rezultatul acestor convingeri consolidate de o didactica paguboasa este îndepartarea cititorului de poezia contemporana. Reorientarea poeziei spre cotidian, spre directete, lasa descumpanit cititorul român de poezie. De aceea gasesc extrem de importanta partea studiului intitulata de Gheorghe Craciun „Scurta istorie a poeziei tranzitive“, un capitol care ar putea fi publicat separat, dupa cum bine observa profesorul Mircea Martin în postfata cartii. Acest segment ar merita o discutie separata. Realizînd o microistorie a poeziei tranzitive începînd cu prefata lui Wordsworth la Balade lirice, acest segment deconstruieste cu inteligenta caracteristica lui Gheorghe Craciun cîteva dintre prejudecatile fundamentale referitoare la limbajul poeziei moderne. Lipsa spatiului nu îmi permite analiza ampla pe care acest capitol ar merita-o. As aminti aici analizele care vorbesc despre dimensiunea tranzitiva a volumelor tîrzii ale lui Bacovia, importantele consideratii despre tranzitivitatea pre-optzecista, avînd în vedere poezia lui Mircea Ivanescu si Virgil Mazilescu si actiunea poetica de forta a optzecismului poetic prin care dimensiunea accentuat tranzitiva este cautata programatic.

Ceea ce mi se pare, de asemenea, important este ca Gheorghe Craciun reuseste sa evite – prin analizarea cuplului intentional reflexiv/tranzitiv – excesele reductioniste ale demersurilor precedente prin nuantarea judecatilor sale: „Poezia reflexiva si poezia tranzitiva, asa cum am încercat sa le prezint aici, în cîteva contururi apasate, sînt niste produse de laborator. O puritate absoluta a celor doua tipuri e poezie nu are cum sa existe în realitate.“ În ceea ce ma priveste sînt, de asemenea, de acord cu o acceptie relativizanta a celor doua trasaturi. Cred ca dimensiunea reflexiva si dimensiunea tranzitiva trebuie analizate complementar, avantajele evidente fiind legate de includerea unei diversitati cît mai cuprinzatoare în analiza fenomenului poetic modern. Consecintele ultime ale studiului lui Gheorghe Craciun ar merita spatiul unui întreg volum. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte ale tranzitivitatii mesajului literar (incluzînd bineînteles proza) este aportul pe care îl poate aduce în problema transgresarii genurilor si speciilor literare. Tranzitivitatea se poate dovedi folositoare pentru descrierea operelor inclasabile, cu identitatea scindata între proza si poezie.

Valoarea nerecunoscuta a acestui studiu este data de actualitatea judecatilor sale. Este de ajuns sa parcurgem volumele de poezie aparute dupa anul 2000 în spatiul românesc pentru a constata accentuata dimensiune tranzitiva a poeziei actuale. Pîna cînd aceasta dimensiune nu va fi recunoscuta si luata în serios de scoala româneasca si de teoreticienii si criticii români, poezia va fi închisa în acelasi turn de fildes, va ramîne un limbaj care nu mai poate fi aparat, de care nu va mai fi nevoie. „Deschiderea spre existenta a poetului tranzitiv este totala. Extensiva sau intensiva, explorarea lumii si a vietii obisnuite devine o aventura la fel de pasionanta ca si acea comandata de principiile imaginatiei sau ale fanteziei [...] În poezia tranzitiva realitatea are o singura dimensiune certa: propria ei suprafata.“ Conditia poetilor care-si propun sa atace realitatea frontal, încercînd s-o transforme într-o imagine plauzibila este deosebit de inconfortabila si de riscanta. Sansa acordata poeziei tranzitive este esentiala supravietuirii poeziei ca specie a comunicarii

Adaugat de : alexzzuta